Colectivizat în 1949, sub ameninţarea mitralierelor

Localitatea Şutu poartă din vechime apelativul „satul înţelepţilor de la căcădări” (n.n. – căcădări = măceşe). Asta după ce, cu prilejul unor negocieri pentru împărţirea terenurilor de păşunat, ideea şutenilor – luată la umbra unor tufe de căcădări, într-o vară toridă – a fost acceptată de toată lumea.  Peste secole, un alt eveniment, de data aceasta nefast, a marcat istoria satului: colectivizarea forţată.  Încununată de o uriaşă serbare populară, care a avut loc la 29 august 1949, sub „protecţia” mitralierelor trupelor de securitate, româneşti şi sovietice, conform relatărilor făcute nouă în urmă cu câteva luni de către un localnic de vază, dl. Liviu Copil.

Acesta a aflat, în copilărie, de la bunicul său, fost prizonier în URSS, că securiştii îşi instalaseră, încă din preziua sărbătorii, cuiburi de mitralieră, pe culmile dealurilor împrejmuitoare, pentru a supraveghea buna desfăşurare a festivităţilor. Însă, ce se afla în spatele acestei serbări fusese pregătit, cu enormă cruzime, începând din 1947, după o tenace şi lipsită de scrupule muncă de propagandă şi prigonire a opozanţilor. Puţinii supravieţuitori ai evenimentelor povestesc lucruri îngrozitoare despre cum s-a ajuns la acest „deplin” acord: mulţi dintre cei care refuzau să intre în CAP erau ridicaţi, noaptea, urcaţi în IMS-uri şi purtaţi ore în şir prin zonă, legaţi la ochi. Iar securiştii şi politrucii le spuneau, după un timp, că au ajuns deja în URSS, de unde nu se vor mai întoarce acasă, în caz că nu semnează adeziunea de intrare în rândul membrilor cooperatori. Şi atunci, bieţii oameni semnau hârtia ce li se punea în faţă.

O dovadă edificatoare a vremurilor au rămas până în ziua de azi cei doi stâlpi din sat, încrustaţi cu secera şi ciocanul – pe care oamenii locului îi vopsesc, din când în când cu var, iar simbolurile comuniste cu vopsea roşie – astfel că puţinii turişti sau inşi care nimeresc prin zonă se crucesc, pur şi simplu. „Ce să facem, aceasta-i istoria noastră, şi nu ne putem dezice de ea”, ne-a mărturisit, în urmă cu câteva luni, acelaşi Liviu Copil. Pe care din păcate, în ciuda eforturilor noastre, nu am reuşit să-l întâlnim, cu ocazia recentei deplasări în zonă.

Un alt sătean, Ştefan Copil, ajuns la vârsta de 83 de ani, fost lucrător, timp de 29 de ani, la Administraţia Parcurilor şi Străzilor din Cluj, neagă că ar fi fost instalate cuiburi de mitraliere pe dealuri, la serbarea de „recepţie” a colectivizării satului Şutu –  primul din Ardeal şi al doilea din România aflat în această formă de organizare… Însă admite că „a fost vorba de o muncă de lămurire, după schimbarea regimului, făcută de către cei de la raionul Turda.”  „Aceia or găsit la noi oameni şi-or făcut colectivizarea în Şutu. Şi bine de tot o fost în CAP!” – adaugă acesta. Într-adevăr, vrând să dea Şutu drept exemplu al „comunismului victorios la oraşe şi sate”, aici au fost aduse cele mai performante utilaje agricole, cele mai bune îngrăşăminte chimice, reuşindu-se, ani la rând, recolte record care-i umpleau de invidie pe sătenii din localităţile învecinate. Dar totul a durat până prin anii şaptezeci-optzeci, mai mult însă pentru privilegiaţi – şi nu pentru toţi – după care iluzia bogăţiei născute prin colectivizare s-a năruit ca un castel de nisip, revenind la crunta sărăcie pe care o oferea comunismul…

Biserica arsă, preoţi cu  probleme

La doar câţiva ani după revoluţia din 1989, prin 1992, biserica străveche, aparţinând iniţial cultului greco-catolic – confiscată de către comunişti, cu enoriaşi cu tot – a ars din temelii. „De la o lumânare pusă pentru morţi, de către o babă – iar clopotniţa, fiind de lemn, s-a aprins şi s-a prăbuşit peste biserică, luând foc şi aceasta”, mărturiseşte la rândul său Vasile Raţiu, fătul bisericii cu hramul “Sfinţii Arhangheli” din Şutu.

El este, dealtfel, şi martorul celui mai recent eveniment tragic petrecut în localitate, pe 8 septembrie 2015, de Sfântă Maria Mică: după ce-a tras clopotele pentru slujba de dimineaţă, Raţiu l-a sunat pe părintele Cornel Petran, vrând să-l întrebe ceva.  Însă părintele – un om în putere, în vârstă de 48 de ani – după repetatele apeluri ale fătului, n-a răspuns. Aşa că Raţiu s-a deplasat până la casa parohială şi, pentru că părintele nu i-a deschis, a privit înăuntru, pe geam. Acolo i s-a arătat o privelişte înfiorătoare – părintele zăcea spânzurat de caloriferul înalt, dispus pe verticală, al camerei. „Am sunat imediat la poliţie şi, după venirea criminaliştilor, s-a intrat pe geamul de la baie, ce rămăsese deschis”, declară, cu destulă reticenţă, fătul.

Apoi refuză să ne dea alte amănunte referitoare la incident, mulţumindu-se să ne vorbească, elogios, despre fostul său şef: “A fost un om harnic şi a făcut multe pentru biserică: a construit gardul, iconostasul bisericii, uşa din lemn, a consolidat biserica, a pus la punct livada – însă, lucrul cel mai important, tot datorită lui merge mai departe şi procesul, pe care-l avem cu greco-catolicii pentru terenurile parohiei, revendicate de aceştia. Iar soţia lui, doamna preoteasă, a făcut şi ea multe pentru oamenii de aici,  ajuta material foarte multă lume şi făcea injecţie la toate bătrânele bolnave din sat”. După care reproduce şi ultimul dialog avut cu părintele, cu o seară înaintea producerii tragediei: „Suntem în continuare şocaţi de eveniment, mai ales că ne-a spus, cu o seară înainte că ne aşteaptă a doua zi, pe mine şi pe toţi din familia mea, la slujbă.” (În paranteză, misterul morţii părintelui se adânceşte, cu cât pe biletul de adio, găsit în cameră – conform unor surse din poliţie – acesta îi reproşa soţiei faptul că l-a părăsit.) Aceleaşi cuvinte de laudă la adresa părintelui, recent decedat, le-a avut şi Ştefan Copil, cel cu care discutasem anterior: „Părintele o fost foarte cumsecade, o trudit pentru biserică, şi-o făcut datoria de servici, o fost în toată regula.”

Pe de altă parte, există mulţi în sat care declară – nu direct, ci mai pe ocolite – că părintele n-ar fi fost chiar un sfânt. “Avea o puşcă extrem de scumpă şi performantă şi ucidea cu mare plăcere. De altfel, prin Sălaj – locul de unde se trage şi unde, se pare, a fost şi înmormântat – a avut  parte de un <botez> vânătoresc mai dur din partea unor inşi – fiindcă încercase în repetate rânduri – şi cred că şi reuşise – să împuşte şi o altfel de căprioară”, mărturiseşte un sătean, sub rezerva anonimatului. „De altfel, era foarte autoritar cu femeile – că-şi permitea acest lucru – şi mai puţin cu bărbaţii. Despre preoteasă numai cuvinte frumoase, mai ales că-n ultimele luni aceasta nu a mai fost văzută prin zonă. Însă în perioada cât a fost prezentă în viaţa satului ea a reprezentat un echilibru perfect între biserică, enoriaşi şi preot. Şi un alt aspect: părintele plângea în timpul slujbelor, semn că sensibilitatea lui venea de la <mansardă> – şi nu de la credinţă.

Dealtfel, cred că un teribil blestem macină satul acesta, de la colectivizare încoace, fiindcă alţi doi preoţi, înainte de el, avuseseră probleme mari cu soţiile lor, femei prea <de viaţă>. Însă în acest caz problema a fost, cred eu, nu soţia – ci doar el însuşi ”, mărturiseşte acelaşi sătean.  Interpelată, o familie din satul învecinat, Pruniş – aflată tot în parohie, acolo unde părintele a ajuns să oficieze într-o biserică goală, doar el şi fătul – ne-a mărturisit, sec, faptul că sătenii din Pruniş, neadaptaţi la „stilul” său, i-au cerut în nenumărate rânduri schimbarea, dar cei de la Ahiepiscopie n-au ţinut cont de rugăminţile lor….  În sat, am încercat să vorbim şi cu Ioan Hideg, poştaşul zonei, „omul care le ştie pe toate”.

Hideg, fost făt, fost membru al consiliului bisericesc şi cel care le-a dus cădelniţa tuturor popilor care s-au perindat prin Şutu după revoluţie s-a declarat supărat pe presă. Şi – arată acesta, cuprins de o indignare pe care situaţia n-o prea impunea – totul pentru că o anumită publicaţie de la Cluj ar fi scris despre domnia sa că a  furat, împreună cu părintele, banii sătenilor de la APIA, aflaţi în contul personal al părintelui. Aşa că poştaşul s-a scuzat, trimiţându-ne la prim-coratorul bisericii. După care ne-a lăsat baltă în mijlocul străzii…

 

 

Drama ultimilor greco-catolici din Şutu

Aflăm că totuşi, în Şutu – odinioară sat greco-catolic, astăzi, predominant ortodox – mai trăiesc, slăbiţi şi imobilizaţi la pat, doi bătrâni greco-catolici, care de decenii reprezintă adevăratele <vârfuri de lance> ale cultului în zonă. De altfel – pentru că respectivii nu se pot mişca – părintele greco-catolic vine deseori la ei acasă şi oficiază Sfânta Liturghie, îi cuminecă şi-i spovedeşte.

Ioan Roş are 85 de ani, iar Eufrosina, 87. Impactul cu ei a fost cu adevărat tulburător: după ce desfacem – la sfatul sătenilor, care ne-au îndrumat – o sârmă cu care era legată poarta, păşim în gospodăria celor doi bătrâni. Batem la uşa „cohei” (bucătăriei de ţară – n.n.) şi ne deschide uşa chiar Ioan, aflat în genunchi. E paralizat de la brâu în jos şi se târăşte spre scaunul cu rotile, în timp ce Eufrosina – surdă complet şi cu probleme de deplasare – se sperie de noi, crezând că are de-a face cu nişte hoţi. În schimb, Ioan se „prinde” imediat despre ce este vorba şi după ce ne prezentăm, strigă, patetic: „Dumnezeu v-a adus aici!”. O linişteşte cu greu pe femeie, care nu e lămurită deloc ce dorim de la ei. Apoi continuă: „Aici nu vine nimeni, decât o nepoată, care ne aduce mâncare dimineaţa şi seara – şi, la două săptămâni, preotul nostru.” Arată mai departe, lăcrimând, referindu-se la istoria satului, că la colectivizare, după ce părinţii lui au fost chinuiţi ca să intre în CAP, el a renunţat să se opună autorităţilor: „Io am fost brigadier pe tot satul şi am văzut ce-o-ndurat aceşti oameni. La mine-n mână erau oamenii, eu îi trimiteam la lucru şi-i pontam. Ei plângeau către mine şi eu plângeam către ei, de disperare că nu pot să îi ajut cu nimic. Veneau la CAP să-şi facă norma, ca să poată trăi şi n-aveau bani, n-aveau pământ, n-aveau animale, nimic – şi numa` plângeau. Multe au îndurat oamenii pentru satul ăsta. Şi părintele nostru, când o secretară de la Primărie ne-a trecut la ortodocşi cu forţa, a acceptat să treacă la ei, fiindcă l-or ameninţat comuniştii că-l împuşcă, împreună cu familia.” L-am întrebat cum a fost cu incendierea bisericii, la care bătrânul a replicat, imediat, dezvăluind lucruri pe care nu le bănuisem: “O aprins-o comuniştii, ca să-şi facă alta, numai a lor. Cineva a pus vina pe mine că am dat foc bisericii şi am fost dus la Cluj, la miliţie, că eu eram singurul catolic înregistrat. Însă atunci eu n-am ştiut nimic, până la ora 9 seara, iar incendiul a fost pe la ora 5.” Referitor la gestul părintelui, Ioan Roş declară cu francheţe: „Cu popa ăsta noi n-am <mânat> rău. Am fost prieteni, că numai aşa am putut trăi. Ne-am plătit taxa şi la ortodocşi şi la biserica noastră. Ne-o cinstit mereu şi, chiar după parastasul tatălui, tot el ne-o adus, personal, acasă, <pupi> şi bere. Şi-apoi, la două săptămâni, s-o spânzurat. Sau poate o fost spânzurat, fiindcă dacă eşti popă adevărat şi ai Cartea Sfântă în mână, să-ţi dai sufletul dracului nu se poate. Dar dacă s-o spânzurat, ne-o lăsat de hulă preotul ăsta, ca-n 1949, când ruşii ne-o făcut comunişti pe toţi, ne-o puşcat şi i-o legat pe tata, pe mama ca să-i convingă să ne înscriem la hoţi…”

Intervine, cu pragmatism şi Eufrosina, dezvăluindu-ne – cu o coerenţă de invidiat, în ciuda surzeniei totale – drama prin care trece, împreună cu soţul ei: „Am cheltuit deja, pe avocaţi, bani de puteam să ne cumpărăm trei case, în procesul nostru cu primăria din Ciurila. De 15 ani ne tot luptăm să ne primim titlul de proprietate pe pământul moşilor. Au intrat unii pe el, l-au îngrădit deja, iar alt teren ne-a fost luat de primărie, pentru şcoală şi n-am primit nimic în schimb. Când anunţăm poliţia, ăia se uită la noi ca la nişte nebuni, iar  primarul nu face nimic, ne tot promite marea cu sarea, aşteaptă doar să murim. Acum e ca şi cum nu am mai avea nimica.  Noi strigăm şi nu ne aude nimeni…” Cu inima strânsă, le comunicăm soţilor Roş că suntem nevoiţi să-i părăsim, deşi aceştia doresc să ne mai comunice o mulţime de lucruri. Înainte de a pleca, femeia ţipă la noi, disperată: „Să nu ne minţiţi şi voi – şi să spuneţi oamenilor prin ce chinuri trecem!” Le promitem solemn celor doi acest lucru. O potoleşte din nou bărbatul ei, de data aceasta din căruciorul său cu rotile: „Am trimis scrisori şi la Băsescu, mai nou la Iohannis şi la Avocatul Poporului. Auzi, ce mi-a răspuns acesta: să mai dau vreo 18 – 20 de milioane la un avocat, ca să-mi apăr drepturile… Ori, eu acuma nu mai am bani nici de mâncare, fiindcă de la o pensie la alta primesc mâncare pe caiet de la doamna de la magazin…”

Ieşim pe uliţa mare a satului. Utilaje enorme asfaltează, de zor, într-un ritm teribil. Îmi amintesc din nou de colectivizarea din 1949 şi de vorbele lui Ştefan Copil: „Acum pot ajunge din faţa casei, numai pe asfalt, cu maşina, până-n Cluj!” Parcă tot el era unul dintre apologeţii intrării în CAP… Mici apologeţi ai comunismului sunt de fapt şi sătenii, care conservă, cu grijă şi stâlpii totemici cu secera şi ciocanul încrustate pe ei… „Acum pot ajunge din faţa casei numai pe asfalt, cu maşina, până-n Cluj!” Dar cu craterele impregnate în sufletele oamenilor lucizi din zonă sau cu vieţile distruse – victime colaterale ale comunismului lucrativ – oare s-ar mai putea face oareşce?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.