Ce este regionalizarea în viziunea Uniunii Europene?

Despre regionalizare s-a vorbit mult în ultime vreme. Mult şi, adesea, pe lângă subiect. Nici PSD-ul condus de Adrian Năstase nu a fost scutit de baterea voioasă a câmpilor pe această temă. E drept că, de la a considera orice discuţie pe marginea regionalizării un act de “trădare” până la admiterea necesităţii “regiunilor de dezvoltare”, PSD a făcut un pas important. Nu şi suficient. Partidul de guvernământ doar mimează democraţia şi interesul pentru inegrarea europeană a României. Soluţia? Să citească şi să aplice Declaraţia Adunării Regiunilor Europei (ARE), reunită în Adunarea Generală de la Bâle, pe 4 decembrie 1996. GAZETA de Oradea prezintă integral textul acestei declaraţii, menţionând că TOATE statele membre ale UE se conformează acestui model. Nici unul nu s-a dezmembrat, ci, dimpotrivă, solidaritatea respectivelor comunităţi a crescut. Ca şi nivelul de trai.

Argumentele ARE

“ARE reprezintă aproape 300 de regiuni europene de diferite dimensiuni şi ale căror structuri administrative şi politice sunt diverse, regrupând în total aproape 400 milioane de persoane. Aceste Regiuni au statut diferit, în funcţie de istoria, cultura şi principiile constituţionale care marchează organizarea teritorială a fiecărui stat.
Prin respectarea strictă a acestei diversităţi, declaraţia comună traduce aspiraţiile Regiunilor la noi progrese ale regionalizării în cadrul instituţional al ţărilor lor cu structuri federale, autonome sau descentralizate. Acest text nu va fi interpretat ca angajând regiunile în unul sau altul dintre aceste sisteme. Regiunile constituie un element esenţial şi de neînlocuit al construcţiei Europei şi al procesului de integrare europeană, având origini şi funcţii diferite, în sensul că unele adună de mult timp comunităţi, etnii, chiar şi naţiuni distincte, în timp ce altele au fost create ca districte administrative care exercită puteri delegate de către stat. Prin legăturile istorice, lingvistice, culturale, sociale, economice şi geografice, diferitele popoare se identifică din ce în ce mai mult cu regiunea lor, a cărei varietate constituie o bogăţie inepuizabilă. Acest lucru a dus la observaţia potrivit căreia statele care au puternice structuri regionale, adică au competenţe legislative şi finanţare proprii, pot să rezolve într-o manieră optimă problemele economice şi sociale care se prezintă. De asemenea, realitatea regională justifică participarea regiunilor în instituţiile de stat şi angajarea lor în domeniul internaţional. Este evident imensul potenţial de cooperare politică, socială, economică şi culturală care există între regiunile europene, ca şi importanţa acestei cooperări interregionale la nivel naţional, transfrontalier şi internaţional, pentru construirea unei Europe unite, solidare, ale cărei acţiuni să fie mai bine cunoscute şi înţelese de cetăţeni. Participarea regiunilor la procesul de decizie din interiorul instituţiilor europene, pe baza principiului de subsidiaritate, favorizează o mai bună transparenţă a acţiunilor Uniunii Europene pentru cetăţeni. Luând în considerare interesul proiectului Cartei Europene a Autonomiei Regionale a Consiliului Europei (1996), ca şi al Cartei Comunitare a regionalizării a Parlamentului European (1988) şi convinsă de importanţa prezentei declaraţii, care exprimă voinţa politică şi aspiraţiile pe care regiunile doresc să le promoveze în Europa, respectând pluralitatea situaţiilor fiecăreia, care necesită soluţii diverse, ARE adoptă prezenta Declaraţie”.

Regiunea decide singură organizarea şi funcţionarea sa
1.
“Regiunea este entitatea publică teritorială corespunzătoare nivelului imediat inferior celui de stat şi dotată cu un guvern care dispune de puteri politice proprii. Regiunea este recunoscută în Constituţie sau în legea care îi garantează autonomia, identitatea, competenţele şi modul de organizare. Regiunea este dotată cu propria sa Constituţie, cu un statut de autonomie sau cu o lege, care fac parte din structura juridică a statului la cel mai înalt nivel şi în care se definesc cel puţin organizarea şi competenţele. Modificarea statutului regiunii nu se poate face fără participarea sa. În interiorul unui stat, regiunile pot avea un statut diferit, în funcţie de particularităţile lor istorice, politice, sociale sau culturale. Regiunea exprimă o identitate politică proprie, susceptibilă de a îmbrăca forme politice foarte diverse, în funcţie de dorinţa democratică a fiecărei regiuni de a adopta tipul de organizare spre care merge preferinţa sa. Regiunea îşi dotează aparatul administrativ atât cu personal, cât şi cu bunuri proprii şi îşi adoptă emblemele de reprezentare. Regiunea este dotată cu personalitate juridică deplină. Structura de bază a regiunii este constituită dintr-o adunare reprezentativă şi un organ executiv. Regiunea decide singură organizarea şi funcţionarea sa”.
3
Regiunile dispun de autonomie financiară
.
Membrii adunării reprezentative sunt aleşi prin vot universal, liber, egal, direct şi secret. Adunarea poate fi dotată cu puteri legislative, în limitele fixate de legislaţia naţională. Organul executiv răspunde politic în fata adunării reprezentative, în condiţiile şi după modalităţile prevăzute de dreptul intern. Membrii care compun adunarea reprezentativă sau organul executiv nu pot fi, din partea puterii centrale, obiectul măsurilor de control susceptibile de a face neajunsuri liberului exerciţiu al funcţiilor care le sunt încredinţate. Repartizarea competenţelor între stat şi regiuni trebuie stabilită prin Constituţia fiecărui stat sau prin lege, în acord cu principiile descentralizării politice şi subsidiarităţii. Potrivit acestor principii, funcţiile trebuie exercitate la un nivel pe cât posibil mai apropiat de cetăţeni.
Aplicarea legislaţiei naţionale, atât direct cât şi prin delegare, trebuie să fie, ca regulă generală,
responsabilitatea regiunii. Regiunea trebuie să fie responsabilă pentru toate funcţiile cu o dimensiune
predominant regională. Dacă statul a descentralizat administraţia la nivel regional, trebuie să transfere organelor locale personalul şi resursele financiare corespunzătoare, pentru a evita dublarea acestora.
Regiunile exercită atribuţiile care le-au fost atribuite pe baze individuale. Regiunile din componenţa unui stat urmează să-şi armonizeze, când e necesar, acţiunile întreprinse în cadrul sferei lor de competenţă. Pentru aceasta, ele trebuie să decidă asupra procedurilor necesare. Deciziile sau măsurile adoptate de stat, care afectează competenţele sau interesele regionale – în particular măsuri
care au implicaţii pentru situaţia lor financiară sau cea a autorităţilor locale, precum şi deciziile care afectează aplicarea competenţelor legislative ale regiunii – nu pot fi adoptate fără acordul prealabil al regiunilor vizate. Regiunile dispun de autonomie financiară şi au resurse proprii suficiente pentru a-şi exercita plenar competenţele. În gestionarea acestor resurse, ele vor respecta, în particular, principiile economiei, eficienţei, utilizării optime a mijloacelor, deservirii cetăţenilor şi transparenţei în deciziile lor bugetare. Principiile fundamentale care guvernează finanţele publice şi repartiţia veniturilor, precum şi liniile directoare ale statului privind managementul bugetului trebuie reglementate prin Constituţia naţională sau prin lege. Totodată, regiunile trebuie să joace un rol decisiv în formarea legislaţiei financiare la nivel naţional.
ARTICOLUL 4.
Finanţarea regiunilor
1.
Resursele financiare ale regiunii se compun esenţial din impozite transferate parţial sau total de către stat şi din impozite proprii. Regiunea trebuie să primească venitul necesar exercitării funcţiilor care-i revin. Pentru aceasta, regiunea are dreptul la o parte corespunzătoare din impozitele percepute de către stat. Venitul său trebuie să fie suficient şi concentrat uniform asupra unui număr mic de surse fiscale majore, pentru a facilita gestiunea bugetară şi pentru a permite implementarea unei politici economice axate pe dezvoltarea durabilă. Potrivit legislaţiei naţionale, regiunea este îndrituită să stabilească taxe proprii şi să determine surse de venituri fiscale. În acest scop, trebuie să stabilească criteriile de determinare a taxelor, impozitelor şi drepturilor regionale. Când legea permite, poate decide să aplice impozite suplimentare faţă de impozitele aplicate de stat. Dacă mai multe comunităţi locale împart o sursă de venituri fiscale (impozite comune), partea fiecăreia şi metoda de repartizare trebuie stabilită prin legislaţie. Alocaţiile financiare generale ale statului au prioritate faţă de alocaţiile speciale, care nu trebuie guvernate decât potrivit criteriilor prevăzute de lege. Când regiunea nu este îndrituită să colecteze taxe, ea se va implica în structurarea organelor abilitate, precum şi în elaborarea procedurilor fiscale. Acest principiu este valabil şi pentru stabilirea componenţei şi funcţionării tribunalelor competente. În limitele stabilite de lege, regiunea poate contracta credite pentru a finanţa investiţiile. Limitele creditelor şi controlul legalităţii lor sunt stabilite prin lege”.

Solidaritatea socială
1.
“Principiul solidarităţii solicită existenţa unui sistem naţional de egalizare financiară. Obiectivele şi metodele proprii egalizării financiare trebuie stabilite de către Constituţie şi prin lege. Pentru aceasta, trebuie ţinut cont de diferitele solicitări financiare suportate de către regiuni, pe
baza unor criterii obiective de repartiţie. Totuşi, egalizarea financiară nu trebuie să compromită interesul de utilizare corespunzătoare a surselor fiscale ale regiunii care contribuie cu sume de egalizare. Necesităţile autorităţilor municipale trebuie şi ele luate în calculul sumelor de egalizare. Egalizarea va lua forma transferului de la stat către regiuni şi între regiuni. Principiul solidarităţii trebuie manifestat şi în interiorul Uniunii Europene, pentru a reduce inegalităţile inter-regionale şi pentru a atinge obiectivul coeziunii economice şi sociale în Europa. Fondurile Structurale ale Uniunii Europene constituie unul din instrumentele pentru atingerea acestui scop”.
ARTICOLUL 6.
Administraţia trebuie să fie regională
1.
“Regiunea participă într-o manieră adecvată la organele legislative de stat. Statul, în cadrul propriilor competenţe, arbitrează mecanismele care permit coordonarea şi participarea instituţiilor regionale la procesul de decizie, atunci când deciziile menţionate se repercutează asupra domeniilor care relevă competenţe regionale. Regiunile trebuie să participe la numirea organelor juridice însărcinate cu rezolvarea conflictelor de competenţă dintre stat şi regiuni. Aceste conflicte sunt rezolvate pe cale juridică sau prin arbitraj. Relaţiile statului cu regiunile sale şi ale regiunilor între ele sunt impuse de principiile respectului mutual, cooperării şi solidarităţii. Regiunile şi statul încurajează cooperarea reciprocă şi se abţin să ia orice măsură care ar putea perturba sau limita exerciţiul competenţelor celorlalte niveluri. Controlul statului asupra regiunilor, dacă acesta există, este prevăzut în Constituţie sau, dacă nu există, printr-o lege adecvată. Regiunile pot semna tratate sau acorduri cu alte regiuni din acelaşi stat. Ca regulă generală, competenţele administrative trebuie să fie exercitate de către regiuni şi numai în cazuri excepţionale de către stat”.

Regiunile pot avea relaţii internaţionale
1.
“În exercitarea puterilor care le sunt atribuite, regiunile şi colectivităţile locale cooperează în spiritul unei încrederi mutuale şi prin aplicarea principiului subsidiarităţii. Regiunile şi colectivităţile locale adoptă toate măsurile adecvate pentru favorizarea cooperării mutuale, ţinând cont, dacă este cazul, de controlul pe care îl exercită regiunile asupra colectivităţilor locale. Colectivităţile locale sunt consultate în legătură cu toate măsurile regionale care au o incidenţă asupra sferei lor de competenţă sau asupra intereselor lor particulare. În mod concret, aceste măsuri le înglobează pe toate cele care se referă la rolul financiar propriu colectivităţilor locale. Regiunile trebuie să fie capabile de a acţiona la nivel internaţional. Regiunile pot încheia tratate, acorduri sau protocoale de intenţie internaţionale sub rezerva aprobării guvernului central, dacă acest lucru este cerut de legislaţia naţională. Regiunile încurajează cooperarea între ele, la scară bilaterală sau multilaterală, atât în interiorul statului cât şi transfrontalier, pentru realizarea proiectelor comune. Regiunile au dreptul de a-şi stabili propria reprezentare, fie individual, fie împreună cu alte regiuni, în alte state şi pe lângă organizaţii internaţionale competente. Regiunile participă la activităţi internaţionale ale statului lor, în concordanţă cu dispoziţiile juridice interne prevăzute în acest scop, atunci când aceste acţiuni se referă la competenţele sau la interesele lor fundamentale. Înainte de încheierea unui tratat internaţional care pune în joc interesele fundamentale ale regiunilor, acestea sunt consultate de către stat. Dacă statul doreşte să încheie tratate internaţionale în domenii referitoare la competenţele regiunilor, acestea participă împreună cu statul la elaborarea şi încheierea tratatului menţionat. Detaliile acestei participări sunt fixate de proceduri interne între stat şi regiunile sale. Aplicarea unui tratat este impusă după repartizarea competenţelor dintre stat şi regiunile sale”.

Regiunile şi Uniunea Europeană
1.
“Regiunile frontaliere promovează cooperarea transfrontalieră în domeniile care ţin de competenţa lor şi care respectă dreptul naţional respectiv şi dreptul internaţional. Regiunile au dreptul, ţinând cont de legislaţiile naţionale şi de acordurile internaţionale dintre state, de a încheia acorduri transfrontaliere pentru dezvoltarea cooperării menţionate în domeniile care ţin de competenţa lor.
Regiunile au dreptul de a constitui, în cadrul juridic propriu fiecărui stat, organisme comune cu caracter deliberativ sau executiv. Actele acestor organe trebuie să fie supuse la procedurile tribunalelor competente ca şi cum ar fi emise de un organ regional. Uniunea Europeană va trebui să recunoască regiunile statelor sale membre şi asociaţiile cu caracter regional ca fiind subiecte active ale politicii lor. Aceasta va trebui să se doteze cu un organ de compoziţie regională care să ia parte la procesele de decizie care se referă la competenţele sau la interesele regionale. Membrii acestui organ trebuie să fie propuşi de către regiuni. Regiunile pot să constituie birouri de reprezentare pe lângă instituţiile Uniunii Europene. Aceste birouri de reprezentare pot fi constituite în comun cu mai multe regiuni. Uniunea Europeană le recunoaşte un statut propriu, la fel ca şi statele membre în care sunt localizate. Regiunile trebuie ca, în domeniile care ţin de competenţa lor sau când interesele lor sunt în joc, să participe la determinarea poziţiei statului lor în faţa instanţelor comunitare.
Dacă domeniul considerat ţine de competenţa exclusivă a regiunii sau pune în mod particular în joc interesele sale, statul nu poate să se îndepărteze de la poziţia stabilită de către regiune, decât dacă dreptul intern o cere pentru raţiuni de integritate. Statului i se va cere să motiveze orice deviaţie de la poziţia regiunii. Regiunea are de asemenea dreptul de a lua parte la procesul de decizie al instituţiilor comunitare şi, în special, de a desemna un reprezentant care să facă parte din delegaţia naţională. Regiunile aplică legislaţia comunitară în domeniul lor de competenţă”.

Regiunile girează fondurile comunitare, nu statul

“Regiunile girează dotările de fonduri comunitare în domeniile care ţin de competenţa lor. În aceste domenii, relaţiile dintre Uniunea Europeană şi regiuni nu necesită intermedierea statului. Regiunile pot adera la înţelegeri menite să îmbunătăţească implementarea politicii comunitare. Curţile vor superviza implementarea legislaţiei comunitare de către regiuni. Statul şi regiunile se vor informa reciproc despre măsurile pe care le adoptă în implementarea legislaţiei comunitare şi a programelor. Regiunile vor avea dreptul de a acţiona în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dacă măsurile organelor comunitare se reflectă asupra competenţelor sau intereselor lor. Legislaţia electorală a Parlamentului European se va referi la circumscrierea regională în statele dotate cu structuri politice sau administrative descentralizate..
Trebuie făcute aranjamente pentru a stabili mecanismele de contact dintre Parlamentul European şi parlamentele regionale ca instituţii care reprezintă direct voinţa cetăţenilor”.

Regiunea este forma optimă de organizare
1.
“Adunarea Regiunilor Europei (ARE) adoptă prezenta Declaraţie cu caracter politic, având obiectivul de a promova şi de a întări regionalismul în Europa. Ţinând cont de marea diversitate a aspiraţiilor şi a situaţiilor existente, documentul menţionat, care nu aplică nici o constrângere, va servi drept ghid anumitor regiuni, stabilind anumite norme de bază sau anumite obiective pentru regionalism.
ARE şi membrii săi vor interveni pe lângă guvernele statelor, organele Uniunii Europene şi pe lângă alte instanţe europene pentru realizarea obiectivelor prezentei Declaraţii.
În aceeaşi manieră, Declaraţia demonstrează că regiunea este forma optimă de organizare, care permite rezolvarea problemelor regionale într-o manieră satisfăcătoare şi autonomă. Statele europene trebuie să se angajeze în dezvoltarea la maximum a transferului competenţelor în favoarea regiunilor, ca şi a mijloacelor financiare necesare pentru exerciţiul lor, modificând, dacă este necesar, legislaţia internaţională.4.
ARE şi membrii săi vor promova, de asemenea, cooperarea europeană inter-regională la toate nivelurile şi îşi vor da concursul, unde e necesar, la regionalizarea statelor prin propunerea de amendamente la Constituţie pentru a permite crearea celei mai potrivite forme de structură regională. Cooperarea transfrontalieră întăreşte şi consolidează regionalismul. Dezvoltarea identităţii regionale bazată pe cooperare transfrontalieră promovează stabilitatea politică şi socială.
Constituirea Comitetului Regiunilor în cadrul Uniunii Europene şi al Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa în cadrul Consiliului Europei reprezintă un important pas înainte al  regionalismului în Europa. Cu timpul, regionalismul trebuie să ajungă la o Europă a regiunilor, care să constituie un al treilea nivel, ceea ce va duce la transformarea Comitetului regiunilor într-o veritabilă Adunare regională. ARE si membrii săi trebuie să susţină asociaţiile colectivităţilor locale. Obiectivul principal este, totuşi, de a crea o veritabilă identitate regională. ARE urmăreşte progresele constatate în fiecare dintre statele europene în direcţia obiectivelor Declaraţiei sale”.

P.S. Intertitlurile aparţin redacţiei.