Reporter: De unde a pornit iniţiativa de a trimite scurtmetrajul ”După un an” la Cannes? A mai fost trimis şi la alte festivaluri?
Cristian Pascariu: La Cannes am trimis şi scurtmetrajul de licenţă, şi apoi cam toate filmele pe care le-am făcut. Scurtmetrajul de licenţă, ”Beţişoare rock’n roll”, n-a intrat atunci la Cannes. În schimb, în acea vară am primit un e-mail prin care eram invitat cu filmul la Abu Dhabi Film Festival din Emirate. Am fost foarte surprins pentru că nu ştiam cum a ajuns filmul la festivalul respectiv, eu neînscriindu-l. Când am ajuns acolo, am aflat că o persoană care lucra la Cannes l-a văzut şi l-a ales pentru acest festival. Mi-a spus că, practic, a fost foarte aproape să intre la Cannes în 2010, în competiţia mare. Am trimis şi anul acesta; nu în competiţia mare, ci la secţiunea Short Film Corner, care e mai mult legată de partea de distribuţie şi vânzări, e locul unde vii să îţi prezinţi filmul pentru a-l vinde sau pentru a-l da la alte festivaluri. Mă bucur că am avut ocazia să merg acolo, să interacţionez cu oamenii de acolo, să văd cum e atmosfera, ce se întâmplă la Cannes. E ceva total diferit de ceea ce ştiam eu că înseamnă un festival de film, pentru că acolo toată lumea vine pentru a vinde şi pentru a cumpăra film. De la Cannes, m-a contactat un festival din India – Jagran Film Festival – unde a fost acceptat, şi va fi proiectat pe 6 iulie, fiind singurul film care reprezintă România. Cred că pentru un tânăr cineast, e un lucru foarte util, ca un mic pas. Cred că acum acestea sunt şansele, să intri cu paşi mici şi să nu renunţi. Nu mă văd în altă postură decât cea de regizor.
Rep.: Ce alte şanse înseamnă să fii selectat la un festival mare?
C.P.: Cam acestea sunt. Pentru că nu vine nimeni să te cheme să lucrezi cu el. Îţi îmbogăţeşti CV-ul, munca ta e apreciată, şi acest lucru e foarte important. Aceste participări sunt cartea ta de vizită. Scurtmetrajele mele au fost făcute în mare parte la Cluj, cu un buget foarte redus, de 1000-2000 de euro, pe când la Bucureşti, cu o finanţare bună, se fac la 20-30.000 de euro. Fac acest lucru, deşi nu am atâţia bani, pentru că îmi place şi vreau să experimentez. În fiecare scurtmetraj pe care l-am făcut până acum am încercat să experimentez, să merg pe sensibilitate auditivă, în ”Beţişoare…”, pe una vizuală. Apoi am făcut ”Caseta nr.4”, care a fost şi la TIFF anul acesta şi care e un film foarte agresiv, multă lume plecând din sală. Ultimul scurtmetraj – ”După un an” – e un film foarte sensibil, foarte personal, care se bazează mai mult pe relaţia dintre cele două personaje principale.
Rep.: Nu sunt granturi pentru astfel de proiecte? Bănuiesc că există un interes tot mai mare pentru susţinerea lor…
C.P.: În România, nu chiar. Există foarte multe granturi, dar trebuie să te aliezi cu un producător mare pentru a le accesa mai uşor. Există multe programe pentru media, şi Uniunea Europeană are foarte multe programe pentru a susţine cinematografia, numai că dacă mergi pe calea aceasta, ai proiectul şi ideea, şi urmează un an sau chiar mai mult în care aştepţi să afli dacă ai câştigat. Mai este varianta Consiliului Naţional al Cinematografiei, unde şi acolo s-au tăiat multe fonduri, dar ai nevoie de un producător, iar eu încă nu am avut unul, cu care să implementez proiectele. Acum lucrez la un lungmetraj şi sper să găsesc un producător care să vrea cu adevărat. Sunt în discuţii cu cineva, dar aştept să văd dacă îi place ideea, scenariul. Șansa care rămâne e să nu renunţi şi să mergi spre partea privată, de sponsorizări. Și acolo e foarte greu, lumea nu e conştientă de potenţialul unui film. Firmele preferă să finanţeze un festival, pentru că au impresia că le oferă o vizibilitate mult mai mare. Un film, însă, dacă e bun, rămâne în timp, va fi acolo şi peste 10 ani. În timp, te vor vedea mai mulţi oameni decât la un singur eveniment. ”Beţişoare…” a fost în toată lumea. ”După un an” a fost în Columbia, Franţa Portugalia, India şi Croaţia. La cel mai vechi festival din Croaţia, ajuns la a 60-a ediţie, a fost ales pentru a reprezenta România. Cu ocazia intrării în Uniunea Europeană, au fost alese filme din toate ţările membre, iar ”După un an” va reprezenta România.
Rep.: Cum funcţionează procesul de scriere?
C.P.: Totul începe de la o idee, de la un concept. Apoi, o perioadă îmi construiesc scenariul în minte. Abia după ce ştiu concret ce vreau să fac, mă apuc de scris. Trebuie să ai coloana vertebrală a filmului, şi apoi să construieşti pe lângă. Și asta merge dincolo de poveste, şi la nivel de detalii. Eu, înainte să scriu scenariul, ştiu ce fel de filmare vreau să abordez pentru filmul respectiv, ce fel de montaj. Într-adevăr, după ce ai scenariul, îl mai supui modificărilor. În faza de concept a filmului, mi s-a întâmplat să trec la stiluri de filmare diametral opuse.
Rep.: Și cum se formează echipa cu care lucrezi?
C.P.: Până acum, echipa a fost formată din oameni cunoscuţi, prieteni, colegi, colegi de facultate, şi actori pe care îi cunoşteam. Îi aveam în minte pentru rolul respectiv din momentul scrierii scenariului. Mai există şi procesul de casting, probabil că aşa voi proceda acum, pentru lungmetraj.
Rep.: Și crezi că ai de unde alege, la Cluj?
C.P.: Ai de unde alege, depinde ce cauţi. Pentru ce am făcut până acum, am avut de unde alege. Într-adevăr, dacă mergi în Bucureşti, oportunităţile sunt mai mari. Dar am rămas în Cluj pentru că aş vrea să ridic şi din punctul acesta cardinal cinematografia. E foarte frumos că vine TIFF-ul, dar după el, puţini sunt în Cluj care mai fac film. Trebuie să existe oameni care vin să crească numele de capitală a filmului în România, şi producţia e cea care lipseşte în prezent în Cluj. Poate după ce se va construi studioul cinematografic, vor mai veni oamenii. Însă trebuie să fie sprijiniţi. Cred că lucrurile încep să se schimbe în bine, şi oamenii încep să se deschidă mai mult spre cultură.
Rep.: Ne poţi spune câte ceva despre Create.Act.Enjoy?
C.P.: Cel mai recent rezultat cu Create.Act.Enjoy. a fost la Iaşi, unde am câştigat premiul special al juriului, cu spectacolul ”This is my body. Come into my mind”, regizată de Alexandra Felseghi, spectacol la care eu am făcut partea vizuală. Am realizat inserţiile video, luminile, tot ce ţine de vizual. Cu acelaşi spectacol am câştigat premiul juriului anul trecut la Otopeni, la Festivalul „Orfeu”, şi am fost în India, la Festivalul Internaţional de Teatru din Kerala, unde fotografiile din spectacolul nostru au fost imaginea festivalului. În India am avut 1000 de spectatori, sala era plină, lumea stătea şi în picioare. Am fost cu el şi în Macedonia, la un alt festival internaţional. Încercăm să susţinem cultura independentă, de teatru şi film. În acelaşi timp, facem terapie prin artă, am câştigat proiectul ”Artă pentru viaţă”, pe care l-am implementat în Spitalul de Recuperare. Am avut performance-uri şi la Cluj Never Sleeps. Acum avem câteva proiecte noi în lucru cu care vrem să schimbăm puţin mentalitatea culturală.
