Sâmbătă, la Monumentul Ostaşului Român din Cimitirul Eroilor, a avut loc ceremonia de depuneri de jerbe de flori, cu ocazia Zilei Eliberării Clujului. Clujul a fost eliberat de sub ocupația horthistă la 11 octombrie 1944, în urma loviturilor combinate ale Diviziilor 18 Infanterie şi 2 munte române şi a Corpului 104 sovietic.
Prin aceste acţiuni, inamicului i-au rămas doar două direcţii de retragere, spre Chinteni – Deuş şi Baciu – Nădăşel, pe care trupele germane şi ungare s-au retras în noaptea de 10/11 octombrie si în ziua de 11 octombrie, până în jurul orelor 11, pentru a evita încercuirea în oraş. În retragere, trupele inamice au distrus podurile de peste Someş şi unele obiective industriale din Cluj.
Prin atacuri succesive, unităţile Diviziei I Cavalerie au ocupat intersecţia Gilău – Luna de Sus – Floreşti, deschizând cale liberă spre Cluj. Intrarea în oraş s-a făcut prin cartierul Mănăştur, în ziua de 11 octombrie, în jurul orelor 9.30. Acesta a fost unul din evenimentele deosebit de importante, în această etapă a războiului, pentru dezrobirea Transilvaniei de Nord.
Tragedia ardelenilor, dictată la Viena
La începutul lui septembrie 1940, România a cedat Ungariei o suprafață de 43.492 km pătrați, reprezentând jumătate din teritoriul Transilvaniei, cu o populație de 2.667.000 locuitori. Actul a fost impus de Germania nazistă şi Italia fascistă, sub titlul de „arbitraj”, în schimbul garantării noilor graniţe. În 29 august 1940, ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop impune României şi Ungariei Dictatul de la Viena, în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe. Frontiera trecea prin Salonta, Oradea, Cluj, Secuime, Sf. Gheorghe.
Teritoriul ocupat de maghiari în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în istorie sub numele de Transilvania de Nord, sau Ardealul de Nord, și cuprindea nord-vestul regiunii cu același nume, precum și ținuturile secuiești. Opt din totalul de 23 de județe, câte număra Transilvania în 1940, au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost scindate, creându-se un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul pământului românesc.
La câteva zile de la instalare, autoritățile de ocupație au început deportarea românilor în lagăre. Potrivit unui raport al comandantului lagărului din orașul Püspökladány, rezultă că numai în acel lagăr au fost internați în luna septembrie 1940 1.315 români, mult peste capacitatea sa maximă. În consecință, încă din aceeași lună au fost înființate alte lagăre la Someșeni și Florești, lângă Cluj Napoca.
Expulzaţi de horthiști
Mii de români, şi în special intelectualii, s-au refugiat din zona cedată. Printre ei s-a aflat și corpul profesoral al Universității din Cluj, format din personalități de elită: Sextil Pușcariu, Iuliu Hațieganu, Onisifor Ghibu și Emil Racoviță. La fel și artiștii Operei Române, refugiați la Timișoara.
Au existat și expulzări în masă ale ardelenilor peste noua frontieră impusă prin Dictatul de la Viena, îndeosebi a etnicilor români considerați periculoși sau prezumtiv ostili noului regim. Începute în anul 1940, expulzările au fost practicate până în 1944, când, în septembrie și octombrie, autoritățile ungare au fost alungate de unitățile militare sovietice și române. Până la 1 ianuarie 1941, au fost în total 109.532 de refugiați români, la care se mai adaugă 11.957 de ardeleni expulzați de autoritățile maghiare (între care și cazuri de etnici maghiari nerecunoscuți ca maghiari). O statistică vizând perioada 1 septembrie 1940 – 1 decembrie 1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate. Acestora li s-au adăugat numeroșii refugiați, care și-au părăsit localitățile de domiciliu de teama noii administrații maghiare.
Documentele de epocă relevă că la 23 august 1944, când a început lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în România se aflau peste 500.000 de persoane provenite din teritoriul cedat în baza dictatului de la Viena. În această perioadă, au avut de suferit și școlile și bisericile românești. Pe teritoriul Ardealului cedat funcționau (la 30 august 1940) 1.666 de școli elementare cu predare în limba romană și 67 de unități de învățământ liceal, profesional și superior. La începutul anului școlar 1941/1942, numărul școlilor primare s-a redus cu 792 de unități, iar în anul 1940/1941 mai funcționa un singur liceu cu limba de predare română – cel din Năsăud – și numai șapte secții românești în cadrul unor licee cu altă limbă de predare.
Patru ani de masacre
Majoritatea atrocităților săvârșite în Ardealul de Nord au avut loc în toamna lui 1940, imediat după instaurarea autorităților ungare, precum și în toamna lui 1944, după ce România a trecut de partea Aliaților. Atrocitățile au fost comise în prima fază în lunile septembrie și octombrie ale anului 1940 în zone situate în imediata apropiere a noii granițe care traversa Transilvania, iar apoi, patru ani mai târziu, în timpul retragerii forțelor germano-ungare ținuturile ardelenești, până la începutul lui octombrie 1944.
După aplanarea conflictului, la 10 iulie 1945 s-a înființat la Cluj Napoca un Tribunal al Poporului pentru a-i judeca pe criminalii de război. Instanța a procurat date, dovezi, mărturii privind masacrele comise pe teritoriul din nord-vestul României. Tribunalul Poporului din Cluj a pronunțat în perioada 13 martie – 28 iunie 1946 nouă sentințe. După desființarea sa, judecarea criminalilor de război a fost preluată de Curtea de Apel Cluj (1946-1952).
Tribunalul Poporului din Transilvania de Nord și succesoarele sale au condamnat 481 de persoane (găsite vinovate pentru crime de război, crime împotriva păcii și crime împotriva umanității): 370 unguri, 83 germani, 26 români și 2 evrei. Tribunalul din Cluj a decis 100 de condamnări la moarte, 163 de condamnări la închisoare pe viață și alte sentințe. Majoritatea acuzaților au fost judecați în contumacie și nu și-au ispășit pedeapsa niciodată. Edificator este faptul că, din totalul de 72 de criminali maghiari, 52 originari din Ungaria și 20 din România, condamnați la moarte de instanța din Cluj, absolut toți au fost judecați în contumacie (absența nejustificată de la judecată a inculpatului).
