Hugo Rafael Chavez Frias este preşedintele Republicii Venezuela ales în 1998 şi reales în 2000 şi 2006. Politica lui socialistă sprijină ideea democraţiei participative, iar în media este recunoscut pentru critica adusă neoliberalismului, globalizării şi politicii externe a Statelor Unite. Este prieten al lui Fidel Castro, critic al războiului din Iraq şi un ghimpe în coasta SUA: ce îşi doreşte el cel mai mult este să răspândească fervoarea socialistă pe cuprinsul întregii Americi de Sud. „Time” îl numeşte, în 2005 şi 2006, unul dintre cei mai influenţi 100 de oameni, iar în studiul „Eroi ai timpului nostru” al publicaţiei „New Statesmen” din 2006 este votat al unsprezecelea. Nu e de mirare că tele-evanghelistul Pat Robertson i-a cerut asasinarea.
Fidel, tătic de preşedinţi
Richard Gott, autorul cărţii „Hugo Chavez şi revoluţia bolivaristă” şi redactor al „The Guardian” îl descrie ca fiind o „figură sincer revoluţionară, unul dintre acele caractere care survolează cu regularitate istoria Amercii Latine şi care poate ajung la putere o dată la 200 de ani; el vrea să schimbe istoria continentului”. Fidel Castro este prietenul apropiat şi modelul lui Chavez, cei doi consolidând, încă din 2005, alianţe politice şi militare. Venezuela a primit spre „folosinţă” 20.000 de medici cubanezi, iar Cuba este recipientul plin de recunoştinţă al petrolului ieftin chavist care înlocuieşte subvenţiile Uniunii Sovietice. Acest lucru, în ochii administraţiei americane este în sine o crimă îngrozitoare care l-ar pune pe Chavez în topul listei şefilor de stat care ar trebui eliminaţi. Statele Unite se află în război cu Cuba de peste o jumătate de secol şi au abandonat forţat planurile de îndepărtare a lui Castro prin acordul cu Uniunea Sovietică, realizat în urma crizei rachetelor din 1962, de „a nu invada Cuba în perioada vieţii lui Fidel Castro”.
De ce nu au reacţionat americanii timp de 11 ani împotriva lui Chavez? Primo, pentru că au fost teribil de „ocupaţi” în alte părţi ale lumii şi ar fi avut cu greu timpul, personalul sau atenţia necesară pentru „a avea grijă” de carismaticul colonel. Secundo, pentru că Venezuela este unul dintre principalii furnizori de petrol ai Americii: pe teritoriul american 13.000 de staţii de carburant sunt deţinute de către Citgo, o extensie a companiei petroliere de stat din Venezuela, ţară care deţine locul şase în topul statelor cu cele mai importante resurse de petrol.
De ce să fii reacţionat? Primo, pentru că orice formulă socialistă atât de aproape de teritoriul american este considerată un act de terorism şi se rezolvă în forţă. Amintim aici finalul tragic al lui Salvador Allende, preşedinte socialist, ales cu majoritate de voturi în Chile sau cel al lui Jorge Gaitán din Argentina sau cel al lui Che, „el comandate” al mişcărilor de „eliberare” de sub tutela americană din Cuba, Congo şi Bolivia. Secundo, pentru că Chavez a început să facă „nebunii”.
Simon Bolivar, Simon
Bolivarianismul se referă la o serie de doctrine politice specifice unor regiuni din America Latină, implementat în Venezuela. Este denumit în onoarea lui Simon Bolivar, general şi erou naţional care a condus lupta pentru independenţă în America de Sud. În Venezuela lui Hugo Chavez, bolivarianismul şi-a găsit cele mai pregnante manifestări, iar suporterii acestui sistem se auto-denumesc „chavişti”. Filosofia chavistă este bazată pe idealurile lui Simon Bolivar, dar este influenţată şi de scrierile marxiste ale lui Federico Brito Figueroa sau de tradiţia socialistă a lui Jorge Eliécer Gaitán, Salvador Allende, Che Guevara şi Fidel Castro. Principalele puncte ale doctrinei sunt: anti-imperialismul, democraţia participativă, autonomie economică, instalarea în populaţie a eticii naţionale a serviciului patrotic, distribuire echitabilă a profitului şi eliminarea corupţiei. Este ceea ce se numeşte „socialismul secolului 21”.
Obrăzniciile din Caracas
Pe lângă critica vehementă adusă acţiunilor americane din Iraq şi a suportului acordat lui Fidel, tensiunea dintre Chavez şi SUA este alimentată şi de politica opusă Consensului de la Washington, ce recomandă zece modele economice pentru dezvoltarea ţărilor atinse de diverse forme ale crizei economice, acordul fiind suţinut de către Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Trezoreria Statelor Unite. Chavez a propus o serie alternativă de modele pentru dezvoltarea economică a naţiunilor afectate, declanşând campanii anti-Washington în întreaga Americă Latină, cooptând în această mişcare şi economişti americani precum Joseph Stiglitz şi Rodrik. Aceste politici îşi găsesc argumente în criza care a afectat Argentina în perioada 1999-2002 şi care nu a putut fi soluţionată de Consens.
Critica chavistă vizează de asemenea şi Aria de Economie Liberă a Americilor (FTAA), un acord propus pentru a elimina sau cel puţin reduce barierele comerciale existente pe continentul american. Chavez a descris înţelegerea ca fiind un plan de anexare şi un instrument imperialist de exploatare a Americii Latine. Una dintre principalele obiecţii aduse FTAA este legată de dreptul de autor şi procedura de patentare; criticii spun că implementarea măsurilor propuse de SUA ar conduce la stoparea oricărei forme de cercetare ştiinţifică în America Latină. Ca răspuns pentru această iniţiativă, Cuba şi Venezuela au propus Alternativa Bolivaristă pentru Americi, bazată pe modelul Uniunii Europene şi care pune accentul pe acordurile legate de energie şi infrastructură. La aceasta au mai aderat Bolivia, Ecuador, Repulica Dominicană, Nicaragua şi Honduras. Chavez a denunţat şi implicarea americană în lovitura de stat care a condus la îndepărtarea preşedintelui haitian Jean-Bertrand Aristide în februarie 2004. El a declarat că Bush promovează „o falsă democraţie a elitelor” şi o „democraţie a bombelor”.
Cooperarea militară şi sprijinul reciproc dintre serviciile secrete şi direcţiile anti-drog ale celor două state au fost de asemenea întrerupte la iniţiativa lui Chavez. Venezuela a forţat membrii Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) să coboare limitele de producţie, preţul rezultat pentru barilul de petrol fiind de 25 de dolari, acest lucru ridicând semnificativ preţul combustibilului pentru consumatorii americani. Ca preşedinte al OPEC, în 2000, Chavez a întreprins vizite în toate ţările membre, fiind şi primul şef de stat care a avut o întrevedere personală cu Saddam Hussein după Războiul din Golf. A realizat puternice legături diplomatice cu majoritatea ţărilor aflate în „axa răului” şi a sprijinit ideea Iranului de a folosi energia nucleară în scopuri civile.
Administraţia Bush s-a opus constat politicilor întreprinse de Chavez, el fiind considerat o „forţă negativă” în zonă, încercându-se izolarea diplomatică şi economică a Venezuelei. În urma devastărilor produse de Katrina, aceasta a fost prima ţară care a oferit ajutor „fraţilor nord-americani”: Chavez a oferite tone de alimente, apă şi un milion de barili de petrol, medici specialişti, unităţi medicale mobile şi generatoare electrice. Administraţia Bush a refuzat oferta bolivaristă, iar Chavez a reamintit faptul că Venezuela joacă, pe scena geopolitică, cartea de valoare a petrolului şi că aceasta „este o carte pe care o vom juca cu tenacitate împotriva celei mai puternice ţări a lumii, Statele Unite ale Americii”. De asemenea, a ameninţat cu cesiunea exportului de petrol către Statele Unite în cazul în care ar exista suspiciuni cu privire la existenţa unor planuri de invazie sau de asasinare venite din partea SUA.
Carismă vs charismă
Odată cu venirea la Biroul Oval, Barack Obama şi-a întins dragostea diplomatică din Beijing în Damasc, Teheran şi Havana, mai mult, chiar în Afghanistan. Există însă o singură vizită „plină de căldură” pe care noul preşedinte încearcă să o evite.
Dacă la început, Chavez s-a arătat plin de speranţă faţă de „schimbarea” promisă în Statele Unite, acuzaţiile aduse de către Obama în cadrul unei emisiuni al unei televiziuni spaniole cum că Chavez ar „exporta activităţi teroriste”, precum şi raportul critic adus statutului anemic în care se află democraţia chavistă şi incapacitatea oficialilor din Caracas de a stop traficul de stupefiante în regiune au schimbat radical situaţia.
Dacă Chavez apreciază că singura cale de urmat a lui Obama este cea a socialismului, preşedintele american anunţă că liderul bolivarist este o forţă care a întrerupt progresul în regiune. Oficialii de la Casa Albă sprijină programul de restabilire a relaţiilor cu America Latină, apreciind faptul că majoritatea statelor din partea sudică a continentului sunt „fructe coapte” ce aşteaptă să fie culese de către noua administraţie.
Direcţia principală a acestei politici vizează Cuba: Obama speră că odată cu înlăturarea embargoului impus asupra insulei, reputaţia SUA în regiune va fi restabilită. Discuţiile pentru relaxarea controlului graniţelor cubaneze se vor purta în cadrul Summitului Americilor care va avea loc în Trinidad şi Tobago; Chavez este recunoscut pentru insistenţa cu care a cerut întreruperea celor 40 de ani de embargo impus. Socialistul de la Caracas se află într-o situaţie destul de stânjenitoare: dacă în timpul regimului Bush injuriile aduse omologului american în timpul emisiunii sale, „Alo, Presidente” erau o modalitate de a câştiga puncte bune în reputaţie la sud de Rio Grande, schimbarea propusă de Obama a fost însă una destul de bine primită în America Latină, lucru care se adaugă simpatiei provocate de faptul că Obama este un preşedinte de culoare.
În ultimele săptămâni, politica chavistă a oscilat între injurii şi indiferenţă; în acelaşi timp, a sugerat faptul că Obama este un pion al forţelor infame ce conduc cu adevărat „Imperiul American” şi că acesta este în fapt un cripto-socialist. Stângăciile şefului bolivarist, au permis oficialilor de la Casa Albă să preseze şi mai mult guvernarea chavistă în probleme legate de droguri şi securitate regională; în plus, permite preşedintelui Obama să restabilească relaţii diplomatice cu vecinii Venezuelei, care par să piardă din entuziasmul erei diplomatice a petrolului condusă de Hugo Chavez, diminuând astfel influenţa extremă a liderului socialist de secol 21.
