Recentul incident, soldat cu prăbuşirea, într-o groapă săpată de E.On Gaz, a profesorului Silviu Vanda, directorul adjunct al Şcolii Speciale pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca, ne-a sugerat întreprinderea pe care am făcut-o, pe parcursul unei întregi zile. Imediat după producerea accidentului, l-am sunat pe profesor. Acesta din păcate, se afla în spital, de pe urma unui puseu de hipertensiune arterială şi nu a rănilor, de altfel superficiale, rezultate din cădere. Profesorul, aflat în incapacitate de-a ne primi şi relata detaliat întâmplarea respectivă, “nici măcar în spital”, ni l-a “delegat” pentru susţinerea întreprinderii noastre pe Alin Feurdean, un bun colaborator al său şi totodată  un activist de frunte al comunităţii nevăzătorilor din Cluj-Napoca. Un om – aşa cum se va dovedi mai târziu – cu adevărat liber şi care doreşte să întreprindă multe, dar  şi-n cazul său, aşa cum se întâmplă îndeobşte în universul nostru minuscul, românesc, vine cineva şi-i pune piedici: tocmai pentru ca “minunea”, pe care o imaginează cu ochii minţii, să nu se petreacă.

Aşa că întâlnirea noastră a avut loc – unde altundeva? – în clădirea Şcolii  Speciale, acolo unde Alin, cândva absolvent al claselor gimnaziale la această şcoală, se simte ca acasă. Pe o ploaie mocănească, rebegiţi de frig şi uzi până la piele, ne retragem în tipografia şcolii. Ne  găzduieşte cu amabilitate Ştefan Halus, “tipograful Braille” şi specialistul IT al  instituţiei, acesta fiind şi constructorul majorităţii site-urilor nevăzătorilor din ţară, inclusiv pe cel al Asociaţiei Nevăzătorilor din România. Cât despre interlocutorul meu, Alin, maseur – aflat de 16 ani în slujba pacienţilor internaţi la Clinica de Ortopedie – acesta e un tip rasat surclasând, ca studii făcute, pe mulţi clujeni. Când mi-a vorbit despre realizările lui (absolvent al Centrului Şcolar nr. 1, Bucureşti,  al Facultăţii de Psihologie, la U.B.B., al cursului de limba germană la “Goethe Institute” – Centrul Cultural German, etc.) gândul mi-a zburat instantaneu la ciudata pasiune a nevăzătorilor, aceea de a colecţiona specializări didactice apărută, desigur, dintr-o ambiţie firească a fiecăruia de a-şi face pierdută pe drum deficienţa, în ochii săi şi ai semenilor. I-am vorbit, înainte de a începe discuţia noastră, despre  strania pasiune pentru fotografie a nevăzătorilor. I-am arătat că majoritatea tinerilor nevăzători pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor deţineau sute, mii de fotografii de-ale lor, făcute în cele mai diferite locuri din ţară sau de pe glob – deşi, culmea! n-aveau cum să le admire… Râde cu poftă şi simt că prin această observaţie devenisem, brusc, unul de-al său: “A, să ştiţi că e o strategie a noastră de a cuceri fetele, pe cele văzătoare, dar se termină şi cu această pasiune după ce am pus mâna pe una dintre ele şi ne-am făcut-o soţie. De altfel, acesta e şi cazul meu, sunt şi eu căsătorit cu o doamnă, cadru medical. Odinioară şi eu am adunat fotografii, până am fost neînsurat, dar între timp m-am liniştit.” Bărbatul, în vârstă de 40 de ani, îmi vorbeşte apoi de pasiunea sa pentru radio – prilej cu care a muncit, prin 2003 la CD Radio, apoi la Radio “Renaşterea” şi până în 2013, la Studioul de Radio Cluj – unde a avut alături o echipă compusă tot din nevăzători, într-o emisiune dedicată problemelor acestei comunităţi.

 

feurdean 3 net

“Capcanele Clujului apar imediat ce-am închis uşa casei”

Omul îşi începe relatarea direct, iar valul de fraze pe care le rosteşte pare de nestăvilit, semn că tema abordată l-a frământat ceva timp: “Pentru un nevăzător, capcanele Clujului apar imediat ce-a încuiat uşa casei. Se identifică la nivel de intersecţii, staţii de transport în comun – şi nu de puţine ori la nivelul clădirilor. În ultimii ani, la Cluj plecatul unui nevăzător de acasă echivalează cu revenirea lui incertă. Şi am să vă explic: te duci la serviciu, trotuarul e-n stare bună şi te aştepţi să-l găseşti la întoarcere, cum l-ai lăsat. Însă, la revenire, nu de puţine ori găseşti acolo o groapă nesemnalizată, aşa cum s-a întâmplat şi cu dl. director Vanda, care a căzut într-un crater săpat de E.On Gaz, pentru înlocuirea unor conducte. Domnia sa a ocolit un panou de protecţie, însă n-a mai găsit în lateralul şanţului nimic să sugereze că lucrarea s-ar extinde şi prin urmare a avut loc incidentul, soldat, din fericire cu consecinţe minime pentru protagonist.” Intransigent, concluzionează că asemenea incidente rezultă din ignoranţa sau lipsa de responsabilitate socială a autorităţilor şi a executanţilor lucrării, cu consecinţe nebănuite pentru nevăzător, mai precis cu însuşi refuzul acestuia de a mai ieşi singur pe străzi. “Deja am consemnat în rândul colegilor mei câteva cazuri în care, de teama capcanelor care se ivesc peste tot, au ajuns să refuze să mai iasă în stradă. Să fii nevăzător nu este o glumă şi nu este uşor să gestionezi o asemenea problemă”, adaugă Alin.

Arată mai departe că de ani de zile Clujul s-a transformat într-un şantier continuu, iar nevăzătorii obişnuiesc să sesizeze cu conştiinciozitate Primăria –  prin e-mailuri trimise acestei instituţii. Ei mereu atrag atenţia asupra “riscurilor majore pe care le implică procesul de modernizare stradală.” Comentează, sec, nedorind parcă să spună mai multe lucruri şi să declanşeze cine ştie ce avalanşă: “Cred, totuşi că există o preocupare doar relativă faţă de acest aspect”. Începe apoi o categorisire a capcanelor, pe nivele – în termeni militari: cele de la sol, cele de la semi-înălţime şi cele de la relativă înălţime, indicatoarele. Astfel, capcanele de la sol sunt exprimate prin şanţuri, gropi, canale fără capac – “şi pe care, de cele mai multe ori bastonul nevăzătorului le ocoleşte, la navigarea lui pe sol, de la stânga la dreapta”. Cele de la nivel de semi-înălţime sunt, în special, schelele, cu tot felul de proeminenţe metalice, amplasate de cele mai multe ori în zona feţei. Constructorii se justifică, întotdeauna, prin cuvintele care-i salvează de rigorile legii : “De ce n-au fost însoţiţi, doar statul dă bani pentru aceşti însoţitori…” Exclamă Alin, exasperat: “Ei uită că şi noi ne dorim să ajungem în anumite locuri singuri, fără însoţitori, de pildă la o întâlnire cu o persoană de sex feminin – ca să ne trăim şi noi viaţa în mod normal şi independent. Cum ar fi să te ducă la o întâlnire însoţitorul, apoi să-ţi spună: ne întâlnim în acelaşi loc, peste două ore…” Apoi, se referă la ultima categorie de obstacole, cea mai periculoasă dintre toate: indicatoarele de la trecerile de pietoni, amplasate insuficient de sus, încât e imposibil să nu dai cu capul. Intervine în discuţie şi Ştefan, care meştereşte ceva la un computer, dar este atent la întreaga discuţie: “Eu, de pildă, în cartierul Zorilor, dau tot timpul cu capul de crengi şi de copaci”. În continuare Alin îmi relatează un incident – petrecut recent pe strada Taberei – de pe urma căruia s-a ales cu o tăietură pe faţă şi hainele pline de sânge: “Mă duceam, liniştit, pe stradă, spre grădiniţa copilului şi am intrat cu capul exact în indicatorul metalic care anunţa trecătorii că se lucrează la stradă. Aşa că am ajuns, ca vai de capul meu, tăiat la faţă şi cu hainele pătate, la grădiniţă, unde i-am înspăimântat pe toţi de acolo, ca să nu mai vorbesc de reacţia pe care a avut-o copilul meu.” Ştefan intervine din nou arătând că, de la o vreme, el nu mai pune la socoteală loviturile căpătate de-a lungul anilor la picioare, lovituri provenite de la pilonii prezenţi pretutindeni. “Într-adevăr, la picioare suntem atât de căliţi de lovituri, încât ar fi imposibil să contactăm în acele zone vreo fractură, ceva. Şi, în domeniu excelează acum zona Gării – unde, mărturisesc, nu mă mai pot aventura decât cu însoţitor, din cauza <peisajului> în continuă schimbare” – mărturiseşte, glumeţ, Alin.

 

feurdean 2net

15 octombrie – Ziua Internaţională a Bastonului Alb, sau a Chiolhanului

Îmi amintesc, pe parcursul dialogului meu cu Alin, de un alt maseur, dl. Cornel, nevăzător la rândul său – azi aflat la pensie – care, timp de peste 40 de ani a trudit la Spitalul Clinic de Recuperare. În nenumărate rânduri, acesta mi-a vorbit despre <capcanele urbane> care-i pândesc, peste tot pe nevăzători, chiar pe trotuare, aşa că am considerat potrivit momentul ca să-l contactez. I-am dezvăluit domnului Cornel tema discuţiei noastre, iar acesta – fără să aştepte invitaţii speciale – a şi început să tune şi să fulgere “Nici nu mai ştii, atunci când eşti pe trotuar, de ce să te fereşti. Asta-i marea capcană. Am şi fost odată, personal, până la Primărie, le-am vorbit de locurile cu probleme – şi mi-or răspuns că şi ei ar merge pe undeva, nu numai noi.” Îmi semnalează apoi o capcană, situată în plin centru al Clujului, de care nimeni din rândul autorităţilor nu s-a sinchisit până acum: indicatorul metalic de vizavi de Agenţia de voiaj, din Piaţa “Mihai Viteazu”. “Acela, pe lângă că intră cu peste un metru, pe trotuar, este amplasat la nivelul capului şi mulţi nevăzători din Cluj-Napoca – dacă nu majoritatea – s-au lovit deja în el”, mărturiseşte dl. Cornel. Alin stă pe gânduri, după care intervine, la rândul său: “Nu mai vorbesc de trecerile de pieton sonorizate, fiindcă în Cluj sunt doar câteva, dar importante sunt pistele de biciclete, nedefinite de restul trotuarului. Nu odată bicicliştii dau peste noi şi ne acroşează bastoanele. Eu, de pildă, în ciocnirile cu bicicliştii am pierdut deja două: pe Dorobanţilor şi pe Calea Floreşti.” Apoi, pus pe făcut haz de necaz, continuă: “Opinia mea personală este că şi în cazul nostru, al chiorilor, ca şi în cel al beţivilor, avem un Dumnezeu – ne lovim dar nu ne fracturăm nimic.” Intervine, râzând, şi Ştefan, cu o completare pe măsură: “Orbii ăştia, de parcă ar fi de cauciuc, cad şi nu se lovesc niciodată!”

În secunda următoare, Alin devine serios – cuprins parcă de un gând funest. Mărturiseşte că joi 15 octombrie, se sărbătoreşte în toată lumea “Ziua Internaţională a Bastonului Alb” (n.n. – dialogul nostru are loc luni, 12 octombrie). Explică acesta, cu ciudă: “În mod normal, această zi ar trebui să însemne – ca-n Occident – campanii de promovare şi conştientizare a semnificaţiei zilei. Însă, în ultimii ani, la Cluj-Napoca manifestarea s-a redus strict la o masă festivă, într-o cârciumă, la care iau parte aceiaşi nevăzători, circa 20, plictisiţi şi fără nicio activitate. Noi, fiind nevăzători activi, considerăm că avem nevoie de susţinere din partea Asociaţiei Nevăzătorilor, în ceea ce priveşte demersul şi aspiraţia noastră la o viaţă independentă şi autonomă. Şi spun aceasta pentru că – şi vă dau doar un mic exemplu – mulţi şoferi tineri , care ne fac probleme, habar n-au ce însemnă un baston alb şi trec cu maşina direct peste el. Ori Asociaţia nu face nimic în acest sens, decât mese festive. Ori, vorba zicalei: la orb, dacă-i pui în faţă un pahar şi-o sticlă cu alcool, bea totul din ele. Dacă nu-i pui, nu bea…” Arată că totuşi, nici în rândul comunităţii din care face parte n-a fost până ieri-alaltăieri atâta delăsare precum în ultima perioadă: la Cluj-Napoca, în intervalul 2005 – 2008 au avut loc adevărate campanii, cu rezultate notabile, însă s-a renunţat la acest gen de activităţi, în favoarea bairamurilor. Apoi încheie, descurajat, în ciuda tonusului, pe care-l admirasem pe parcursul întregii noastre discuţii: “Ca toţi românii, şi noi, nevăzătorii, am avut după revoluţie anumite aşteptări. Ei bine, la 26 de ani de la acel eveniment, din serviciile pe care nevăzătorii din alte ţări le au asigurate, doar cam jumătate pot fi accesate aici…”

Încheiem dialogul şi, după ce ne strângem lucrurile, pornim prin ploaia deasă, ca să probăm pe viu câteva din capcanele pe care le întinde Clujul nevăzătorilor. Le “gustăm”. Eu ca însoţitor, iar Alin ca practicant. Însă, neîndemânatic fiind, nu reuşesc să-l ghidez pe Alin de fiecare dată îndeajuns de corect – ca să nu ia în plin boturile autoturismele parcate pe trotuar. Şi de asemenea, nu-l pot avertiza la timp înainte să calce în bălţile mari. Dar, ce-i mai grav,  amândoi nu ne putem feri când autoturismele trec în viteză, aruncând jeturi de apă murdară din gropile  de pe şosea. Însă, la final, înregistrăm, totuşi o victorie: verificăm veridicitatea spuselor d-lui Cornel, cele despre indicatorul din Piaţa “Mihai Viteazu”. Pare de-a dreptul criminal şi Alin se întreabă, minunându-se, cum de-a scăpat până acum de impactul cu acesta… Ne despărţim, dar nu înainte de a-i mai da câteva indicaţii lui Alin, referitoare la topografia străzii, ca să o poată traversa şi să ajungă, în siguranţă, în staţia de autobuz…

O zi petrecută alături de doi nevăzători ai Clujului… Obositoare, care m-a supus la un efort de-a dreptul incredibil. Dar lor, nevăzătorilor, oare cum li se pare fiecare zi repetabilă, cu acelaşi traseu parcurs printr-un întuneric absolut – printre oameni pe care-i recunosc, de multe ori, după un exerciţiu de memorie şi într-un spaţiu ostil, luminat în răstimpuri doar de trasoarele Vieţii, date de bunul Dumnezeu?

Sorin Grecu

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.