Cei peste care cad pietrele de mormânt în cimitire. Accidente sau destin?

418

Superstiţiile spun că în cazul în care o cruce se rupe sau cade în faţa ta, atunci cineva apropiat îţi va muri în curând. Dar ce te faci când, aflat în cimitir,  făcând curăţenia mormântului unei persoane dragi, o cruce de sute de kilograme cade peste tine? O astfel de întâmplare, teribilă, a trăit zilele trecute, în Cimitirul Central din Cluj-Napoca, un pensionar de 81 de ani şi fiica sa de 57, acesta scăpând “doar” cu fractură de bazin, iar femeia cu două degete de la picior, strivite. Evenimentul a reprezentat şi un prilej, acela de rememorare a unor cazuri similare petrecute la Cluj, de-a lungul anilor, majoritatea încheiate tragic.

 

“Teatrul” întâmplării: Cimitirul Central – “Hazsongard”

Apar, în răstimpuri, diverse cazuri în care cruci sau monumente funerare, se prăvălesc prin cimitire asupra unor oameni aflaţi în proximitatea acestora. Incidentele le dau tuturor fiori şi stârnesc discuţii aprinse despre destin, blesteme de familie şi alte elemente funeste ce ar fi putut conlucra la producerea nenorocirilor. E renumit cazul nepoţelului fostului profesor şi filolog clujean Octavian Şchiau, mort în jurul anului 2003, după ce a fost strivit de o dală funerară în Cimitirul Central, chiar sub ochii bunicii, care îl adusese acolo pentru a depune flori la mormântul surorii sale. E de asemenea cunoscut cel al unui ofiţer pensionar, strivit în urmă cu circa trei ani în cimitirul Zorilor-Mănăştur, în împrejurări similare după ce s-ar fi sprijinit de o piatră tombală. Însă şi mai celebră – fiind de dată recentă, luna aprilie a acestui an – este întâmplarea unui micuţ de opt ani pricopsit cu fractură de bazin, în acelaşi cimitir, în cazul său vorbindu-se chiar de un crunt blestem deoarece micuţul a fost cât pe ce să-l urmeze pe frăţiorul său, decedat, care în acea zi ar fi împlint vârsta de zece ani.

Însă, un caz de dată foarte recentă, absolut tulburător, s-a petrecut la sfârşitul lunii august a acestui an, în Cimitirul Central din Cluj-Napoca, “Hazsongard”, victime ajungând un pensionar de 81 de ani, Ioan B. şi fiica lui, Rozalia G., în vârstă de 57. Povesteşte femeia, luni 17 septembrie, în sala de aşteptare a I.M.L.Cluj, în timp ce tatăl ei, netransportabil, aşteaptă consultul legiştilor într-o maşină, parcată afară: “Pe 22 august m-am dus la cimitir la mormântul bunicilor mei, împreună cu mama şi tata. Tata se afla între morminte, curăţa frunzele – iar eu şi mama aşteptam să termine operaţiunea. Cum acesta era aplecat spre mormântul bunicilor – fără să-l atingă – am văzut cum piatra funerară se înclină şi coboară, încet-încet, spre spatele lui. Atunci, am intervenit şi am vrut să prind piatra în mâini – însă n-am reuşit decât să-i încetinesc puţin căderea, fiind grea de vreo două sute de kilograme. Totuşi, bătrânul  – fiind cu spatele – n-a văzut ce se întâmplă, mijlocul şi piciorul i-au fost prinse de piatră, aceasta venind şi pe piciorul meu stâng. A fost un noroc uriaş pentru el fiindcă, dacă-l prindea cu faţa, bătrânul ar fi murit pe loc sau ar fi paralizat. Am chemat de urgenţă ambulanţa, aceasta a sosit chiar acolo în cimitir – iar noi am ajuns la Urgenţă, de unde am fost mutaţi la Ortopedie. Tata avea fractură de bazin şi eu fractura degetelor patru şi cinci de la piciorul stâng. Am stat acasă, la pat, până ieri – tata, de asemnea, nu s-a putut mişca deloc în toată această perioadă de timp – şi abia astăzi ne-am încumetat să venim la I.M.L., ca să ne scoatem certificate medico-legale”. O întreb, pe doamna Rodica, dacă nu are cumva impresia că ar putea fi vorba de un blestem sau fatalitate, abătute asupra familiei sale, la care aceasta mă contrazice cu fermitate: “Eu consider că e vorba de omul nepotrivit la locul nepotrivit. Însă, pe cealaltă parte îi mulţumim lui Dumnezeu că n-a fost mai rău, mai ales că, ajunşi la spital am aflat că în urmă cu un an-doi murise, în acelaşi cimitir, şi o fetiţă, în exact aceleaşi  împrejurări”. Se încruntă, pentru o clipă şi îşi continuă mărturia: “Am aflat de asemenea, cu prilejul Zilelor Maghiarimii –  și eu sunt de etnie maghiară – că acolo se organizează evenimente culturale. Ori, să faci aşa ceva, existând posibilitatea să-i omori pe oameni, plimbându-i prin cimitir, nu mi se pare tocmai în regulă. În rest, am vorbit deja cu un avocat, iar acesta mi-a sugerat că o acţiune civilă împotriva administraţiei cimitirului şi a proprietarilor locului de veci, a cărui piatră ne-a produs necazul, e mai rapidă şi mai eficientă decât o acţiune pe linie penală. Trebuie să facem ceva – nu de alta, dar suferinţa tatălui meu e uriaşă, iar eu nu-mi simt încă cele două degete afectate, sunt complet amorţite”…   Nu-şi termină bine fraza şi femeia este poftită în cabinetul de consultaţii, de unde se întoarce după o lungă şedere, cu un certificat în care medicii i-au recomandat 28 de zile de îngrijiri. Apoi, împreună cu aceștia se deplasează la maşină, la tatăl său. Acolo, după ce e consultat bătrânul primeşte, la rândul său, un certificat în care i se recomandă 60 de zile de îngrijiri…

Gheorghe Aştilean

Cazul Gheorghe Aştileanu

O altă victimă, renumită, a acestui gen de întâmplări funeste este şi pictorul clujean Gheorghe Aştilean. Artistul s-a mutat în 2016, la Bucureşti, unde ocupă funcţia de vicepreşedinte cu rang de subsecretar de stat la Consiliul de monitorizare a implementării convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi. Despre acesta, regretatul critic Mircea Ţoca spunea în „Enciclopedia artiştilor români contemporani”, că “şi-a transformat viaţa în artă, înţelegând pictura ca motor al vieţii, vital şi viguros organ al strategiei sale de supravieţuire”. Artistul, în vârstă de 53 de ani, a acceptat să ne relateze drama vieţii sale, de pe urma căreia a ajuns într-un scaun rulant, sub forma unor ” Gânduri de seară”. Iată tulburătoarea sa confesiune: “Seară de seară, când timpul îmi permite îmi plimb cățeluşa şi în acelaşi timp şi gândurile, pe una din cele mai luxoase artere de circulație din Bucureşti şi anume Calea Dorobanți din cartierul cu acelaşi nume. Uneori se întâmplă să fie după masa sau la ceas de seară, alteori realizez că e aproape miezul nopții. Doar oamenii de la salubritate mătură resemnați fiecare metru pătrat din trotuarul pe care cad din ce în ce mai multe frunze. Trec liniştit pe lângă femeile  care încarcă pubelele cu frunzele atinse de toamnă. Privirile ni se intersectează iar eu ca un ardelean cu bun simt, în semn de respect le salut. Simt şi ştiu ca în acele clipe ele se întreabă de ce acest om e țintuit într-un fotoliu rulant, de ce nu poate să meargă la fel ca toți oamenii. Pentru ele sunt o enigmă, poate la fel şi pentru alții sau poate nici măcar nu exist pentru fiecare om grăbit pe drumul existenței sale. Nu demult, una dintre femeile de la salubritate, aflată la o vârstă a maturității, a dorit să mă întrebe de ce sunt aşa, adică de ce trebuie să îmi duc existența şi să îmi trăiesc viața cu ajutorul fotoliului rulant. Dialogul începuse cu teama şi scuzele unei întrebări ce părea jenantă sau poate deranjantă, însă privirea mea urmată de un zâmbet prietenesc o încurajase …

– Stați liniştită doamnă, sunt obişnuit cu asemenea întrebări …

– Ştiți nu vreau să vă supăr şi nici să vă întristez însă v-am văzut de multe ori şi m-am întrebat oare de ce sunteți aşa. Sunteți un bărbat frumos şi atrăgător …

– Mulțumesc frumos pentru cuvinte şi aprecieri însă şi viața mea trece la fel ca şi a altora. Merg spre 54 de ani şi nici mie nu îmi vine să cred şi să accept cât de repede trece timpul. Din păcate în tinerețea mea, la aproape 19 ani, mai precis pe 1 noiembrie 1983, într-o zi de marți în cimitirul reformat al Oraşului Gherla din județul Cluj am avut un stupid accident.

Degetele fiicei bătrânuluiD-na Rodica Piciorul bătrânului

“Dumnezeu a avut şi are planuri pentru mine”

– Vai, dar ce aţi pățit ?! mă întreabă doamna cu tristețe în glas.

– Stimată doamnă, un monument funerar, un fel de obelisc de peste o tonă jumate’ aflată la căpătâiul unui mormânt s-a prăbuşit peste mine, pe un teren in pantă, acoperându-mă total, eu având atunci 1.85 m. Privirea doamnei e mirată şi nu e departe de primele lacrimi. Poate se gândeşte la copiii sau la nepoții ei, dar văd că e cutremurată de cuvintele mele….

– A fost o fractură de coloană lombară la L1, urmată de paralizie şi alte fracturi. Am paralizat instantaneu în momentul loviturii, când monumentul m-a acoperit în tăcere. Pentru moment retrăiesc amintirea acelor clipe. când eram practic prizonierul acelei greutăți de peste o tonă care mă presa şi nu mă lăsa să respir. Nici acum nu pot să înțeleg cum şi de ce acel monument a căzut peste mine. Am făcut calcule, am desenat schițe, a fost făcută chiar o anchetă oficială. Nimic! Şi, ca prin magie, acel monument a avut o traiectorie ciudată spre stânga ” plutind ” aproximativ 80 – 100 cm în aer înainte de a cădea şi a mă acoperi total.

– Şi erați singur în momentul acela ?! vine întrebarea mirată a doamnei .

– Nu ! Eram însoțit de mama mea şi eram la câțiva paşi de mormântul bunicului meu, decedat la începutul anilor 70′ . Din nou, retrăiesc memoria clipelor când am simțit foşnetul acelui monument care se aşeza încet şi greu peste trupul meu care încerca să opună rezistență însă acea greutate mă strivea împotriva voinței mele. Am auzit apoi strigătul după ajutor al mamei mele, paşii oamenilor grăbiți spre mine, şi încercarea lor aproape disperată de a mă elibera din ghearele morții… M-am întrebat adesea în nopțile mele albe în care coşmarul prăbuşirii monumentului mă încerca din greu, cum m-aş fi stins fără să pot face nimic, dacă nu erau acei oameni anonimi veniți alături de mama mea să mă salveze de sub acea greutate imensă. Ştiu însă că Dumnezeu a avut şi are planuri pentru mine…

– Au urmat apoi spitale, operații, suferințe peste suferințe, dezamăgiri şi în final un nedorit fotoliu rulant. Visele mele s-au spulberat şi am trăit ani în care a trebuit să învăț să trăiesc altfel şi să accept umilințe şi înfrângeri care în timp au devenit victorii şi certitudini la fel cum cele mai frumoase cuvinte de dragoste se spun în tăcerea unei priviri.

– Şi cum vă descurcați ?! Cum trăiți ?! mă întreabă femeia în timp ce îmi priveşte cățeluşa ce stă cuminte lângă roata fotoliului meu rulant…

– Încerc să supraviețuiesc onorabil în vacarmul acestui oraş. Eu sunt din Cluj, dar acum stau pentru o perioadă sau cât va vrea Dumnezeu în Bucureşti şi încerc să mă acomodez cum pot mai bine…. Am terminat liceul şi facultatea de arte. Sunt profesor de artă şi pictor, însă la noi arta nu prea are căutare. Îi răspund cu resemnare gândindu-mă la filmul vieții mele. Acum lupt pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, pentru cei ca mine şi încerc să-i ajut să aibă o viață cât mai bună şi Dumnezeu mă ajută să pot face toate astea! Nu intru în alte detalii gândindu-mă că pentru Dumnezeu toate eşecurile şi victoriile noastre nu înseamnă nimic în afara iubirii şi a unei vieți simple dar trăită, plină de iubire, în timp ce mintea mea zboară la imaginea iubitei mele nepoate Tea care îmi bucură sufletul şi îmi luminează existența. O salut cu respect şi îi doresc tot binele, apoi mă îndrept spre casă pentru că a doua zi începe o nouă luptă cu destinul”…

Parintele Arsenie

Ţin aceste întâmplări de destin şi fatalitate?

Părintele Arsenie, stareţul Mănăstirii Muntele Rece, judeţul Cluj: “Omul din cele mai vechi timpuri a fost obsedat de fatalitate. Datorită dimensiunii sale religioase, şi-a căutat împlinirea năzuințelor după criterii teologice, dar şi după superstiții care țin la rândul lor de un spectru al religiosului uman. Deşi dărâmat de angoase şi nelinişti metafizice, a trăit conceptual în proximitatea morții şi a consecințelor ei. I-a ridicat adesea emoții, întrebări şi suspiciuni. A cutezat în nenumărate rânduri să rezolve rațional problema morții umane sau să întreprindă o analiză filozofică cu privire la felul morții sau să-şi confirme prin acest act judecata lui Dumnezeu. Omul cu limitele sale nu poate pricepe consecințele teologice ale unui act al morții, care vine intempestiv peste noi şi care are în fondul ei o întâmplare fatală sau chiar absurdă. Aceste morți sunt de fapt şi cele care-ți dau un imbold spre superstiție sau spre credința unei judecăți divine. Cu siguranță, orice act al lumii sau orice imanență fenomenologică are la bază rațiunea şi judecata lui Dumnezeu, dar omului mărginit şi profan de sfințenie nu îi este inspirată această judecată. El trebuie să se mulțumească cu rațiunea că omul este înconjurat în viața lui de ispita lumii şi a diavolului şi pentru faptele lui i se propune şi felul morții de către Dumnezeu, prin care îşi ispăşeşte păcate pentu un răspuns vieții de dincolo. Curiozitatea omului este mare, dar a şti să tălmăcim felul morții noastre, nu ne este nouă dat. Singurul lucru este să învățăm din moarte să trăim o viață după legea lui Dumnezeu, iar dacă aceasta primeşte un caracter al fatalității sau este una care şochează şi paranormalul, trebuie să ne gândim că acel om care o suportă ispăşeşte prin ea păcate sau chiar mânia lui Dumnezeu. Orice moarte a omului este până la urmă consecința judecății lui Dumnezeu de care noi nu putem avea cunoştință, ci doar prezumții”.

LĂSAȚI UN MESAJ