La 24 aprilie, armenii din întreaga lume au comemorat un secol de când 1,5 milioane dintre ai lor au fost omorâţi de turci doar pentru că erau creştini. 100 de ani mai târziu, România nu recunoaște încă genocidul armean, cu toate că Parlamentul European și alte câteva zeci de state au făcut acest gest de memorie în amintirea victimelor imperialismului otoman. Șansele ca românii să aibă curajul de a se alătura în mod oficial celor care recunosc anihilarea a jumătate din populația armeană și exodul celeilalte sunt mici. Există parlamentari clujeni care nici măcar nu știu despre ce este vorba.

 

„În fond, cine mai vorbeşte astăzi despre anihilarea armenilor?, râdea Hitler în 1939, când se pregătea să invadeze Polonia şi să ucidă vreo şase milioane de evrei. Şi continuă să aibă dreptate şi astăzi: genocidul armean rămâne genocidul uitat.

Hitler n-a zis „genocid”, a zis „anihilare”. Nu pentru că se sfia de cuvinte, ci pentru că, în 1939, când observa cât de uşor uită oamenii de măcelărirea oamenilor, cuvântul „genocid” nu exista. A fost inventat abia patru ani mai târziu, de un evreu polonez. Culmea, Raphael Lemkin n-a gândit cuvântul ăsta plecând de la masacrarea alor săi, ci de la crimele comise împotriva armenilor.

Este unanim acceptat că termenul „genocid” are la bază tragedia armenilor. La fel, şi conceptul de „crimă împotriva umanităţii” a fost creat tot pentru armeni”, arată o anchetă din Adevărul.

În 1915, Puterile Aliate – Marea Britanie, Franţa şi Rusia – au trimis o scrisoare Imperiului Otoman, acuzând atrocităţile comise împotriva minorităţilor creştine de pe teritoriul imperiului, adică asupra armenilor, grecilor şi asirienilor, aici apărând și prima utilizare oficială a termenului „crime împotriva umanităţii”. ”În contextul acestor crimei comise de Turcia împotriva umanităţii şi civilizaţiei, Guvernele Aliate anunţă public Înalta Poartă că vor considera personal responsabil pentru aceste crime fiecare membru al Guvernului Otoman, precum şi toţi agenţii lor implicaţi în astfel de masacre”, arată Scrisoarea Aliaţilor către Înalta Poartă.

 

A fost sau n-a fost?

Gazeta de Cluj a contactat senatorii clujeni, colegi de cameră parlamentară ai lui Varujan Vosganian, care în fiecare an vorbește despre trista istorie a armenilor, unii cetățeni români astăzi. Poziția față de o eventuală propunere de recunoaștere a genocidului armean de către legislativul român a acestora diferă foarte mult.

Alin Tișe, de exemplu, nu știe despre ce genocid este vorba. „Nu știu despre ce este vorba, nu știu despre ce genocid vorbiți. O să mă interesez, și o să revin mai târziu cu o poziție”, a spus acesta.

O poziție nici prea-prea, nici foarte-foarte a adoptat senatorul liberal Marius Nicoară. ”Istoria e istorie, sigur că… a avut loc un pogrom, însă întâi de toate aș asculta părerea avizată a istoricilor, și dacă într-adevăr a fost chiar genocid, nu se poate nega, dacă istoricii asta spun”, a declarat alesul PNL.

Așa cum ne-a obișnuit deja, cel mai curajos dintre senatorii clujeni este Laszlo Attila. Acesta a afirmat că ar vota pozitiv un eventual proces legislativ de recunoaștere a genocidului armean. ”Dacă va apărea o astfel de propunere, bineînțeles că sunt de acord cu adoptarea ei. Nu trebuie să ne ascundem în spatele degetelor în astfel de probleme”, a spus parlamentarul UDMR.

 

Un milion şi jumătate de morţi fără morminte

Senatorul Varujan Vosganian, de origine armeană, povestește în adresa sa către Senatul României, care va fi depusă luni 27 aprilie, despre ororile prin care a trecut familia sa în perioada acestor evenimente tragice.

”Din familia bunicului meu matern nu a supravieţuit decât bunicul şi o soră mai mică pe care bunicul a regăsit-o mult mai târziu, căutând prin orfelinate. Una dintre surorile lui şi-a găsit moartea în deşert, împreună cu fetiţa ei de patru ani. Cealaltă soră s-a sinucis, aruncându-se în apele Eufratului, pentru a nu fi violată. Iar fratele lui a fost ucis cu sabia de un soldat. Aproape că nu există familie de armeni, pe acest pământ care să nu aibă pe cineva ucis în timpul masacrelor. Genocidul a lăsat în urma sa un milion şi jumătate de victime, un milion şi jumătate de morţi fără morminte.

În România există o importantă susţinerea a eforturilor privind recunoaşterea Genocidului Armean din partea reprezentanţilor societăţii civile. Din păcate, însă, în ciuda evoluţiilor în plan european, această temă este absentă de pe agenda internă a partidelor politice. Iar autorităţile statului român duc, mai degrabă, o politică de eschivă, încercând, pe cât posibil, o atitudine de distanţare, mergând, acolo unde s-ar putea bănui o anumită implicare, chiar până la obstrucţionarea unor iniţiative civice de recunoaştere a Genocidului armean. Motivul, mai mult sau mai puţin declarat, este acela de a nu irita Turcia şi de a nu tensiona relaţiile diplomatice cu acel stat. Mă întreb, însă, ce ar mai fi rămas din istoria noastră naţională şi ce am mai fi învăţat în manualele şcolare dacă marii noştri domnitori, de la Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare până la Carol I, ar fi gândit în felul acesta. Ignorarea Genocidului armean nu este, din păcate, sinonimă cu neutralitatea, ea nu face, în cele din urmă, decât să susţină acţiunile negaţioniste”, subliniază Varujan Vosganian.

 

Diplomație românească la Erevan

Un scandal diplomatic a fost iscat anul trecut de Sorin Vasile, ambasadorul României la Erevan. Diplomatul român a ţinut o conferinţă în 19 noiembrie la Universitatea Americană din Armenia. La sfârşit, un student l-a întrebat ce prezintă o importanţă mai mare pentru România, relaţiile politice şi economice cu Turcia sau imperativul moral de a recunoaşte genocidul împotriva armenilor?

O întrebare dificilă, nu doar pentru diplomatul român, ci şi pentru alţi diplomaţi din alte ţări ale lumii. Din nefericire, ambasadorul Sorin Vasile a dat un răspuns lamentabil, în care a vorbit despre disputa legată de homosexualitate pentru a ilustra relativitatea normei morale. Ceea ce este normal pentru unii, dorea el să spună, este anormal pentru alţii, aşa încât diplomaţia ar impune o totală neangajare.

În plus, pentru a ilustra încă o dată că în politică fiecare îşi adaptează adevărul la propriile interese, acesta s-a gândit că e loc și de un banc cu evrei: ”Un afacerist evreu, după mai multe interviuri cu candidaţi care dădeau răspunsuri neconvenabile, a sfârşit prin a-l angaja pe acela care i-a spus că 1+1 fac exact cât doreşte patronul său să facă.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.