Cealaltă semnificație: 1 aprilie, Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă

179

La 1 aprilie este comemorată Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.

Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța au fost primele teritorii pierdute de România în vara și toamna anului 1940, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1939 fusese semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), iar printr-un protocol adițional secret, Germania și URSS își împărțeau sferele de influență, articolul 3 al acestuia arătând că „în privința Europei de Sud-Est partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii”.

În urma ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța de către autoritățile sovietice, populația românească din aceste teritorii a fost supusă unui regim de represiune și deportări. Politica opresivă impusă de sovietici a determinat un adevărat proces migraționist și transferuri masive de populație, soldate cu importante pierderi de vieți omenești.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost organizată o operațiune majoră de arestare și deportare, fiind vizate 32.423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. Dintre acestea, 6.250 urma să fie arestate, iar 26.173 — deportate. Deportații au fost transportați în condiții inumane, în vagoane de marfă închise, în Siberia, nordul Kazahstanului și Uzbekistan.

În timpul transportului, care a durat până la șase săptămâni, deportații au călătorit în condiții inimaginabile, având resurse puține de apă și hrană. La destinație au fost obligați să-și construiască propriile lagăre, să lucreze în condiții foarte grele — temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă și puțină — toate acestea ducând la moartea a aproximativ o jumătate dintre ei. Dintre cei arestați, mulți au fost învinuiți de activitate antisovietică și au fost condamnați la pedeapsa capitală, locul lor de înhumare fiind necunoscut.

Un alt episod de tristă amintire îl constituie masacrele comise asupra unor grupuri de români care au încercat să treacă granița în România. Ofițeri NKVD au lansat, în primăvara anului 1941, zvonuri conform cărora grănicerii sovietici permit populației din aceste teritorii să treacă granița în România.

În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, un grup compact de 400 de români din nordul Bucovinei, din satele Coteni, Buda, Boian, Ostrița Herței, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia, Mahala au încercat să treacă granița pe râul Prut înghețat. Când s-au apropiat de graniță majoritatea au fost uciși de mitralierele grănicerilor sovietici și aruncați în gropi comune în albia râului Prut. Doar 57 au reușit să scape și să treacă granița în România. Masacrul românilor din Lunca Prutului a rămas în memoria colectivă drept prima crimă atroce săvârșită de autoritățile sovietice la adresa populației din teritoriile românești.

La 1 aprilie 1941, un grup de 3.000 de persoane din mai multe sate de pe Valea Siretului (satele Bănila Moldovenească, Dăvideni, Trestiana, Iordănești, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești, Suceveni) au format o coloană pașnică și s-au îndreptat spre granița cu România, purtând un steag alb cu însemne religioase, icoane, prapuri și cruci din cetină. Când s-au apropiat la mai puțin de 3 kilometri de punctul de graniță Fântâna Albă, în locul numit Poiana Varnița, grănicerii sovietici au deschis focul și au tras în plin, ucigând bătrâni, copii, femei, pe care i-au aruncat, apoi, în gropi comune, unii fiind îngropați de vii. Echipaje de cavalerie sovietice au ieșit din pădure și au plecat în urmărirea supraviețuitorilor, pe unii i-au omorât cu sabia, iar pe alții i-au târât până la cele cinci gropi comune săpate la liziera pădurii. Autoritățile de la Moscova au trecut sub tăcere genocidul, ap”reciindu-l ca fiind un incident minor, în care „un grup de 20 de persoane a încercat să treacă fraudulos granița.

Începând din martie 1944, Armata Roșie ocupă din nou nordul Bucovinei și Basarabia, fiind instituit din nou regimul de teroare și represiune la adresa populației de aici.

Foametea din anii 1946-1947, care a venit după reocuparea Basarabiei, a fost generată de un complex de factori, dar a fost determinată în principal de golirea tuturor gospodăriilor și hambarelor de produsele alimentare și grâne ale populației de către autoritățile sovietice. Vara anului 1946 fusese deosebit de secetoasă, după ce câțiva ani la rând plouase puțin, iar o mare parte a recoltei a fost compromisă și în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Procesul de colectare a cotelor de cereale de la populație s-a desfășurat anevoios, iar cei care s-au opus au fost judecați și deportați.

În anii 1946-1947, doar în RSS Moldovenească au murit de foame aproximativ 200.000 de oameni, istoricii care au studiat fenomenul susținând că în fapt realitatea pare să fi fost mult mai crudă.

Un nou val de deportări din Basarabia are loc în 1949. Operațiunea de deportare de la 6 iulie 1949, cunoscută și sub denumirea conspirativă de Operațiunea „Iug” („Sud”) s-a înfăptuit în conformitate cu decizia Biroului Politic al CC al PCUS din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenești a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele de poliție germane și române, a membrilor partidelor și organizațiilor profasciste, a membrilor sectelor ilegale, a gardiștilor albi, cît și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.

Hotărârea a vizat deportarea a 11.280 de familii (35.796 de persoane) în RSS Kazahstan. Acestora le-a fost aplicat și efectul decretului prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 26 noiembrie 1948, care stipula că deportarea acestora se realizează pe veci, fără dreptul de întoarcere în locurile natale. În perioada iulie 1949-9 iunie 1952 au mai fost deportate după familiile lor în așezările speciale din Siberia alte 573 de persoane. La 1 aprilie 1951 s-a desfășurat operațiunea având denumirea cifrată „Sever” („Nord”), în cadrul căreia au fost arestate și deportate în Siberia 723 de familii (2.617 de persoane), care au ajuns la destinație la 13 și 14 aprilie 1951.

Eliberarea masivă a deportaților din așezările speciale a început după moartea lui Iosif V. Stalin (5 martie 1953). În perioada 1 ianuarie 1954-31 octombrie 1956, din așezările speciale au fost eliberate 3.300 de familii. Până la 1 august 1961 au fost eliberate 14.902 familii de deportați din RSS Moldovenească, 5.747 de familii neavând însă dreptul să se stabilească pe teritoriul RSSM.

Sursa Info: Independent.md