Viaţa în sine şi existenţa supremă a unei fiinţe umane nu este şi nu a fost niciodată un lucru simplu, nu e un supliciu şi nici o virtute, ea supune omul la tot felul de situaţii, care mai de care mai dificile şi de nedorit, pline de capcane şi traumatizantă de multe ori. Chiar dacă în multe din cazuri intrarea în închisoarea propriei minţi, ca urmare a unei situaţii neprevăzute şi critice apărute în viaţa oamenilor, este o chestiune temporară, totuşi, pentru mulţi ea rămâne permanentă, pe toată durata existenţei lor.
Concret privind lucrurile, mă gândesc cât de captivi rămân oamenii care, în urma unor analize medicale uzuale, află că sunt suspecţi de o boală incurabilă, precum cancer, diabet zaharat sau hipertensiune arterială. Până la stabilirea unui diagnostic de către un specialist, ei intră într-o stare de nelinişte şi spaimă, îşi creează în minte tot felul de scenarii care mai de care mai sumbre. Unii clachează, alţii, mai puternici, se resemnează cu propriul destin şi încep un întreg travaliu în inegala luptă zilnică cu boala pe care nu vor să o accepte, punându-şi obsesiv întrebarea retorică „de ce tocmai eu, de ce mie”, boală care, mai devreme sau mai târziu, aduce după sine inevitabilul – moartea!
La fel de multe probleme şi frământări mentale apar la toţi aceia care au avut o relaţie intimă cu o persoană despre care află ulterior că este bolnavă de SIDA. Ei înnebunesc, la propriu, la gândul că pot avea această boală incurabilă şi distrugătoare – sindromul imunodeficienței !
Dar oare cum gândesc şi ce trăiri are acel om care suferă de o formă avansată a bolii denumită tromboflebită şi primeşte vestea de la medicul curator că urmează să-i fie amputat piciorul bolnav?
Greu să-i înţelegi pe toţi acei bărbaţi care sunt afectaţi la un moment dat de impotenţa sexuală! Ei se autoizolează, devin irascibili, ba uneori chiar violenţi în relaţia cu partenera lor, cum tot la fel de delicată şi traumatizantă este problema frigidităţii la femei. Şi ei şi ele rămân încarceraţi în închisoarea propriilor minţi toată viaţa pentru un motiv care îi ţine captivi în toată existenţa lor.
O altă psihoză, greu de depăşit la multe din fiinţele umane, indiferent de gen, de rasă, cultură, educaţie, este generată de teama de a fi înşelaţi, fie că vorbim de relaţii sentimentale ori sexuale, de relaţia familială, de relaţia cu propriii părinţi sau copii, cu prieteni, cu rude sau colegi, fie că este vorba de relaţiile de serviciu, de relaţiile comerciale, de relaţiile sociale sau, pentru unii, politice şi, desigur, exemplele pot continua. Toţi aceşti oameni, bolnavi de gelozie cum se spune, atâta timp cât adoptă atitudinea omului permanent trădat, nu vor scăpa niciodată de această obsesie maladivă care le otrăveşte sufletul şi îi extermină la propriu.
În fine, mai există o categorie de oameni cărora le mor fiinţe dragi de care au fost legaţi sufleteşte prin diverse grade de rudenie, ori sentimental, alături de care au trăit perioade mai mari sau mai mici de timp. Ei refuză să accepte realitatea trecerii în nefiinţă a celor dragi şi în minţile lor bolnave toţi aceştia, deşi morţi, încă trăiesc.
Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI
