Nicolae Şteiu, „Dascălul Apusenilor”: „Mama nu m-a lăsat la studii în URSS zicându-mi că ruşii-s beţivi şi curvari”!

Octogenarul profesor Nicolae Şteiu din Huedin reprezintă pentru românii răpândiţi prin lume o adevărată legendă vie. Sute şi mii de elevi pregătiţi de Domnia Sa au ajuns oameni de seamă, în toate domeniile posibile: literatură, medicină, arte plastice, istorie, drept, etc. Într-o perioadă în care globalismul încearcă din toate puterile să distrugă modelele şi spiritul naţional, acest Om-sparge-val se încăpăţânează să rămână „Dascălul Apusenilor”, „capturând” pentru veşnicie, în cărţile sale, „portretul” locurilor, faptelor şi oamenilor din zonă. Şi, chiar şi la această vârstă înaintată, presat de rugăminţile celor din jur, Profesorul tot mai scrie manuale şi cărţi – ca să suplinească sărăcia de documente a vremurilor pe care le trăim.

Profesorul, cronică vie a Apusenilor

Păşim în curtea somptuoasă a profesorului Şteiu, iar cei 50 -60 de metri de la poarta tradiţională de lemn sculptat din Fildu de Sus, aflată la intrare, şi până la casa cu etaj îi parcurgem pe un gazon splendid, înconjurat cu viţă de vie şi gardat de o coloană a infinitului în miniatură, realizată în granit de un pietrar din Valea Drăganului. Dascălul ne întâmpină cu bucurie şi ne invită în „filigoria” din grădină, înconjurată din toate părţile de pomi fructiferi. Pe masa din filigorie tronează cele 15 volume publicate de către gazda noastră, dar şi numeroase alte reviste şi broşuri în care i-au apărut, de-a lungul anilor, diverse articole. Toate sunt stivuite în desăvârşită ordine, aşa cum şi-a “aranjat” şi viaţa, cu grijă, Nicolae Şteiu – dedicată studiului şi modelării a numeroase generaţii de elevi în disciplinele istorie şi latină. Trag cu ochiul la câteva titluri ale cărţilor sale: „Leacuri pentru suflet. Umor moţesc”, “De sufletul Iancului”, “Protopopul Aurel Munteanu, erou şi martir al neamului”, “Ioan Teodor Stan – un mare patriot, luptător pentru cauza moţilor”,  “Mărişel File de geografie, istorie şi folclor” (realizat în colaborare cu profesorul Ioan Mariş), “Poieni, spaţiu, istorie şi spiritualitate” (în colaborare cu prof. Gh. Negru), “Beliş, vatră străbună”, “Fildurile. Frumuseţe, istorie şi artă populară”, “Bedeciu. Satul nostru de suflet” (în colborare cu prof. Ioan Bota), “Morlaca. Satul de la poala Măgurii” , ”Huedinul şi împrejurimile lui. Geografie şi istorie locală”,  “Alunişu. Satul de sub Horaiţa Vlădesei”, etc. Mărturiseşte pentru început că viaţa lui a fost lipsită de zguduiri şi de elemente senzaţionale, doar ultima perioadă o simte atroce, deoarece, în urmă cu câteva zile soţia lui – fiinţa alături de care a trăit o viaţă şi a avut doi copii – a trecut la cele veşnice. De asemenea, arată că e bucuros, ca întotdeauna, de oaspeţi – mai ales acum în aceste momente grele când, năpădit de amintiri, simte fiecare clipă ca pe o povară. Apoi începe o succintă trecere în revistă a evenimentelor mai importante ale vieţii sale, publicate  într-o carte apărută recent, la îndemnul soţiei, pe care însă aceasta n-a mai apucat s-o vadă scoasă la lumină. Volumul este intitulat „Urme de paşi pe cărarea vieţii (amintiri la 80 de ani)”. „M-am născut în satul Petreşti, comuna Mintiu Gherlii, unde mi-am petrecut şi primii ani de copilărie. Acolo am apucat să am în mine imaginea vetrei, locul unde jarul încălzeşte dar şi luminează, grija mamei şi a surorilor mai mari de a mă plimba, de a-mi spune cum se numesc obiectele din jur, pătrunzând încet-încet în tainele limbii de maică. Am desluşit cât de cât lumea, la început la sânul maicii şi cu aerul ce-l respiram i-am descoperit pe tata, pe fraţi, pe bunici. Din leagănul făcut de tata am descoperit încăperea, pe pereţii cărora atârnau ţesăturile, adevărate grădini cu flori, farfurii şi căniţe, iar în mijlocul lor icoana Maicii Domnului. În casă am văzut lumina zilei opt copii, dar n-am trăit până la urmă decât cinci”, povesteşte „Dascălul Apusenilor”.

„Cu cine se mărginesc S.U.A.?” „Cu cine vreau”.

Ajuns la vârsta şcolară, Şteiu a absolvit opt clase la şcoala din sat. “Până-n a IV-a, alături de cei trei fraţi mai mari, la un singur învăţător, care ne preda tuturor simultan şi abia apoi ne-a venit o învăţătoare nouă, tânără şi foarte bună, Maricica Bugnariu. Apoi, venind vremea liceului, în vara anului 1946, tata m-a dus la examenul de admitere în clasa I a Şcolii Normale de Băieţi din Gherla, ce funcţiona sub tutela Bisericii Greco-Catolice şi unde taxele erau mai mici decât cele de la liceu. Mi-aduc aminte, că la verificare, un candidat mult mai înalt decât mine s-a împotmolit la tablă şi profesorul examinator a întrebat: cine ştie rezolva problema? Am ridicat mâna, şi m-am dus şi am rezolvat problema până la capăt. La final profesorul mi-a zis: bravo băiete, ai reuşit la examen”! Şteiu arată că  perioada în care şi-a făcut studiile liceale era una extrem de dificilă, în plină colectivizare şi rusificare a ţării. Ne povesteşte două întâmplări ale cărui protagonist a fost şi care l-ar fi costat dacă nu ar fi avut un oarecare noroc: “La biologie, ne-a venit profesorul Irimescu, un om rece, împachetat şi ordonat, dar care îi lăuda nespus de mult pe savanţii sovietici, pe Miciurin, Lisenko, Lepişinskaia. Când l-a întrebat pe un coleg despre ultima încrucişare a lui Miciurin, i-am şoptit  “a mâinilor pe piept”, iar clasa a râs, însă colegul n-a înţeles şi n-a putut reproduce, dar era cât pe ce s-o încurce. Cu altă ocazie, la ora de geografie, când am fost întrebat: „cu cine se mărginesc S.U.A.”? am zis că la nord cu Canada, la sud cu Mexicul şi-n rest cu cine vreau. Profesorul, un dascăl foarte pregătit, şcolit la Roma, s-a uitat cu ochi mari la mine, dar n-a comentat nimic şi nu mi-am dat seama dacă i-a plăcut sau nu”. După absolvirea liceului este admis la Facultatea de Istorie din Cluj – cu peripeţii – după ce uitase, pur şi simplu, din cauza emoţiei, să-şi scrie numele pe lucrarea la limba română. În anii I şi II de facultate, băieţii, după terminarea anului făceau câte o lună de militărie la Beiuş sau Ineu, iar profesorul îşi aminteşte un episod savuros petrecut cu ocazia unui stagiu de militărie: „La o oră de studiu de după masă, când nu eram lăsaţi să dormim, în schimb ne dădeau broşuri şi revista Lupta de clasă, un locotenent major obişnuia să ne pună întrebări. Spre exemplu: „Care-i motorul dezvoltării societăţii”? şi noi nu ziceam nimic. Făcându-ne morală, ce fel de studenţi ziceţi că sunteţi, dacă nici aşa ceva nu ştiţi. Un coleg i-a spus: “Lupta de clasă”.  “Cine a spus asta? Marx. Nici nu avem Marx în pluton”. Aşa erau vremurile. Dar în facultate am avut profesori extraordinari – şi am să-i enumerez doar pe câţiva: Virgil Vătăşianu, Ştefan Pascu – însă numai la examenul de stat, pentru că fusese îndepărtat de la catedră, ca fost membru PNŢ şi pentru că scrisese Istoria Transilvaniei cu nuanţe naţionaliste – apoi profesorii Constantin Daicoviciu, David Prodan, Camil Mureşan şi mulţi alţii.” Apoi, zâmbind nostalgic, adaugă: “Prin anul al doilea, un oarecare Ordentlich de la cadre m-a chemat pe mine şi pe un coleg şi a încercat să ne lămurescă să acdeptăm să ne continuăm studiile în U.R.S.S.  pentru că avem origine social sănătoasă, adică eram fii de colectivişti. Ne tenta oarecum propunerea, dar am spus că trebuie să ne întrebăm părinţii. Ne-a dat termen două săptămâni. Ajuns acasă, le-am spus părinţilor, dar categoric au fost împotrivă. Mama, aşa fără şcoală, cum era mi-a zis: ”Încă dacă v-aţi fi propus să mergeţi în Franţa, da-n Rusia în nici un caz. Ruşii sunt beţivi şi curvari, aşa cum i-am văzut când au trecut cu armata pe aici. Ori, vrei să ajungi şi tu aşa ceva”? Aşa că am abandonat ideea”…

Părtaş fără voie la colectivizare

Dintre micile evenimente de pomină din timpul facultăţii profesorului e savuroasă şi întâlnirea cu Mihai Beniuc, care deţinea funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Relatează profesorul, amuzat: “Acesta la un moment dat s-a lăudat: “Pe unde trec, pe unde mă duc/ Lumea vorbeşte, şopteşte/ Acesta-i poetul Beniuc/ Ce ştie şapte limbi şi ruseşte”, dar studenţii au vociferat, unii au fluierat. Când a insistat cu sublinierile şi subînţelesurile autobiografice ale “Mărului de lângă drum”, un student a zis: “E mărul pe care se pişe câinii când trec”, ceea ce a provocat ilaritate, întreruperea întâlnirii şi anchete fără depistarea celui care a strigat”.  Absolvă facultatea şi după câteva oscilaţii – aflându-se că are experienţa şantierelor arheologice –  este repartizat la Muzeul Raional Huedin. Acolo, politrucii, deloc interesaţi de cercetări arheologice, îl trimit pe profesor în teritoriu să recupereze restanţele de cote şi pentu a duce muncă de lămurire în rândul ţăranilor ca să se înscrie în colectiv. “Ştiind de acasă cum e în colectiv n-am obţinut nicio cerere, de înscriere, însă m-am ocupat de meditaţii cu copilul vicepreşedintelui raional, un tip cu patru case, iar rezultatul a fost că am primit zilnic de la acesta lapte şi mămăliguţă, nu am mâncat asemeni colegilor numai conserve şi am fost singurul care nu s-a intoxicat de la ele”, explică profesorul. Sătul de munca de lămurire pentru colectivizare, profesorul reuşeşte să se transfere curând la Şcoala Medie Mixtă Huedin şi se face rapid remarcat de dătre “tovarăşi” prin faptul că era singurul care vorbea liber la întruniri, fără să aibă asupra lui măcar o notiţă. Apoi este primit în partid, după ce i se prezintă o cerere gata completată, semn că nu exista varianta refuzului. Între timp conducerea liceului unde predă Şteiu este bulversată de un eveniment urât: directoarea Szekely Maria i-a dat foaie matricolă surorii sale, deşi aceasta locuia la Cluj şi n-a frecventat nici măcar o zi liceul – nici la zi, nici la seral, iar conducerea şcolii este preluată de un director interimar. Nu peste mult timp, profesorul este numit, spre marea lui surprindere, directorul şcolii. În curând are parte de o nouă surpriză: este cooptat în biroul raional de partid, unde are sarcina de a se ocupa de diverse treburi – care-i îngreunau deja munca – şi anume să umble prin comunele Mihăieşti şi Sânpaul, cu satele aparţinătoare acestora, de pe „Valea plângerii”, apoi Viştea şi Gârbou, dar şi comunele de munte Mărişel şi Măguri. Acolo, precizează profesorul Şteiu „trăgea” mai mult pe la şcoli şi se străduia să le rezolve problemele. Însă, în anul 1965 se pomeneşte la o şedinţă de birou, urmată de o plenară cu secretarul regional Adalbert Crişan care-i propune funcţia de secretar raional în domeniul învăţământului, culturii şi sănătăţii. Neavând ce face profesorul s-a adaptat noilor cerinţe, însă în 1968, când s-au desfiinţat raioanele şi s-au înfiinţat judeţele, are parte de o nouă provocare: i se cere să preia o funcţie uriaşă la acea vreme, cea de secretar judeţean cu propaganda, la Sălaj. Refuză şi iese un scandal mare. Povesteşte Şteiu: „Mi-a trecut glonţul pe la tâmplă… Mi-au spus că nu-s comunist adevărat şi că pot să plec. Ieşind, m-am pomenit cu alţi foşti activişti de partid şi UTM de la Huedin şi când le-am spus ce funcţie  am refuzat s-au şocat. A doua zi şi-a făcut apariţia Roman Morar, cel ce urma să fie secretar judeţean la Cluj. A convocat consiliul profesoral, mi-a mulţumit pentru activitatea de la raion, dar pentru că am refuzat o funcţie atât de importantă mi-a comunicat că nu mi se mai poate încredinţa funcţia de director de liceu. Eu i-am răspuns că nu-i nicio problemă. Apoi mi s-a transmis că s-au gândit mai bine şi s-a hotărât ca eu să fiu director deoarece din această funcţie am fost promovat”. Profesorul rămâne director încă zece ani, după ce liceul îşi schimbă profilul, devenind Liceul Industrial Huedin, cu majoritatea claselor cu profil mecanic. După ce i se încheie mandatul ca director, Şteiu îşi continuă activitatea ca simplu profesor până la data de 1 septembrie 1998, când după 44 de ani şi 11 luni de muncă în domeniu se pensionează. Dar nu reduce motoarele nici după pensionare: se implică mai departe în activităţile educativ-patriotice din zonă, fiind recompensat cu titlul de cetăţean de onoare  al oraşului Huedin, al comunei Mărişel şi Poieni. De asemenea, reuşeşte să suplinească prin cărţile sale lipsa informaţiilor despre zonă. Observăm, deja, că au trecut, în zbor două ore şi suntem deja presaţi de timp. Parcă simţind acest lucru, în încheierea întâlnirii noastre, „Dascălul Apusenilor” ne mărturiseşte cu bucurie că, în ciuda vârstei sale înaintate, este în continuare solicitat din plin: „Pe lângă unele cărţi scrise la rugămintea populaţiei din zonă – cum au fost monografiile localităţilor sau cartea despre protopopul-martir Munteanu – am scris şi cartea “Huedinul şi împrejurările lui” pentru că învăţătorii din oraş se plângeau că nu au material didactic de istorie şi geografie locală. Am scris această carte împreună cu profesorii Ioan şi Livia Bota – şi se vede că lucrarea a picat la ţanc, fiindcă se află deja la a doua ediţie”…

Profesorul zîmbeşte mulţumit, însă trist – din pricina evenimentului tragic recent, care-l afectează. După ce ne luăm rămas bun, ne face cu mâna, din poarta de lemn sculptată la Fildu de Sus de către meşterul Gheorghe Man – iar noi demarăm, în viteză spre Cluj-Napoca.

Teofil Răchiţeanu, scriitor, despre „Dascălul Apusenilor”: „Nu mai văzusem oraşe până atunci, aşa că, ajuns în Huedin într-o seară, n-am mai reuşit să găsesc casa profesorului Nicolae Şteiu, care mă aştepta. M-am refugiat în gara din Huedin, hotărât să dorm acolo peste noapte. M-am întins pe o bancă de lemn, unde repede am adormit. Venisem de la Răchiţele pe jos, 30 de kilometri. Acolo, pe banca aceea de lemn, m-a găsit dl. Şteiu care, aşteptându-mă şi văzând că nu sosesc, a bănuit că trebuia să-mi fi căutat adăpost în gară. M-a luat de acolo, m-a dus la dânsul acasă, iar dimineaţa m-a dus la sediul liceului. Am dat examenul de admitere, am reuşit, urmând ca din toamna ce urma să vin la cursuri. Dl. profesor Şteiu m-a ajutat în primul an de liceu să obţin bursă, apoi, în următorii ani m-a adăpostit, oarecum ilegal, în internatul liceului, unde aveam gratuit casă şi masă. (…) Dacă destinul ar fi făcut să nu-l întâlnesc aş fi fost astăzi, fără îndoială un tăietor de pădure, contribuind la devastarea – azi fără precedent a pădurilor româneşti.(…) Autor al multor monografii săteşti. E un fel de muncă de teren, una pe care puţini pot să o facă. Dar a cărei importanţă e de atâtea ori la fel de importantă cu cea a marilor lucrări încununate cu lauri în academie. Micile „istorii locale” ale domnului profesor Nicolae Şteiu întregesc istoriile mari, în care, în cele din urmă se integrează şi formează laolaltă istoria neamului românesc. Dl. Nicolae Şteiu a fost timp de 40 de ani profesor de istorie, un om care după o expresie a Domniei Sale, n-o trecut prin lumea asta ca geamantanul prin gară”.