Recenta întâlnire la nivel înalt din capitala Portugaliei permite câteva remarci. Se demonstreză că ţările NATO acţionează mai coordonat, iar anunţata retragere din Afghanistan până în 2014 reprezintă un moment de referinţă pentru fiecare ţară în dificultate, ce va trebui, în principal, prin forţe proprii, să-şi asigure securitatea. Includerea Federaţiei Ruse în Scutul Strategic, respectiv în Programul Anti-Rachetă este un progres în organizarea unui front comun împotriva terorismului internaţional. Organizarea apărării este un imperativ de stringentă actualitate, dacă ne gândim şi numai la ceea ce s-a întâmplat recent la graniţa dintre cele două Corei. În acest context, incidentul Băsescu-Sarkozy apare unul nesemnificativ, chiar dacă TV5 i-a acordat un spaţiu de emisie neobişnuit de mare. Şi Franţa are nevoie de noi, vezi investiţiile Renault din judeţul Argeş, şi nici României nu-i este indiferentă poziţia Parisului, în chestiuni importante, cum ar fi intrarea în spaţiul Schengen.
Dar să revenim la relaţiile NATO-Rusia. Mi se pare un argument de bun simţ că trebuie găsit un modus vivendi între foştii adversari. Nu ne putem întoarce la confruntările din perioada Războiului Rece, dar nu este voie să uităm că „vecinul nostru apropiat” nu s-a împăcat cu faptul că a pierdut o parte considerabilă din fostul imperiu sovietic. Nu prea demult, într-un august fierbinte, trupele ruseşti au invadat Georgia şi apoi au recunoscut ca subiecte de drept internaţional două pseudo-state, Abhazia şi Osetia de Sus, unde-şi păstrează forţe militare. Pe noi ne interesează cel mai mult situaţia din Transnistria, unde cu sprijin militar de la Moscova, se menţine o situaţie conflictuală. Tiraspolul este aproape de Prut şi n-ar trebui să le reamintitm ruşilor că înainte de anul 2000, prin vocea preşedintelui Elţîn au promis solemn, la un summit european de la Istambul, că-şi vor retrage forţele de ocupaţie şi depozitele de armamente. Pentru unele state, îndeosebi pentru marile puteri, respectarea angajamentelor este o chestiune relativă, îndeplinirea lor fiind mai mult rezultatul unui raport de forţe. Aşa fiind, să sperăm că presiunile internaţionale vor produce efecte şi pe malul Nistrului. Nici Germania – prietena Rusiei – nu priveşte cu ochi buni perpetuarea separatismului transnistrian. Este inacceptabil ca Moldova, la 20 de ani de la proclamarea independenţei, să nu îşi poată exercita suzeranitatea pe întreg teritoriu.
Alegerile de duminică poate le vor da vecinilor noştri o guvernare stabilă şi pro-europeană. Acest lucru ar contribui evident la mai multă stabilitate internaţională în această parte a continentului. Mai vreau să fac o ultimă remarcă cu privire la Lisabona. Din păcate, acordurile NATO-Rusia ne-au adus aminte de înţelegerile de la München din toamna lui 1938, când Anglia şi Franţa au cedat o parte din teritoriul Cehoslovaciei lui Hitler, crezând că prin această politică de cedare aduc Europei o pace pentru 100 de ani. Aceasta a durat însă un an, deoarece în septembrie 1939 a îzbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial. Nu asimilez Lisabona cu oraşul bavarez, dar să nu uităm de Georgia şi Republica Moldova, pe teritoriul cărora se găsesc militari ruşi, neagreaţi de autorităţile locale.
Pacea este indivizibilă. Fără sentimente de ostilitate şi idei preconcepute este de puterea evidenţei că Rusia trebuie să fie monitorizată atent pentru a se comporta civilizat.

Adrian Man

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.