Copii, au făcut puşcărie grea, pentru că au vrut să dea jos comunismul cu un pistol de jucărie cu gloanţe de plută!

„Somnul raţiunii naşte monştri” – o zicală care s-a regăsit în realitate în anii comunismului bolşevic românesc din anii `50 şi `60, dovedind încă o dată că puţine naţiuni ale lumii şi-au demonizat propriii cetăţeni,aşa cum s-a petrecut în România acelor ani! Iar faptul că doi fraţi – copii, în fond – în vârstă de 16 şi 17 ani, împreună cu un camarad de joacă, au fost aruncaţi în temniţe grele pentru „vinovăţia” de a-şi fi procurat un pistol de jucărie cu gloanţe de plută, în cadrul unei aşa-zise „organizaţii secrete” juvenile, intitulată „Albatros”, dovedeşte că absurdul – nu doar   în artă şi literatură, ci şi în viaţa reală – este o „invenţie” românească.

„Ca fii de chiaburi, ne distingeam de restul copiilor: purtam băşti roşii”

La cei 74 de ani ai săi, Liviu Şăulean, este „mezinul” Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Cluj. Mic de înălţime, firav – aflu mai târziu că are şi patru by-bass-uri instalate la inimă – acesta mă aşteaptă la poarta Primăriei, cu o atitudine temătoare, specifică foştilor deţinuţi politici. El este cel care face permanenţă la cel de-al doilea birou al A.F.D.P.R. Cluj, în fiecare zi, între orele 10.00 – 12.00, sediu aflat la parterul Primăriei, deoarece primul, cel aflat la Palatul Copiilor, fostul sediu al Securităţii Cluj din anii şaizeci, este utilizat doar la zile mari. Omul mă priveşte cu teamă reală, semn că suferinţele îndurate pe parcursul unei vieţi nu i s-au cicatrizat. Certitudine întărită de faptul că după o jumătate de oră soţia îl şi sunase de două ori – doar ca să se asigure că totul e-n regulă. Sub aceste auspicii ne începem dialogul, care se urneşte greu, întârziat de mici incidente: aparatul de cafea nu funcţionează, apoi suntem nevoiţi să dăm jos un panou, ca să fotografiem poza lui şi a fratelui – fiindcă omul nu şi-a adus, poate din precauţie,fotografiile de familie –şi, în fine, telefoanele repetate ale soţiei. De altfel, la început ne înţelesesem să ne întâlnim la el acasă dar din motive necunoscute a schimbat în ultima clipă locul interviului. Începe acesta, într-un sfârşit: „M-am născut în localitatea Balda, raionul Sărmaş, regiunea Cluj în urmă cu 74 de ani. Grădiniţa am făcut-o în sat, împreună cu Ioan, fratele mai mare decât mine cu un an, însă clasa întâi n-am putut-o începe împreună, eu fiind sub limita de vârstă când el a intrat în clasa întâi. Eram orfani de tată fiindcă părintele nostru murise în Cehoslovacia, în Munţii Tatra, pe 15 mai 1945. Deşi orfani, eram trecuţi în evidenţele P.C.R. ca fii de chiaburi şi asemeni evreilor din Germania, eram obligaţi să avem un semn distinctiv,la şcoală, faţă de restul lumii: purtam băşti roşii. Cu toate acestea, ca elevi, la primele şapte clase primare n-am îndurat privaţiuni, decât pe cele psihice dar apoi ne-am deplasat împreună la Liceul militar din Galaţi unde am dat examen de admitere.

N-a intrat decât el, eu am fost respins la proba fizică, fiind prea mărunţel la trup. A făcut Liceul militar de marină, dar n-a absolvit fiindcă l-au arestat, împreună cu mine, în vacanţa anului 1958 ”. Între timp, povesteşte el, este acceptat la Liceul Militar „Emil Bodnăraş” din Câmpulung Moldovenesc, cu profil de artilerie. Dar, în toată această perioadă face imprudenţa să vorbească la telefon, de la secretariatul liceului, cu fratele său, fără să ştie că aparatul este ascultat. „Aşa a aflat Securitatea că vrem să ne cumpărăm două pistoale de jucărie şi gloanţe din dopuri de plută, ca să-i intimidăm pe cei care nu iubesc România, dar n-am găsit decât unul, cel pe care de altfel l-au şi adus ca probă în dosar când am fost judecaţi. Iar ca să ne aresteze au folosit o metodă foarte ingenioasă: l-au chemat la unitate, în vacanţă, pe fratele meu pentru o tabără cu o durată de o lună – vezi Doamne ca să-l trimită în Cehoslovacia. Însă, pe drum l-au săltat -iar noi, familia, am început să ne îngrijorăm serios când după o lună nu primisem nici măcar o vedere de la el”, adaugă Şăulean.

„Uite, mă ăştia construiesc socialismul, nu cei ca tine”!

Pe Liviu l-a ridicat duba neagră a Securităţii direct de pe câmp, din Balda, după o lună şi două zile de la plecarea fratelui. L-au adus acasă, unde îl aştepta directorul şcolii de la Câmpulung dar şi multe alte persoane necunoscute, circa douăzeci şi cinci la număr, iar primul lucru pe care l-au cerut a fost să le aducă pistolul. La început, Liviu n-a avut habar despre ce pistol e vorba, dar apoi şi-a amintit că-l împrumutase unui văr şi le-a spus unde se află acesta. Apoi contină: „Acela a fost obiectul arestării. M-au dus la Cluj, la Securitate, şi tot acolo l-au dus şi pe prietenul nostru de joacă Alexandru Ispas, cu care făcusem organizaţia „Albatros”, asta pentru că nu puteau să ne includă în paragraful de lege cu „organizaţia subversivă” fără să existe minim trei persoane incluse în ea. Totul s-a petrecut printr-un proces fabricat. La Securitate frate-meu se afla acolo  deja de ceva vreme, unde l-am şi văzut, după o lună, când vizeta a fost lăsată ridicată, pentru o fracţiune: îl aduceau, rupt în bătaie, într-un cearceaf. Şi am fost lăsat să fierb în suc propriu trei luni de zile, doar primeam mâncare prin vizetă, meniu fix: turtoi şi ceai, rareori baraboi (cartofi, n.n.) sau varză. Până la urmă, ancheta mea s-a redus „doar” la cinci zile şi cinci nopţi, însă toate făcute în condiţii extrem de dure. De exemplu, ancheta ultimei zile a avut loc la ora patru şi jumătate dimineaţa şi a durat până pe la şase, ca şi celelalte, dealtfel. Eu tot refuzam să recunosc ce scrisese el acolo c-as fi spus, chestii total inventate.  La un moment dat, brusc, pe stradă a trecut o coloană de tineri care cânta, în marş, cântece patriotice. Şi atunci locotenentul major Sălăgean a izbucnit: „Uite, mă, ăştia construiesc socialismul, nu cei ca tine”! Şi m-a luat de cap şi m-a izbit, puternic, de bancă de mai multe ori până am leşinat”. Apoi a avut loc procesul lui Ispas şi Liviu Şăulean, fiind condamanţi la câte doi ani – la o lună după cel al lui Ioan, care fusese condamnat deja la doi ani şi jumătate închisoare. De acolo cei doi au fost duşi la Gherla şi aruncaţi într-o cameră de 15 metri pătraţi, împreună cu 26 de inşi. Abia după o lună cei trei s-au reunit, într-o celulă de şase persoane. Liviu avea şaisprezece ani, Ispas la fel iar Ioan şaptesprezece şi jumătate. Revine Şăulean, mohorât: „Am fost martor la masacrul făcut la Gherla, am auzit împuşcăturile de la uciderea lui Capota şi a unuia din fraţii Şuşman de către securişti. Ştiam tot ce se întâmplă fiindcă eu şi fratele cunoşteam alfabetul Morse şi astfel comunicam cu deţinuţii majori. Prin această metodă am luat legătura cu renumitul psiholog şi profesor Nicolae Mărgineanu, care m-a învăţat limba engleză prin cioburi de sticlă date cu săpun şi zgâriate cuvintele cu un ac, pe care le vâra în burlanele de scurgere din curte.  Eu le luam după o înţelegere bine pusă la punct, în prealabil, atunci când ieşeam la aer. Apoi ne-au transferat la Ocnele Mari, unde am intrat după scurt timp, cu frate-meu, la izolare – desigur, în încăperi diferite – pentru că frate-meu furase arcul de la ceasul din coridor, l-a magnetizat în sodă de rufe şi cu ajutorul unei pietre bine şlefuite a confecţionat un aparat de radio cu care ascultam postul de Radio Bucureşti. Ne-au prins şi am plătit pentru îndrăzneala noastră. Se pricepea bine de tot la chestii de-astea”. Apoi fraţii au fost despărţiţi deoarece Ioan făcuse vârsta majoratului şi a fost transferat la penitenciarul Baia Sprie, iar Liviu şi Ispas mutaţi la Mărgineni (Argeş)unde au fost scoşi la muncă grea, la fabrica de mobilă pentru export. „Acolo mi-am câştigat porecla de „micul lustragiu”, fiindcă eram mic, slab şi lucram la secţia de lustru”, râde Liviu, bombându-şi pieptul.

„Am făcut parte dintr-o piesă absurdă, pe care o juca ţara întreagă”

La elibereare, în data de 4 august 1960, Liviu a fost dus la poarta penitenciarului pentru „recuperare” şi instructaj – adică să „miroasă” aerul libertăţii şi astfel să-i mai piară puţin paloarea căpătată în puşcărie, cu alte cuvinte să nu apară în lume „tras” la faţă. Povesteşte acesta, amuzat: „Am avut 37 de lei la mine la arestare şi am mai fost ţinut o noapte în plus, ca să nu ies împreună cu Ispas, având obligativitatea să mă prezint la primul post de poliţie aflat în drumul meu. Aşa că m-am prezentat la postul de poliţie din Târgovişte, iar cu Ispas m-am înţeles să mă aştepte în Gara Braşov. Am preferat să urc într-un vagon de mărfuri ca să-mi pot cumpăra ţigări de banii pe care-i aveam la mine”. După eliberare Liviu a stat pe acasă – până la întoarcerea fratelui de la penitenciarul Baia Sprie –  apoi s-au angajat împreună la C.A.P. Cămăraşu, el pe post de cantaragiu şi fratele pe un alt post, la serviciul de aprovizionare. Însă, citind un anunţ în ziarul „Făclia”, Liviu s-a mutat la Câmpeni unde a bsolvit o şcoală profesională pentru utilaje din exploatările forestiere. Arată acesta mai departe: „Am făcut acolo doi ani, beneficiind de casă-masă şi am absolvit ca şef de promoţie. Am fost repartizat la I.F.E.T. Huedin, iar în oraşul de la poalele Vlădesei am făcut şi primii ani de liceu, la fără frecvenţă. Dar pentru că mi-am găsit un post mai bun la Bistriţa m-am dus acolo, unde am terminat liceul seral în 1965. După absolvire m-am întors la Cluj,  şi mi-am luat bacalaureatul la Liceul nr. 10. Între timp, fratele rămăsese la Cămăraşu, unde s-a şi stabilit, şi-a întemeiat familie – decedând în 1973 de pe urma unui cancer ganglionar, la 55 de ani”. Armata o făcuse tot împreună cu fratele lui, Ioan, dar mama le-a murit doar după şase luni de la încorporare – epuizată de chinuri şi cuprinsă de gânduri negre – văzând că îşi pierduse copiii din nou pentru doi ani. În 1967 Liviu dă examen la I.S.E., secţia fără-frecvenţă, este admis şi o absolvă cu brio, fără să mai aibă probleme din cauza trecutului său, în primul rând pentru că şi l-a camuflat cu grijă. Se însoară cu Ana Ormenişan, asistentă medicală, cu care are o fată, astăzi în vârstă de 42 de ani, stabilită şi ea la Cluj. Apoi adaugă:„Nici soţiei nu i-am povestit trecutul meu, decât după doi ani de căsătorie, fiindcă purtam stigmatul acela de fost puşcăriaş, culmea, fără să fi fost vinovat cu ceva! Doar am făcut parte dintr-o piesă absurdă, pe care o juca întreaga ţară… Vă daţi seama, atâta suferinţă pentrutrei copii, prelungită apoi o mare parte din viaţă – iar obiectul ei să fie un simplu pistol de jucărie cu gloanţe de plută! Cred că dacă le-aş povesti tinerilor nepăsători de astăzi despre ce s-a putut întâmpla atunci, cred c-ar spune c-am înnebunit! Dar faceţi-o dumneavoastră, prin articolul pe care-l scrieţi, că eu nu risc…” Îmi iau rămas bun de la Liviu Şăulean însă acesta ţine, înainte de despărţire să-mi mai spună ceva. Îl ascult cu drag. „Mă mir că pe parcursul discuţiei noastre n-am izbucnit în plâns, dar era s-o fac de câteva ori. Astăzi, oricum, per total am mai rămas la Cluj doar 23 de foşti deţinuţi politici – şi eu sunt cel mai tânăr dintre  ei”, remarcă acesta, cu timiditate. Apoi se loveşte cu palma de frunte şi revine: „Pardon 22, de emoţie uitasem că alaltăieri l-am îngropat pe colegul Ioan Barcan”! Apoi, îmi strânge mâna cu aceeaşi privire, însă mai puţin speriată decât la început, semn că i-am câştigat cât de cât încrederea.De altfel, între timp îl sunase din nou soţia, extrem de îngrijorată, ca să-l grăbească să ajungă odată acasă… M-am depărtat, meditând la repetabilitatea istoriei şi impulsurile savant administrate de aşa-zisele elite, pentru a-i transforma pe oameni în bestii şi astfel să-i stăpânească….

Iată cum sună un fragment din incredibilul rechizitoriu al Tribunalului Militar al Regiunii III Militare Cluj, pe baza căruia au fost condamnaţi la puşcărie, în 1958, fraţii Ioan şi Liviu Şăulean: „Inculpatul Ioan Şăulean, în iarna anului 1956, în timp ce se afla în vacanţa de iarnă la părinţii săi din satul Balda, raion Sărmaş, regiunea Cluj a iniţiat şi creat organizaţia secretă „Albatros” pentru a acţiona împotriva minorităţii maghiare şi împotriva tuturor acelora care i-ar vorbi de rău sau li s-ar împotrivi. În acest scop inculpatul Şăulean Ioan recrutează în organizaţie pe Şăulean Liviu şi Ispas Alexandru, cărora le spune că organizaţia poartă numele de „Albatros” şi membrii organizaţiei să poarte iniţiala de recunoaştere X, pe care să-l tatueze pe braţul stâng. După aceasta, el redactează jurământul sub formă de declaraţie, în mai multe exemplare, după care le împarte membrilor organizaţiei, iar inculpatul o semnează cu sânge, lucru pe care trebuie să-l facă şi ceilalţi membri ai organizaţiei secrete. În scopul de a menţine în mod secret legăturile între membrii organizaţiei inculpatul Şăulean Ioan îi instruieşte pe ceilalţi doi membri asupra scrisului cu cerneală simpatică. Cu această ocazie s-a mai stabilit de acord comun ca fiecare să aibă câte un revolver cu dopuri de plută pentru a intimida persoanele care li se opun. De menţionat că membrii organizaţiei nu au întreprins niciun fel de acţiuni concrete împotriva minorităţii maghiare şi nici împotriva altor persoane, fiindcă de la înfiinţarea organizaţiei până la data arestării nu s-a ivit necesitatea acţionării lor în cadrul organizaţiei secrete”.