Într-un articol publicat pe ziare.com, analistul Petrișor Peiu aduce argumente solide pro construirii Catedralei Naționale în București, datorită faptului că este „cel mai mare oraș ortodox din Uniunea Europeană” și „capitala europeană care are cele mai multe biserici demolate”.

Totodată, subliniază că „mult-criticata Catedrală a Mântuirii Neamului va rămâne singurul act simbolic prin care a şaptea naţiune a Uniunii Europene îşi marchează Centenarul”.

Mai mult decât atât, în analiza respectivă Petrişor Peiu scrie că „orice mare națiune europeană și-a clădit identitatea în jurul unei catedrale și orice mare oraș european începe în fața unei catedrale”.

Articolul integral:

„Niciun om nu e în stare să facă un păcat atât de mare încât să surpe dragostea nemărginită a lui Dumnezeu pentru el. Crezi tu că ar putea să existe vreodată un păcat mai mare decât dragostea lui Dumnezeu?” starețul Zosima către femeia păcătoasă din cartea a II-a, „Frații Karamazov”- F.M. Dostoievski

Bucureștiul este dator cu o catedrală

Bucureștiul este cel mai mare oraș ortodox și al șaselea cel mai mare oraș din Uniunea Europeană.

Bucureștiul este, pe de altă parte, capitală europeană care are cele mai multe biserici demolate. Deși regimul Ceaușescu a dărâmat 20 de biserici și mănăstiri și a mutat 11, „ascunzându-le” după blocuri, demolarea locașurilor de cult a început cu 100 de ani înainte de Ceaușescu; pe Calea Victoriei, de exemplu, au fost dărâmate trei mănăstiri în secolul XIX: una era Biserica Măgureanu, în față Liceului Sf. Sava; a două era Sfântul Ion (unde se află acum palatul CEC); a treia, Biserica Sărindar, pe locul actualului Cerc Militar.

Plus mănăstirea Stelea, construită în anul 1580 și dărâmată în 1850, Caimatei (a lăutarilor), construită între anii 1730 și 1732 și demolată în 1891 pentru realizarea Bdului Carol, mănăstirea Domniță Bălașa, aflată pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), construită în 1744 cu trei nave, arsă în 1838, reparată în 1842 și demolată în 1871. Ateneul Român a fost înălțat pe locul unde a fost demolată o biserica, iar Palatul Băncii Naționale, de asemenea.

Micul Paris s-a construit pe ruinele a zeci de biserici și mănăstiri, iar orașul de blocuri și palate s-a făcut prin amputarea orașului spiritual

Unii deplâng suma de 80 de milioane de euro, pe care România a cheltuit-o pentru înălțarea Catedralei Mântuirii Neamului; sunt aceiași care își trăiesc fericiți zilele într-o clădire de 14 ori mai mare și mai urâtă, Casă Poporului, care a costat peste 2 miliarde de dolari și pentru care regimul Ceaușescu ne-a ținut în frig și foame.

Alții deplâng construcția catedralei și cer înlocuirea ei cu spitale, dar nu zic nimic de faptul că fonduri europene de jumătate de miliard de euro așteaptă zadarnic să fie cheltuite pentru spitale sau de faptul că sute de milioane de euro din bugetul sanatii sunt plătite anual producătorilor de medicamente pentru a plimbă sute de „profesori doctori” pe la safari în Africa de Sud sau la „congrese” pe plajele de la Cancun.

În fine, alții deplâng cei 80 de milioane de euro cheltuiți pentru catedrala, cerând în schimb construcția de școli, dar uită să se mai indigneze de faptul că România a cheltuit o suma dublă pentru a stipendia regimul corupt al lui Plahotniuc de la Chișinău sau o suma similară pentru a renova grădinițele în limba rusă sau găgăuză sau „moldovenească” cu firmele aceluiași Plahotniuc.

Să mai întreb de miliardele de euro investite în universități „performanțe” prin te miri ce cotloane? Sau de ce nu s-a indignat nimeni când furnizorul de „profesioniste” al tinerilor cu tricouri cu Che Guevara a deturnat pentru primăria pe care o conduce o școală – monument istoric, veche de 150 de ani?

Pe de altă parte, se pare că mult-criticată Catedrala a Mântuirii Neamului va rămâne singurul act simbolic prin care a șaptea națiune a Uniunii Europene își marchează Centenarul și singură urmă lăsată de generația actuală într-o capitală care nu e în stare să termine nimic din ceea ce începe. Ei bine, Catedrala va rămâne singură zidire majoră spirituală care ar mai putea potoli îndârjirea mercantilă care a dus la construirea a nu mai puțin de 123 de mall-uri!

Fiecare națiune europeană este „clădită” în jurul unei catedrale

Orice mare națiune europeană și-a clădit identitatea în jurul unei catedrale și orice mare oraș european începe în fața unei catedrale. Miezul Europei se află la Roma, iar miezul Romei este grupul celor patru catedrale patriarhale (San Pietro din Vatican, Santa Maria Maggiore, San Giovanni în Laterano și San Paolo fuori le Mură) .

Națiunea franceză s-a clădit în jurul Parisului, iar Parisul în jurul catedralei Notre Dame, Imperiul britanic începe în mijlocul Londrei, la Westminster Abbey. Gloriosul Imperiu Spaniol s-a format în jurul Catedralei din Sevilla, iar cel portughez în jurul Mosteiro dos Jeronimos. Toate marile orașe italiene au în mijlocul lor câte o catedrala impunătoare, printre care strălucesc Domul din Milano sau San Marco din Veneția.

Lumea ortodoxă este, la rândul ei, dezvoltată în jurul marilor catedrale: cea mai impunătoare amintire a Imperiului Bizantin a rămas Hagia Sophia, iar Moscova, inima Rusiei, începe în față catedralei Vasili Blajenii.

Capitalele care nu aveau o catedrala pe măsură au făcut eforturi supra-omenești să o obțînă: în Madrid a fost ridicată, în 1993, Catedral de Santa Maria La Real de La Almudena, care a costat aproape 1 miliard de dolari; la Belgrad sârbii au construit monumentală Hram Svetog Save (care i-a costat peste 200 milioane de dolari), iar bulgarii au pus în centrul Sofiei, încă de la 1912, Hram-pametnik „Sveti Aleksandar Nevski”.

2018 – centenarul Unirii Bisericii Ortodoxe Române

Unirea provinciilor românești într-o singură țară, începută în 1918 și finalizată în urmă tratatelor de la Versailles și Trianon, a avut că efect și unificarea ortodocșilor români într-o unică Biserica națională. Rând pe rând, alipirea la trupul țării a provinciilor eliberate de ocupația străină a fost imediat urmată de alipirea formațiunilor bisericești ortodoxe la Biserica Ortodoxă Română, ridicată la rang de patriarhie, în 1925.

La mai puțin de trei luni după unirea politică a Basarabiei cu țară, pe 14 iunie 1918, Sfântul Sinod decidea alipirea Bisericii basarabene, stabilind că, în urmă unirii de bunăvoie a Basarabiei cu patria-mama, Arhiepiscopia Ortodoxă a Chișinăului devenea parte a Bisericii Ortodoxe Române, încheind astfel o perioada de 106 ani, în care teritoriul dintre Prut și Nistru a fost scos de sub jurisdicția canonică a Mitropoliei Moldovei și integrat, că eparhie de sine stătătoare, în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, sub formă Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului.

Cea mai mare bucurie pentru actul de la 1 Decembrie 1918 au simțit-o românii ortodocși ardeleni, care puteau, astfel, încheia 1000 de ani de umilință, asuprire și batjocorire din partea unui regim opresiv cu religia majorității populației. Statul maghiar și odiosul regim habsburgic i-ar fi putut ierta pe români că erau români, dar niciodată nu le-au putut ierta credință ortodoxă.

Căderea Transilvaniei sub dominația regilor maghiari a adus pentru credincioșii români o lungă perioada de oprimare.

Dacă la începutul mileniului trecut, sinodul de la Szabolcs (în 1092) indică faptul că ungurii începeau Postul Paștilor că și românii cu care conviețuiau, adică lunea și nu miercurea că în Occidentul catolic, iar până astăzi, prima săptămâna din post, ungurii o numesc a untului, similar cu săptămâna brânzei la români, treptat, Budapesta instaurează teroarea religioasă și sinodul episcopilor catolici din Ungaria decide, în 1279, să interzică schismaticilor (adică ortodocșilor), să zidească biserici și capele și să săvârșească slujbele bisericești.

Românii din Transilvania, în totalitate ortodocși, au văzut o mică lumina atunci când, într-un tratat încheiat în 1595 de trimișii lui Mihai Viteazul cu principele Transilvaniei, se hotăra că Biserica Ortodoxă din Transilvania va avea libertate deplină, preoții „nu vor fi de nimeni stânjeniți”, iar Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost pusă sub oblăduirea Mitropoliei Ungrovlahiei.

De altfel, Mihai Viteazul a ctitorit la Albă Iulia, în 1597, o nouă Catedrala mitropolitană și o reședința pentru mitropolitul Ioan, precum și alte două biserici în Transilvania, la Făgăraș și Lujerdiu (Cluj).

După ce Transilvania a intrat în componentă Imperiului habsburgic, în 1688, noile autorități au forțat desființarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei (cu sediul la Albă Iulia), obținând în câțiva ani aderarea mitropolitului Atanasie Anghel la unirea cu Biserica Romei (7 octombrie 1698) .

Românii ortodocși au rămas fără un ierarh până în anul 1761, când autoritățile habsburgice, în urmă numeroaselor proteste și chiar răscoale, au acceptat reactivarea vechiului scaun ierarhic de la Albă Iulia, dar numai la rangul de episcopie, cu sediul la Sibiu.

Abia mitropolitul Andrei Șaguna (1846-1873) a reușit să reînfiinţeze vechea Mitropolie a Transilvaniei, în decembrie 1864, tot cu sediul la Sibiu. De altminteri, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ortodocșii români din Transilvania se supuneau autorității religioase a Patriarhului sârb de la Karlovit, iar în documentele oficiale, nici măcar titulatura „ortodoxă” nu era admisă, fiind înlocuită cu formulă „neunita”.

Deși unii ierarhi ortodocși s-au supus cu prea mare ușurință ultimului Cezar al imperiului habsburgic de tristă amintire și au „afurisit” trupele române care au trecut peste Carpați în 1916, Dumnezeu le-a dat gândul cel bun și, la 23 aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcătuit pe atunci numai din episcopul Ioan Papp al Aradului – care era și locțiitor de mitropolit – și dr. Miron Cristea episcopul Caransebeşului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din București, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș a devenit parte integrantă a Bisericii mame din România întregită.

Triumful majorității românești din Ardeal a fost celebrat prin ridicarea Catedralei Ortodoxe din cel mai important oraș transilvănean, Cluj-Napoca, în perioada anilor 1920-1930, imediat după unirea Transilvaniei cu România.

Și astfel, de la 5 noiembrie 1933, Clujul începe, pentru români, în Piață Avram Iancu, la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, a treia catedrala din România că înălțime, după cea ortodoxă din Timișoara și cea evanghelică din Sibiu.

La 28 iulie 1919, Banatul se unește cu Regatul României, iar românii ortodocși decid să desăvârșească unitatea bisericii naționale și se alătură Bisericii Ortodoxe Române.

Actul unirii tuturor românilor ortodocși în aceeași biserica este sublimat prin construcția Catedralei Mitropolitane din Timișoara, cu hramul Trei Ierarhi, construită între 1936 și 1941, cea mai înalta biserica din România (90,5 m), și cea mai înalta biserica ortodoxă din lume din afară Rusiei. Practic, din ziua de 6 octombrie 1946, Timișoara începe în față catedralei ortodoxe.

Probabil că cea mai tristă soarta a avut-o ortodoxia românească în Bucovina, provincie care, în 1775, în urmă unei convenții ruso-turce, a fost ruptă din trupul Moldovei și anexată Imperiului Austro-Ungar. Recensământul din 1776 a reliefat faptul că Bucovina era slab populată, numărul de locuitori fiind de cca 70.000, dintre care 85,33% români și doar 10,66% slăvi, iar proprietățile bisericești ocupau două treimi din suprafață provinciei.

La 12 decembrie 1781, împăratul Iosif al ÎI-lea, prin Ordonanță din 27 decembrie, a dispus inventarierea tuturor averilor bisericești, iar la 19 iunie 1783, hotărăște că toate aceste averi să se constituie într-un fond; reședința episcopală a fost mutată de la Rădăuți la Cernăuți.

Ura habsburgilor împotriva românilor ortodocși a fost nemăsurată și a generat o adevărată crimă identitară la nivelul Bucovinei. Între 1786-1861, Bucovina a fost contopită cu Galiția, că al 19-1ea cerc al acesteia, iar administrația militară a fost înlocuită cu una civilă galițiană controlată de guvernul de la Lemberg.

Alipirea la Galiția a fost fatală pentru Biserica din Bucovina: peste jumătate dintre proprietățile Bisericii au fost înstrăinate prin colonizări masive, exproprieri și vânzări, iar veniturile Fondului au fost deturnate spre alte scopuri.

În cei 144 de ani de stăpânire austriacă, structura preponderent românească de confesiune ortodoxă a populației din Bucovina s-a modificat și s-a alterat în așa măsură, încât s-a ajuns că în 1915 să cuprindă 12 grupuri etnice diferite și 10 confesiuni.

În timp ce partea nordică a Bucovinei a fost colonizată masiv cu ruteni din Galiția, mulți dintre românii bucovineni au fost nevoiți să emigreze în America pentru a scapă de sărăcie.

Succesiv, habsburgii au încercat o colonizare cu germani a provinciei și au eșuat, apoi au adus masiv ruteni greco-catolici, pe care i-au sprijinit să încerce transformarea episcopiei ortodoxe într-una unită, dar au eșuat pentru că rutenii uniți din Bucovina au redevenit ortodocși.

Primul război mondial a găsit biserica bucovineană sub atacul rutenilor care doreau să preia controlul asupra pozițiilor din ierarhie, sprijiniți fiind de către guvernul de la Viena. Din fericire, căderea odiosului regim austro-ungar și reîntoarcerea Bucovinei la matcă românească a frânat procesul de de-naționalizare a bisericii bucovinene.

Practic, dacă în 1919, România își dublase teritoriul și populația, și Biserica Ortodoxă Română își dublase numărul de credincioși; românii au devenit atunci cea mai mare națiune liberă de confesiune ortodoxă; astăzi, Biserica Ortodoxă Română este cea mai mare din sistemul euro-atlantic și, pentru că nu suntem o națiune slavă, biserica noastră are un important rol strategic în lumea occidentală, fiind statornică sprijinitoare a orientării atlantiste a țării.

Centenarul României Unite este, în egală măsură, și centenarul unității ortodoxiei românești și măreția acestei aniversări trebuie marcată. Iar ridicarea unei catedrale, de unde să poată începe și Bucureștiul nostru este cea mai potrivită exprimare a identității naționale, aducând România în rândul vechilor națiuni europene care s-au construit pe sine în jurul câte unei simbolice catedrale. Dacă alții și-au început istoria printr-o catedrala, destinul nostru a fost să desăvârșim Unirea printr-o catedrala!

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnică din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agenției pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Marii Negre (FUMN).

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.