În celula condamnaţilor la moarte. Gavril Mircean şi familia sa, ani grei de puşcărie petrecuţi în comunism!

751

 

 

 Bărbatul de 77 de ani îmi deschide poarta şi mă pofteşte cu amabilitate în somptuoasa sa vilă din cartierul Gheorgheni. Acesta tocmai îşi „tundea” iarba din curte cu o cositoare electrică şi după ce o duce în garaj luăm loc pe fotoliile de pe terasă, de unde avem o splendidă privelişte a grădinii. Aflu curând că se ocupă de unul singur de ea, grădinăritul fiind hobby-ul său. Are o alură leonină, de luptător, aducând cu actorul Jon Voight iar tonusul său pare al unui bărbat cu circa zece ani mai tânăr decât o arată vârsta din buletin. După un prim schimb de cuvinte, intrăm curând în bucătărie unde omul are pregătite fotografiile şi actele necesare susţinerii tulburătoarei sale poveşti.

 

Cu familia reunită...„Când aveam 11 ani l-au arestat pe tata”

 

Ne-am cunoscut în urmă cu câţiva ani, la apariţia „Cărţii albe a rezistenţei anticomuniste din judeţul Cluj”, dar nu ne revăzusem de atunci, astfel că întâlnirea noastră decurge firesc, fără sincopele sau şovăielile caracteristice primei întâlniri. Şi, aşa cum era de aşteptat, discuţia începe de la „Cartea albă”…, în care apar consemnaţi principalii membri ai familiei sale, fiecare cu anii de penitenţă îndurată în perioada comunistă: Gavril Mircean – tatăl, Gavril Mircean jr., gazda mea; Ioan Mircean – fratele tatei, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi eliberat în urma amnistiei generale din 1964; Ioan Mircean II – fratele mai mare al lui Gavril Mircean jr. şi Leontina Mircean, soţia lui Ioan Mircean, condamnatul pe viaţă. Din cele câteva pagini dedicate familiei sale, în carte, cităm câteva fraze despre Gavril Mircean, tatăl său: „Născut în 1910 în comuna Bonţida, este arestat în 1951 şi torturat în clădirea securităţii de pe Republicii 23, de cunoscutul torţionar Sighi Bainer, pentru că era o personalitate-reper în comună, la „pocăiţii” Martori ai lui Iehova şi trebuia anihilată. Condamnat la 7 ani temniţă grea şi în detenţie a lucrat la fabrica de nasturi (din copite) de la Penitenciarul Gherla, unde din cauza subnutriţiei se îmbolnăveşte de tuberculoză. Transferat la Penitenciarul  Târgu Ocna, îi cunoaşte pe pastorul Richard Wurmbrandt, Cezar Tănase; se întâlneşte şi cu colegul său de lot Ştefan Racoviţă, îmbolnăvit şi el de TBC, care moare în Târgu Ocna. Eliberat în 1955 după 4 ani şi şapte luni de detenţie şi moare în 1965 la 55 de ani”. Apoi îşi începe relatarea istoriei sale personale, împletită strâns cu cea a familiei: „M-am născut în 1940 la Bonţida, într-o familie de pocăiţi. Am făcut în sat primele şapte clase primare şi viaţa mea şi a familiei – pot spune – a decurs armonios până în 1951 când împlinisem 11 ani. Într-o noapte, era pe timpul verii, noi copiii ne culcasem în podul şurii şi am auzit cum latră câinii. Dar nu am dat atenţie acestui amănunt. Însă când ne-am trezit, dimineaţa, am găsit-o pe mama plângând fiindcă îl arestaseră pe tata. Acesta a fost primul şoc al vieţii mele. Apoi, pe lângă necazul cu tata au venit şi urmările pentru noi, ceilalţi membri ai familiei: eram supuşi la cele mai mari corvezi, munci obligatorii. De pildă până şi eu şi frate-meu cel mic, Iosif, care avea opt ani pe atunci, trebuia să realizăm aceeaşi normă ca şi cei maturi – la cărat piatră din râu”. Apoi au urmat multe altele… Deşi fratele lui cel mai mare, Ioan, care absolvise pe primul loc, şcoala primară, pe raza a şapte comune, nu a mai fost lăsat să meargă mai departe la studii. „De altfel, niciunul dintre fraţi n-am putut continua la facultate fiindcă trebuia să căpătăm adeverinţă de la secretarul de partid, un ţigan, Endre, care ne dăduse în consemn general. Aşa că am intrat ca ucenic la un croitor particular din Panticeu şi apoi – pe la 16-17 ani – am venit la Cluj, la specializare”, arată în continuare Mircean.

Fostul deţinut politic arătându-ne Cartea Albă

„Am refuzat să devin informator şi m-au aruncat în celula morţii”!

 

Aici are loc un eveniment care, dacă ar fi fost ştiut de către securitate, mai mult ca sigur că l-ar fi costat viaţa: face cunoştinţă cu Nelu Bote, fost deţinut politic, iar acesta i-a cerut să-i ducă mâncare unui anume Crăciunaş, fugar, aflat într-o locuinţă situată pe actualul Bulevard al Muncii. Despre acesta a aflat mai târziu, cu groază, că respectivul deţinea o reţea de trafic de persoane, prin intermediul căruia a trimis sute de ţărănişti în Occident, iar prin 1949-1950, când s-a strâns laţul guvernului împotriva opozanţilor săi a plecat şi el. Continuă gazda mea relatarea acestei istorii: „Plecat în Anglia, acest Crăciunaş a făcut o şcoală de spionaj şi, pe relaţiile sale, s-a întors cu un paşaport fals. După un timp a fost arestat, persecutat – dar în cele din urmă a reuşit să evadeze. Am descoperit aceste lucruri mult mai târziu, în cartea lui Neagu Djuvara, „Amintiri din pribegie”. Iar când urma să-i duc mâncare el era deja un spion evadat – lucru care nu s-a mai întâmplat – dar dacă ştia securitatea acest lucru eu aş fi fost, sigur, condamnat la moarte.” Gavril Mircean a fost „săltat” de securitate la doi ani după ce terminase cursul de croitorie, la vârsta de 19 ani, printr-o nefericită întâmplare. „M-am întâlnit cu Ioan Mircean I, fratele tatei, pe care nu-l văzusem de opt ani, fiindcă acesta se ascunsese în toată această perioadă prin ţară. Se afla într-o vizită pe strada Garoafei din Cluj, unde discuta cu părinţii unei fete care-mi era amică, fără să ştie că la ora aceea casa era deja înconjurată de către securişti. Nici eu n-am ştiut acest lucru şi, având ceva timp liber m-am dus la fată, cu încredere, neplanificat, iar după câteva minute ne-am trezit arestaţi cu toţii”, adaugă Gavril Mircean. Gavril este dus în sediul Securităţii Cluj, unde este plasat în aceeaşi celulă cu un inginer, Octavian Ionescu. Între timp, în cursul anchetelor, odiosul criminal-anchetator Baranyi îi sparge timpanul urechii stângi după lovituri date, cu exactitate, în acelaşi loc. Iar când Gavril se cere la infirmerie, acelaşi Baranyi îl respinge pe motivul că n-ar avea nimic, e doar îndrăgostit! Un alt aspect. Tatăl lui Gavril îi povestise băiatului său, referitor la păţaniile sale din puşcăriile comuniste, petrecute între anii 1951 – 1955 – şi acesta a reţinut „la fix” învăţămintele sale – că întotdeauna când arestează pe cineva, comuniştii introduc în celulă un turnător, care urmează apoi să se familiarizeze cu victima – şi să o „vândă”. Adaugă, cu seninătate, gazda mea: „Aşa a fost şi cu acest Octavian Ionescu, timişorean, un condamnat adus special pentru a-şi turna colegii din celulele unde era introdus.  Având, mai mult ca sigur, promisiunea securiştilor de a i se reduce pedeapsa în cazul în care-şi face bine treaba. Eu, cunoscând acest element, îi spuneam exact lucrurile pe care le spuneam anchetatorilor. Pe moment mi s-a părut că m-a ajutat acest subterfugiu, însă după 1989, când mi-am recuperat de la C.N.S.A.S dosarul de securitate, am găsit următoarea notă a lui Ionescu şi am realizat că prezentarea lui mi-a fost până la urmă total defavorabilă, având efect contrar şi întărind de fapt vigilenţa securiştilor: ”Mircean este un om extrem de inteligent şi în ciuda celor şapte clase ale sale se exprimă cu o uşurinţă care depăşeşte cu mult posibilităţile de exprimare până şi a colegilor mei de facultate”.  Dar, neavând motive să mă condamne şi nici activitate anticomunistă, m-au anexat unui lot de douăzeci şi patru de persoane, în care nu cunoşteam pe nimeni”. Apoi, l-au chemat pe Mircean şi i-au spus că are şansa să fie pus în libertate cu condiţia de a deveni informatorul lor. Acesta a refuzat însă „târgul” din prima secundă. Ca urmare – fără sentinţă pronunţată, existând în continuare posibilitatea de a fi eliberat oricând dacă acceptă – a fost aruncat în beciul Pavilionului III de la Gherla, în celula condamnaţilor la moarte. Acolo, povesteşte el, printre zeci de semnături a găsit inscripţionate pe pereţi cele ale lui Dejeu şi a locotenentului Mărginean din Valea Bârgăului, ambii executaţi la Gherla.

 

Elev în clasa a treia la Bonţida...

 

După eliberare, maistru croitor la Salonul de Modă din Cluj

Este condamnat, în fine, la trei ani de puşcărie către justiţia comunistă, după ce securiştii şi-au dat seama că n-au cum să-l facă informator. „Am executat la zi, nu la fără frecvenţă trei ani de zile de puşcărie. Iar la eliberare m-au dus la Securitatea din Gherla, unde mi-au făcut aceeaşi propunere, astfel că un anume colonel Szekely m-a ameninţat că dacă nu le accept propunerea voi ajunge în domiciliu obligatoriu în Bărăgan. L-am întrebat, după trei ore de anchetă, exasperat, dacă domiciliul obligatoriu e mai rău decât puşcăria de la Gherla, la care el a cedat şi mi-a dat, în sfârşit, foaia de eliberare”. Însă, în Gherla a trecut nu odată prin momente dificile. Povesteşte un episod petrecut în acea perioadă între anii 1959 – 1962: „Lucram la croitorie, la penitenciar – secţia efecte penale – şi confecţionam zeghe, pantaloni, mantale pentru deţinuţi. Şi vă spun un lucru: nici gardienii nu iubeau turnătorii şi pot exemplifica lucrul acesta printr-o întâmplare petrecută acolo. Prin 1961 a fost lipsă la inventar la efecte penale şi atunci noi, croitorii am fost puşi să refacem efectele aflate înainte de casare – defrişare – şi ne-a turnat un anume Sinescu, ceaprăzar din Bucureşti. Cadrele au vrut să rezolve problemele simplu, fără a mai informa comandantul, dar acesta a aflat totul de la Sinescu. Furios, a sigilat croitoria, iar pe noi ne-a dus la anchetă. Eu, ca să salvez situaţia am aruncat evidenţele într-un canal, aşa că am ieşit cu toţii bine. Şi, drept mulţumire că nu i-am turnat, am fost promovat la croitoria pentru cadre, iar pe turnătorul Sinescu l-au trimis pe secţie, unde n-a mai văzut lumina soarelui”. După ce se eliberează, Gavril face, prin anii `70 Şcoala de maiştri din Arad şi se angajează pe post de maistru croitor la Salonul de Modă, situat pe fosta Gheorghe Doja, actualmente Regele Ferdinand. N-a mai fost contactat direct de către securişti, doar supravegheat de aproape. S-a căsătorit târziu, în 1962, apoi a absolvit şi liceul seral, ieşind şef de promoţie. Râde şi-mi povesteşte un episod tragi-comic din acea perioadă: „Făceam producţie la salon, dublă faţă de colegul meu care lucra în aceleaşi condiţii ca mine, însă în tură inversă. Doar că el era secretarul de partid pe instituţie şi făcea între cincizeci şi şaptezeci de costume pe tură, iar eu, cu acelaşi utilaje şi angajaţi, o sută cincizeci! Iar când se dădeau premii, el căpăta, nu eu. Dar, nu-i nimic, câştigam deja foarte bine în acea perioadă, de aceea, mai târziu, fiind plin de bani m-am delăsat în privinţa studiilor şi n-am mai făcut facultate”. Îmi arată casa în care locuieşte şi-mi dă de înţeles că şi-a ridicat-o pe banii câştigaţi în acea perioadă. „Aveam deja relaţii, viaţa mea s-a îmbunătăţit radical, iar în anul 2000 m-am pensionat. Între timp copiii mei au făcut facultate, fata a ajuns programator iar băiatul, profesor”.Mircean Gavril senior, mort în 1965 după un TBC...

„Din păcate, turnătoria nu s-a terminat”…

Ne apropiem de finalul discuţiei noastre şi-i mai pun o ultimă întrebare gazdei mele: cum vede viaţa de la „înălţimea” celor 77 de ani ai săi… Răspunde acesta, cu promptitudine, de parcă aştepta dintotdeauna întrebarea mea: „Dacă ar fi să o iau de la început mi s-ar părea greu să trec prin ceea ce am trecut dar, credeţi-mă, nu aş accepta nici astăzi să-mi torn semenii, făcându-le rău, doar să supravieţuiesc eu sau să prosper. Din păcate turnătoria nu s-a terminat odată cu eliberarea foştilor deținuţi politici, în 1964, ea s-a perfecţionat atingând cote nebănuite de noi atunci. Am avut speranţe după revoluţie, dar ele s-au năruit repede când am văzut că tot comuniştii şi copiii lor prosperă. Iar noi, cei câţiva care am rămas la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Cluj suntem pe ducă:  abia cinci-şase inşi mai participăm la şedinţele noastre, tot mai bătrâni şi mai bolnavi, astfel că în curând vom rămâne cu toţii doar o amintire”.

Sentinţa Tribunalului Militar nr. 512 din 1959 în care-l condamnă....

 

 

 

 

1 COMENTARIU

  1. „Am avut speranţe după revoluţie, dar ele s-au năruit repede când am văzut că tot comuniştii şi copiii lor prosperă.” Aceasta este situatia adevarata, si nu-mi pot da seama cand o vom putea schimba.

LĂSAȚI UN MESAJ