1 Mai, la adăpostul femeilor cu copii, victime ale violenţei domestice: “Pentru prima oară după ani de zile sunt fericită”!

87

Paradoxal, pentru unii fericirea, de sărbători, nu se măsoară prin numărul şampaniilor băute în cluburi, prin excursiile exotice sau prin cantitatea de mâncăruri îngurgitate! Culmea, în cazul unei femei cu doi copii, victimă a violenţei domestice – găzduită, împreună cu copiii ei, într-un adăpost secret ale Asociaţiei Atena Delphi – un acoperiş deasupra capului şi prezenţa copiilor îi ajunge cu prisosinţă, chiar dacă anul acesta, de 1 Mai “muncitoresc”, nu şi-a putut cumpăra măcar o tavă de mici! “Doar faptul că suntem departe de violenţele soţului îmi dă siguranţă, pentru viitor, mie şi copiilor”, îmi mărturiseşte femeia, înainte de a-mi relata suferinţele prin care a trecut în fosta căsnicie!

 

“Eu şi copiii am fost sclavii lui”

Maria – să o numim astfel – este o femeie în vârstă de 45 de ani, din Cluj-Napoca, mamă a doi copii: unul şcolar şi altul preşcolar. Îmi mărturiseşte, pe o bancă din părculeţul unui cartier clujean, undeva în proximitatea adăpostului secret al Asociației “Atena Delphi” că e găzduită acolo de două luni de zile, împreună cu copiii săi, de două luni de zile. Totul, după un stagiu la un aşezământ similar din Câmpia Turzii. Acceptă să-mi relateze incredibilele sale suferinţe doar cu condiţia de a nu da informaţii care să ducă la identificarea sa, deoarece acest lucru ar duce, automat, şi la identificarea “călăului”, o persoană importantă a Clujului iar acesta ar trece automat la represalii crunte, în special asupra copiilor. Îşi începe Maria relatarea: “Mi-aş dori să povestesc, să urlu, efectiv, tot ce ni s-a întâmplat: cu nume şi tot ce trebuie – dar deocamdată nu-mi pot permite acest lucru având în vedere amploarea pe care ar lua-o cazul şi, mai ales, n-aş putea asigura siguranţa copiilor, la care acesta –datorită poziţiei sale – ar putea “umbla”. Suntem în al şaptesprezecelea an de căsătorie – şi sper că şi ultimul, deoarece asociaţia care m-a salvat se va ocupa de acest lucru divorțul, prin d-na Ramona Mocian. Totul a început din pricina infidelităţilor „fostului” pe care o perioadă i le-am suportat, dar până la urmă i le-am pus, totuşi,  pe tapet. Atunci a început violenţa asupra mea şi tot felul de presiuni psihologice – în special asupra copiilor. La un moment dat mi-a zis băiatul că nu se mai poate aşa şi, în disperare de cauză, am decis să rămânem singuri, fiindcă am considerat că o să ne descurcăm şi fără el, atâta timp cât eu sunt sănătoasă. Tot atunci eram și însărcinată cu fetiţa şi încasasem de la el o bătaie soră cu moartea, care m-a dus la U.P.U., având apoi nevoie de o lună de îngrijiri medicale. A fost prima bătaie mai dură de la el, în care-mi lăsa semne – pe lângă celelalte, numeroase, mult mai uşoare”. Arată că a ajuns la asociaţie – şi la d-na Mocian – după ce o perioadă a fost găzduită la un adăpost din Câmpia Turzii. “Practic, fusesem în toată acea perioadă îndelungată o sclavă a lui  – eu şi copiii – şi totul trebuia să se desfăşoare cum dorea el, iar violenţa era un instrument pe care-l folosea, fără menajamente, cu oricine i se împotrivea. Acum nimeni nu ştie că locuiesc într-un adăpost – pentru că nu-mi place să mă plâng  – şi merg la serviciu ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, chiar dacă munca pe care o fac nu e la nivelul specializării mele, şi, la fel face şi băiatul – merge la şcoală direct din adăpost. Cât despre fetiţă, ea e fericită cu noi însă nu înţelege în ruptul capului de ce nu-i pot cumpăra o păpuşă Barbie, deşi aceasta costă doar o sută de lei”, mărturiseşte, în continuare, femeia. Încearcă apoi să devoaleze sentimentul de FRICĂ, cel care a dominat-o atâţia ani: “Nu-mi pot explica de ce am trăit atâta timp mistuită de frică. Nu pot da sfaturi altor femei cum să procedeze în astfel de cazuri, pentru că şi eu am auzit tot felul de poveşti, dar n-am reacţionat decât atunci când mi-a ajuns cuţitul la os. Lumea mă admiră acum pentru curajul meu de a începe o viaţă nouă, dar aici n-a fost vorba de curaj, ci de frică. Ştiţi ce e frica? Are un gust pe care nu-l uiţi niciodată: nu e un sentiment, e un gust. Atât îmi era de frică de soţul meu încât, în momentele în care îşi exercita dominaţia asupra mea, dacă aş fi fost întrebată cum mă cheamă n-aş fi ştiut. Doar şedinţele făcute cu psihologul asociaţiei m-au putut scoate din această stare, pe care o crezusem instaurată în mintea mea pentru totdeauna. Şi, ştiţi care-i cel mai mare câştig din ultima perioadă? Când vin acasă, de la muncă, noaptea – acasă fiind, desigur adăpostul  – nu mai întorc capul pe stradă, ca să mă feresc, în caz că apare el, de după vreun boschet, ca să mă facă praf. Şi, de asemenea, nu mai trag draperiile ca să rămânem cu toţii, în semiîntuneric, în plină zi. Frică nu am însă de faptul că nu aş putea să mă descurc prin muncă, fiindcă tot ce-am făcut – şi încerc să fac în continuare – a fost să le ofer copiilor o viaţă cât mai frumoasă”…

Imagini din adapost

Arată apoi că visul ei e să reuşească să-şi găsească o gazdă – “Apropos, nu ştiţi pe cineva care ne-ar putea dona nişte piese de mobilier?”-  unde să se stabilească. Însă deocamdată câştigul său este prea modest ca să-şi poată plăti chiria şi întreţinerea. Plus că are speranţe ca Primăria va pune în aplicare proiectul său destinat victimelor violenţei domestice, aceea de a le plăti chiria sau de a le găsi locuinţe acestora. Arată apoi că în ziua respectivă trebuia să-şi primească salariul, însă patronul i-a spus că nu a avut încasări, aşa că a sărit-o de la bani. “Nici nu credeam că o să ajung acasă fără o tavă de mici, taman azi, de 1 Mai”, adaugă ea, zâmbind amar. În orice caz, spune că, orice s-ar întâmpla nu se mai întoarce acasă, în mâinile călăului său – mai degrabă se mută pe “Sobarilor”, printre boschetari şi continuă să Ia viaţa, pieptiş. Încheie femeia, după ce se uită la ceas, semn că trebuie să ajungă “acasă”, la copii: “Majoritatea femeilor se întorc, culmea, la agresorul lor, conform principiului că victima devine dependentă de călul ei – dar eu n-o să confirm niciodată această regulă”!

Ramona Mirabela Mocian 

Ramona Mocian: “Această doamnă este un model de perseverenţă”

O contactez, rapid, pe d-na Ramona Mirabela Mocian care-mi declară, cu promtitudine: „În ceea ce o priveşte pe doamna de care aţi vorbit, dânsa a venit la noi la apelul repetat şi cererea insistentă a Centrului de Asistenţă Socială din Câmpia Turzii, unde a stat ceva timp. De acolo a primit recomandări foarte bune, ceea ce mi-a şi demonstrat în timp. V-am mai spus, puţine victime ale violenţei domestice sunt capabile să fructifice, să se folosească efectiv de ajutorul primit. Ea a înţeles că suntem, poate, singura ei şansă de a ţine capul sus. Şi bineînţeles, cei doi copii ai săi, pe care îi iubeşte enorm. Ce m-a impresionat la cazul dânsei, a fost faptul că a fost partenera de viaţă a unei persoane sus-puse, poate una la care eu însămi am apelat pentru a mă ajuta în alte cazuri de acest gen. Mi-amintesc multe lucruri spuse de doamna aceasta, despre câte umilinţe a îndurat. Cel mai tare m-a impresionat faptul că având o meserie bună, pe care o iubea, agresorul a găsit de cuviinţă să-i aplice lovitura de graţie ascunzându-i ustensilele cu care, practic, îşi câştiga existenţa şi bineînţeles, făcând-o nebună că şi le-a pierdut. După un oarecare timp, le-a găsit într-o magazie de unelte. Ce pot să spun… Pentru mine această doamnă, greu încercată este un model de perseverenţă şi de om care nu renunţă la luptă. Eu sunt bucuroasă că fac parte din viaţa ei, măcar pentru faptul că pot să-i întind o mână de ajutor. Asociaţia Atena Delphi i-a oferit găzduire, asistenţă socială, asistenţă psihologică şi urmează, cel mai probabil, asistenţa juridică, întrucât tatăl copiilor nu îşi achită sub nici o formă îndatoririle faţă de fetiţă. Cu Dumnezeu înainte, noi o sprijinim!” Referitor la iniţiativa Primăriei, aceasta mi-a mărturisit următoarele: “Privitor la hotărârea de consiliu local al municipiului Cluj-Napoca de la începutul acestui an, este vorba despre o iniţiativă – de altfel binevenită – în ceea ce priveşte sprijinul pe  care primăria îl oferă persoanelor cu situaţii speciale, printre care şi victimele violenţei domestice. Este o măsură unică în România, cel puţin aşa spun reprezentanţii primăriei şi, în clar, se traduce în faptul că din fonduri speciale, primăria Cluj-Napoca va subvenţiona parţial sau total contravaloarea chiriei persoanelor  – victime ale violenţei domestice. Departe de a fi cârcotaşă, din contră salut o asemenea iniţiativă, însă nu pot să nu remarc traseul sinuos şi greoi pe care trebuie să-l parcurgă o mamă cu doi-trei copii agăţaţi de poalele ei, eventual unul sugar, pentru a beneficia de mult doritul ajutor din partea autorităţilor locale: în primul rând trebuie să aibă bani să închirieze, pentru că trebuie să facă dovada că are la activ un contract de închiriere înregistrat, asta fără a avea certitudinea că va fi ajutată; ca să aibă aceşti bani, ar trebui să lucreze; dar dacă are copii mici, dacă are de plătit şi creşă, grădiniţă, cum să îndeplinească această cerință? Iar la dosar mai trebuie alte documente, pe care eu sincer vă spun o femeie ajunsă în situaţia de a nu avea unde să stea, nu prea poate singură să gestioneze acest context. Eu am sprijinit câteva doamne care au fost găzduite la noi, nu e deloc simplu fără sprijin. Ar fi fost o idee bună, zic eu, primăria să ne întrebe şi pe noi, cei care lucrăm cu asemenea cazuri. Poate veneam cu o idee-două, să fie mai uşor pentru toată lumea. Dar, una peste alta, ideea este foarte binevenită”.

melinda nu a

Cazul “Melinda”

Apoi d-na Mocian îmi prezintă un alt caz, de data aceasta cu un final dezastruos, cel al unei femei care a clacat şi s-a predat apoi “călăului” său: ”Pe d-na Melinda am cunoscut-o aşa: am fost contactată de serviciul de asistenţă socială şi medicală din cadrul Primăriei Cluj-Napoca, solicitându-ni-se ajutorul în ceea ce o priveşte pe o mamă cu doi copii gemeni în vârstă de 10 ani, fetiţă şi băiat. Povestea suna traumatizant pentru femeie, dar mai ales pentru copii. Cu siguranţă aşa a şi fost, în mare parte. Rămasă fără tatăl copiilor care şi-a pus capăt zilelor, femeia a fost nevoită să părăsească locuinţa, pentru că nu mai putea achita chiria şi cheltuielile. În acest context şi în împrejurări încă neclare pentru mine, doamna îl cunoaşte pe aşa-zisul P., de profesie crescător de ovine, undeva în sudul ţării. Nici una, nici alta, bărbatul lasă mioarele în grija altcuiva şi vine orbit de iubire şi însetat de oportunitatea împlinirii visului de a gusta din beneficiile traiului în metropola clujeană. Aici, cei doi trăiesc o vară de vis, în sensul că respectivul practică cerşetoria şi cel mai probabil înşelătoria, storcând bani din buzunarele fără “fermoar” ale fraierilor, iar femeia practica prostituţia, cu succes, într-un loc foarte cunoscut de utilizatorii serviciilor: podul din Grigorescu. În tot acest timp, copiii mergeau la şcoală, mama şi “tata” îşi vedeau de profesiile lor – alcool şi bătăi, până când nivelul lor de trai pretindea tot mai multă “investiţie”. Aşa s-a ajuns la situaţia în care era chemată mereu poliţia din cauza violenţelor dintre ei, iar tentativele repetate ale femeii, de a se separa de agresor, au eşuat. Acesta se ţinea scai de capul femeii – care niciodată nu a avut curajul să se desprindă definitiv. Ea spunea că nu a avut ocazia şi contextul. Şi iată-mă, eu încercând să fac ce n-a putut ea. Să vă spun drept, asistentele sociale care mi-au vorbit despre situaţia ei, încă de la început, au precizat că femeia practică cea mai veche meserie, dar că în schimb este o foarte bună mamă. Aşa că o sun să o iau din blocul în care stătea cu agresorul şi să o duc în locul secret, la adăpost. Nu ştiu ce mi-am închipuit eu că voi întâlni, însă când d-na mi s-a înfăţişat ca fiind cea pe care trebuia să o preiau, am cam rămas “mască”. Nu părea deloc o femeie uşoară, nici la propriu nici la figurat, mai degrabă o gospodină prinsă între curăţatul covoarelor şi pusul murăturilor pe iarnă. Avea o mare grămadă de bagaje, copiii la fel, era extrem de grijulie să nu-şi uite ceva şi mai ales, să nu se zgârie televizorul. Cu chiu, cu vai am îndesat tot în maşină, plus tanti, plus copiii rotofei, plus eu pe post de şofer. Aveam o mare satisfacţie că am reuşit să croiesc un drum nou unei biete femei cu copii, pe care un agresor de temut o traumatiza. Însă lucrurile nu evoluează întotdeauna aşa cum ne propunem. Cel mai mult se plângea că nu are ţigări, de câteva ori am făcut pe sponsorul, însă – cum spune vorba – îi dai omului un deget şi-ţi ia toată mâna. Apoi, se manifesta vizibil deranjată că într-un adăpost unde sunt cazate femei, victime ale violenţei domestice, este un program de plecare-venire, adică un maximum de ore în care se poate pleca şi o evidenţă strictă a persoanelor care ştiu de acest loc. Nici una, nici două, doamna mi-a spus că ea nu poate să nu mai iasă în oraş seara după ora 22.00, întrucât programul ei de lucru de atunci începe. Şi ce să facă? Ca să nu mai vorbim că minorii rămâneau singuri. În plus, încă din primul moment al intrării în centrul de recuperare, d-na Melinda a aruncat în stânga şi în dreapta cu săgeţile ameninţătoare ale privirii, asigurându-şi ascendentul psihologic şi autoritatea faţă de celelalte locatare. Nu ştiu cum, dar brusc toate i-au devenit servile. Azi aşa, mâine la fel, încercările repetate de a o aduce pe linia de plutire păreau totuşi să dea roade, femeia disimulând extrem de bine. Într-o seară, să fi fost ora 23.00, sună telefonul, la celalalt capat auzindu-se ţipete disperate ale femeilor de la adăpost. Înlemnită de gândul că cine ştie ce grozăvie s-a petrecut, întreb ce este? Iar ele îmi spun că la uşă şi la geam este un individ care vrea să intre. Dumnezeule! Iau cheile de la maşină şi alerg într-acolo, în timp ce sun la poliţie şi la firma de securitate. Când ajung, nu mai era nici urmă de individ, doar cei pe care i-am chemat în ajutor. Întreb din nou ce s-a întâmplat şi aflu înmărmurită că la uşă şi la geam a fost crescătorul de oi, partenerul doamnei Melinda. Deşi primul lucru care i s-a cerut a fost să nu cumva să divulge adresa unde stă, exact asta a făcut femeia. De ce? Zice ea: ca el să poată vedea că nu l-a părăsit pentru alţi bărbaţi şi că acolo sunt doar femei. O spunea cu atâtă nonşalanţă, încât am rămas ca la dentist toţi. Bineînţeles că nu am mai putut-o ajuta cu găzduirea şi a trebuit să plece în scurt timp. O vreme am urmărit ceea ce făcea doamna, prin prisma centrelor pe care le-a tot schimbat, atât până să vină la noi, cât şi după. Concluzia a fost una destul de amară: există femei cu adevărat afectate de violenţă şi pentru care trebuie să ne implicăm, sunt însă unele doamne care fie se folosesc de statutul lor de mame, fie chiar de copiii lor sau utilizează tot soiul de tertipuri pentru a inspira compasiune, ele fiind de fapt adevărate delincvente. Adevărul este că lumea aceasta a victimelor şi a agresorilor e de povestit, dar din păcate nu e de basm”!

1 COMENTARIU

  1. Apoi mai femeilor voi v ati ales partenerul de viata…narodul ce va rupe cu bataia….CE SA FACEM CA AIA MAI LINISTITI NU AU TRECERE LA FEMEI….MOTOTOLII…..CIOCAN VRETI…BAROS PRIMITI.

LĂSAȚI UN MESAJ