Acuzaţii grave de malpraxis împotriva medicului clujean Călin Ordeanu. Mărturiile şocante ale unor mame care şi-au pierdut copiii din cauza unui sistem infect

Am luat legătura cu Alina Diacov care a declarat că prin rândurile împărtăşite doreşte să tragă un semnal de alarmă în ceea ce îl priveşte pe medicul Călin Ordeanu şi nu face acuzaţii împotriva acestuia.

”Intenţia mea a fost ca ceilalţi copii aflaţi în aceeaşi situaţie ca şi copilul meu să primească formularele şi să plece în străinătate, să nu fie ţinuţi în spitalele noastre infectate şi să sfârşească la fel ca şi copilul meu”, ne-a spus Alina Diacov.

Alina Diacov: Călin Ordeanu s-a crezut Dumnezeu, iar acum probabil aşteaptă laude

Postarea Alinei a stârnit sute de reacţii în mediul online. Printre comentarii, Alina Diacov a menţionat că domnul doctor Călin Ordeanu ”nu a făcut-o pentru că voia bani, a făcut-o din orgoliu pentru că el dă cu banul şi dacă îi iese bine, dacă nu iese pentru el e la fel de bine. Nu a vrut să ne dea de la bun început nici măcar diagnosticul clar, apoi când i-am pomenit de formular ne-a spus că nu ni-l dă nici cu ministrul ţării… S-a crezut Dumnezeu, iar acum probabil aşteaptă laude.

Mi s-a spus că e cel mai bun doctor. Mi-a spus inclusiv doamna doctor ginecolog care trebuia să se ocupe de naşterea mea, Aurora Hudacsko mi l-a recomandat. Cât mergi la privat şi plăteşti eşti om, dar dacă ajungi la stat, naşti mai rău ca animalele şi lor nu le pasă.

Pentru mine nu este un chirurg bun cel care deschide abdomenul pacientului şi nu vede că are stomacul subdezvoltat pentru că atrezia cu care s-a născut băieţelul meu a fost fără fistulă, asta înseamnă că în viaţa intrauterină nu i-a intrat nimic în stomac, nici măcar salivă. Alimentaţia trebuia începută cu o cantitate foarte mică de ceai şi lapte, nu să îi bage în stomac din prima 10 ml de lapte. Ce fel de chirurg este acesta care se uită în ochii noştri şi ne spune că i-au dat copilului prea mult lapte şi i-a ieşit tot în plămâni?

Dacă aceşti medici şi-ar respecta jurământul de a salva vieţi, ar face formularele să poată părinţii să îi ducă în altă ţară. În România operaţia de reconstrucţie a esofagului (Esofagoplastie) se face, iar copiii pleacă acasă în două-trei luni de zile, în schimb, în România îi chinuie pe săracii copii câte un an de zile cel puţin, iar asta dacă reuşesc să supravieţuiască infecţiilor intraspitaliceşti.

Dreptate nu se va face cum nu s-a făcut nici până acuma. Eu nu vreau decât să nu mai experimenteze pe copiii noştri şi să recunoască atunci când nu sunt capabili să facă o anumită operaţie şi mai ales să le dea o şansă să meargă în altă parte. Nu e normal să ţină o fiinţă umană în suferinţă şi să aştepte să moară pentru că el ca medic a greşit la prima operaţie şi nu vrea să ştie nimeni că a greşit”, au fost câteva dintre specificaţiile Alinei.

În conversaţie a intervenit Alina Farkas, una dintre asistentele care i-a îngrijit copilul cât timp acesta a fost internat în spital.

”Poate copilul nu rezista călătoriei, poate fi şi asta un motiv” (n.r. –  pentru care medicul nu a semnat formularele). Domnul dr. a considerat că e prea riscant să călătorească copilul în starea gravă în care era, copilul era dependent de oxigen”, a scris Alina Farkas.

Alina Diacov i-a dat o replică asistentei: ”Şi cine l-a adus în starea gravă în care era? De ce ne-a râs în faţă şi nu ne-a dat din prima formularul? Vă spun eu, doamnă, ca să nu mai vadă nimeni ce a făcut, iar dvs. ştiţi foarte bine ce i-a făcut pentru că sunteţi una din asistentele care a îngrijit copilul. Dvs. sunteţi unul din oamenii care aţi văzut cum copilaşul meu plângea şi nu îl auzea nimeni pentru că nemernicul de medic i-a tăiat corzile vocale. Şi dacă tot aţi intrat în discuţie, de ce nu sunteţi sinceră şi spuneţi de ce era dependent de oxigen? Iar intubat se putea transferat, dar la timp…

Şi îi luaţi direct apărarea pentru ce? Eu nu l-am acuzat de nimic. Am spus doare adevărul ca să ştie părinţii pe mâna cui îşi lasă copiii şi poate ne explicaţi dvs. d-na Alina Farkas, pentru că exact acolo lucraţi, cum e posibil în terapie intensivă să iasă asistentele să fumeze afară pe bancă şi apoi să intre înapoi la copii în acelaşi echipament? Dar când vine vorba de părinţi, toată terapia se sperie de microbi, nu?”, i-a răspuns Alina Diacov.

Amintiri de coşmar pentru o altă mamă care şi-a pierdut copilul

O altă poveste dramatică a unei ”mame de îngeraş”, cum se numeşte Andreea Szolomajer din Sighet care a povestit cum în 2008, medicul Călin Ordean a refuzat să se ocupe de cazul fetiţei ei Larisa, care a şi decedat din această cauză, dar are şi amintiri de coşmar dintr-un spital unde nou-născuţii stăteau de-a valma nevaccinaţi alături de copii bolnavi de TBA.

”În 27 martie 2008 am născut prin cezariana o fetiţă cu greutatea de 3300 g, care avea o malformaţie congenitală de care am aflat cu câteva săptămâni înainte de naştere: atrezie duodenală ceea ce înseamnă strâmtarea sau separarea duodenului de intestinul subţire, care se poate rezolva chirurgical. Se spunea că este cea mai simpla malformaţie existentă. În rest, fetiţa mea Larisa, era perfect sănătoasă. La noi în Sighet cum nu avem ecografe performante am fost trimisă la Ginecologie 1 Cluj, unde am stat internată în total şase săptămâni. Mi-au făcut puncţii de evacuare a lichidului ca să îi dăm timp Larisei să crească în greutate, să i se matureze plămânii, să fim cât mai aproape de termen. Şi am reuşit, cu tratament, cu contracţii de două săptămâni întruna, dar am reuşit să ajungem la 38 de săptămâni când mi-au făcut cezariană.
Totul a fost vorbit din timp şi cu medicul de la Chirurgie infantilă, Dr. Călin Ordeanu ca a doua zi de la naştere va fi operată şi după câteva ore va fi adusă înapoi la Neonatologie la Ginecologie 1. Dar din păcate doctorul nu s-a mai ţinut de cuvânt şi nu mi-a mai trimis fetiţa înapoi. Imaginaţi-vă disperarea mea, eu ţintuită în pat după cezariana, soţul acasă la 300 km având grijă de baieţelul nostru care avea 8 ani şi doctorul care refuza să-mi aducă fata înapoi în ciuda insistenţelor medicilor mei. Sunam zilnic să văd cum e Larisa şi le venea greu să îmi facă legătura sau să cheme pe cineva de la terapie intensivă neavând centrală telefonică. Foarte greu am aflat numărul de telefon al doctorului pe care l-am sunat şi mi-a spus că tranzitul e mai lent, dar în principiu e bine, dar tot nu o aduce înapoi. Văzând doctorii mei ce se întâmplă, au hotărât să mă transfere pe mine imediat ce sunt în stare să mă deplasez. Ajunsă lângă fetiţa mea, nu vă pot spune bucuria aceea, doar că această bucurie nu a ţinut mult când am observat că fetiţa avea abdomenul mult destins, nu putea mânca, a doua zi abia dacă a mai putut respira de la burtica aceea mare, toată era plină de sonde, tuburi şi branule prin care mergeau perfuziile. Fetiţa mea nu era bine deloc, ar fi trebuit să fie la Neonatologie unde sunt mult mai specializaţi în îngrijirea nou-născuţilor.

”Doctorul nu făcea nimic să o salveze”
Am fost foarte revoltată când am văzut că în salonul alăturat era un copilaş de zece ani cu TBC, iar fetiţa mea încă nu fusese vaccinată, să nu vă spun alte deficienţe în igiena personalului de îngrijire şi cel medical, dar să nu deviez de la subiect. Starea fetiţei mele se înrăutăţea pe zi ce trece, patru zile a fost cu temperatură foarte mare şi nu-i scădea nici cu comprese reci, având în schema de tratament antibiotic intravenos şi când întrebam doctorul, el spunea că nu are legătură cu operaţia. Copilul avea dureri cumplite, eu ca o simplă asistenta medicală ştiam după semne că fetiţa are peritonită şi doctorul nu făcea nimic să o salveze: nu i-a schimbat antibioticul, nu a reintervenit pentru că peritonita tot de chirurgie ţine, nu a făcut nimic. În altă ordine de idei peritonita aceea care este o infecţie tot de la ei a primit-o (în termeni medicali este infecţie nosocomială, adică infecţie de spital) pentru că acest copil nu a fost nici o zi acasă, s-a născut în mediu steril prin cezariană nu pe cale vaginală, nu a mâncat deloc până la operaţie şi nici după câteva zile, scaunul ei era steril nefiind încă alimentată din exterior, în concluzie nu avea de unde să facă infecţie numai ori de la operaţie, ori de la manevrele ulterioare. Starea fetiţei s-a agravat pe zi ce trece şi la zece zile după operaţie a făcut de două ori stop cardio-respirator în faţa ochilor mei, noroc că am fost acolo şi am frecat-o să se trezească pentru că doamnele asistente erau prea ocupate să stea de poveşti. Supărate foc că le-am deranjat mi-au spus să nu strig, să mă duc în salon să mă liniştesc, şi să mă împac cu gândul ca acest copil moare. Vă întreb eu ce suflet poate avea un asemenea om, care s-a jurat la fel ca şi medicii de altfel că vor ajuta omenirea până la ultima suflare? Am fost transferaţi la Neonatologie Ginecologie 1, adică doctor Călin Ordeanu s-a debarasat de noi să se spele pe mâini. Ne-a transferat, dar prea târziu, fetiţa mea era deja cu blocaj renal cu hemoragie digestivă care nu s-a mai oprit cu nimica în ciuda tuturor eforturilor medicilor şi cadrelor medicale. A doua zi, fetiţa mea a intrat în comă profundă (care se mai numeşte şi ireversibilă) şi ştiam deja că nu mai e cale de întoarcere că fetiţa mea încet se stinge. În a 13-a zi de viaţa după chinuri groaznice, fetiţa mea s-a stins. Soţul meu doar o singură dată şi-a văzut fetiţa şi atunci pentru câteva minute, plină de cabluri şi de tuburi şi de ace. Baieţaşul meu nu a văzut-o niciodată în viaţă, doar în sicriu. I-a auzit doar glasul prin telefon şi i-a văzut doar poza.
Regretul meu enorm este că nu s-a ţinut medicul de cuvânt şi nu a transferat-o la câteva ore după operaţie pentru că am convingerea că la Neonatoloie ar fi salvat-o. Nu sunt liniştită pe deplin pentru că operaţia a reuşit şi fetiţa mea a murit din neglijenţă medicală. Poate dacă murea din cauza malformaţiei puteam zice că a fost voia Domnului, dar nu putem arunca vina pe Dumnezeu când e vorba de greşeală omenească”, povestea Andreea Szolomajer potrivit Asistenţa pentru Consumatori.

Andreea ştie că deşi a făcut demersuri legale împotriva doctorului Călin Ordeanu şi a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca, nu îi va aduce fetiţa înapoi, dar nu vrea ca şi alţii să treacă prin calvarul pe care l-a trecut ea cu soţul ei. Astfel, Andreea Szolomajer şi soţul ei Adrian Zoltan Szolomajer.

”Admite plângerea formulată de către petenta Andreea Ecaterina Szolomajer împotriva rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca din data de 27 aprilie 2012 dată în dosarul 4143/P/2008. Desfiinţează rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca din data de 27 aprilie 2012 dată în dosarul 4143/P/2008 şi trimite cauza la procuror pentru redeschiderea urmăririi penale împotriva intimatului Călin Ordeanu şi începerea urmăririi penale împotriva intimatului Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Cluj-Napoca pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă, procurorul urmând să facă verificările arătate de instanţa de judecată în considerentele sentinţei. Cheltuielile de judecată rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică azi, 25 septembrie 2012”, se arată în soluţia pe scurt.

După opt ani de la tragedie, procesul încă se judecă. ”Repune cauza pe rol în scopul soluţionării declaraţiei de abţinere formulate de judecător, urmând a se stabili un nou termen de judecată după data soluţionării declaraţiei de abţinere. Dispune trimiterea dosarului completului imediat următor P4, în vederea soluţionării declaraţiei de abţinere”, se arată în soluţia pe scurt din 1 iulie 2016.

 Călin Ordeanu: ”Eu nu pot să vă zic nimic”

Am luat legătura cu domnul doctor Călin Ordeanu care nu a vrut să ne declare nimic: ”Eu nu pot să vă zic nimic. Spitalul o să vă dea un punct de vedere, un purtător de cuvânt, ceva”.

Aşadar am luat legătura cu domnul director medical Conf. Dr. Călin Lazăr care ne-a declarat că pentru o anchetă medicală, doamna în cauză trebuie să depună o sesizare pentru a se face ancheta respectivă. Întrebat dacă domnul doctor Călin Ordeanu a mai avut reclamaţii de acest gen, Dr, Călin Lazăr ne-a declarat că ”La spital, de trei ani nu a avut nicio reclamaţie de acest gen”.â

Acestea au fost două poveşti despre care ştim cu siguranţă că s-au petrecut, două poveşti care au ieşit la lumină. Probabil însă, în România sunt multe cazuri de acest gen, sau asemănătoare de care se ştie, dar nu se va vorbi niciodată. Sunt oameni care trăiesc cu frică într-o umbră ce nu va vedea vreodată lumina. Ne punem întrebarea, totuşi, ce ar trebui făcut pentru a ajunge vreodată să ne simţim în siguranţă noi, familiile noastre, şi să nu privim cu frică spre un sistem sanitar a cărui rol este să ne vindece nu să ne omoare cu zile?