Maramureşeanul Doru Mărieş este unul dintre puţinii oameni care cred că nici un efort nu e prea mare pentru aflarea Adevărului. Preşedinte al Asociaţiei 21 Decembrie, Mărieş luptă de 20 de ani pentru desecretizarea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadelor şi pentru pedepsirea celor vinovaţi de măcelul de atunci. Într-un interviu acordat GAZETEI, Mărieş vorbeşte despre evenimentul săpămânii: deshumarea soţilor Ceauşescu.
Reporter: Cum vedeţi deshumarea soţilor Ceauşescu?
Doru Mărieş: Eu iau separat problema familiei care bineînţeles că doreşte să ştie dacă părinţii sunt înmormântaţi acolo, care mi se pare absolut îndreptăţită şi normală şi din toate punctele de vedere legală. Ceauşescu are partea lui de vină până în 22 Decembrie, până la alungarea lui, când am ocupat practic sediul Comitetului Central. Mai bine decât mine nu ştie nimeni cum arăta sediul Comitetului Central, pentru că eu sunt primul care am ajuns la etajul 6, cu arma-n mână. A avut loc o altercaţie între mine şi două dintre gărzile lui de corp, elicopterul decolează şi în felul acesta nu mai ajung la elicopter. Ştiu atmosfera din acel faimos sediu al Partidului Comunist care era în acel moment părăsit şi practic abandonat şi ulterior ocupat de revoluţionari. După 22 Decembrie, vina nu-i aparţine lui Ceauşescu, ci îi aparţine celor care au preluat puterea de îndată. Nu cred că mai este cazul să-i enumăr.
Rep.: Personal credeţi că soţii Ceauşescu sunt înmormntaţi acolo sau nu?
B.M.: Dacă v-aş spune că ştiu cu certitudine, m-aş descalifica. Sigur că aşa cum şi alte lucruri au fost ascunse dece cei care au preluat puterea după 22 Decembrie, s-a ascuns şi acest lucru. Şi sigur că şi azi, după 20 de ani, fac parte şi eu, pe acest subiect, dintre românii obişnuiţi şi nu am nicio certitudine, nici acum, după deshumare, deşi ieri am avut o discuţie cu avocatul care a intentat acest proces încă din urmă cu 4 ani şi jumătate. Nici el nu era convins 100%. Aşteptăm rezultatele să vedem dacă măcar atât din vâltoarea acelei zile fost reală.
Rep.: Câte familii ale foştilor revoluţionari doresc să afle, de asemenea, unde sunt înmormântaţi apropiaţii lor?
D.M.: Avem familii care doresc să afle dacă sub acea placă de marmură albă este înmormântat soţul sau copilul respectiv. Am întâlnit multe cazuri, vă dau un singur exemplu: după ce l-au căutat două luni de zile, a fost anunţată soţia să meargă la cimitir şi l-a găsit îngropat. Au anunţat-o după ce au făcut procesiunea de înmormântare. Din păcate de eroi se uită, pe criminali îi aducem mereu în actualitate.
Rep.: De ce are loc această deshumare aşa târtiu. Cine se temea de ea?
D.M.: Cei care au spus şi scris în acele zile. Ion Iliescu, a scris de mână, noi avem copia documentului, a scris de mână, formarea completului de judecată care a mers la Târgovişte pentru a-i condamna. Cei care au mers au plecat din Bucureşti crezând că începe un proces, adică se va prezenta un rechizitoriu şi se vor administra probe. El va dura luni şi luni de zile. Numai că Gică Popa a fost chemat într-o încăpere, separat şi când a ieşit de acolo nu mai era acelaşi Gică Popa care a plecat de la Bucureşti. I s-a trasat scurt, obiectiv, o oră de proces, în care, probabil mizând şi pe faptul că Ceauşescu nu va face recurs, hotărârea va rămâne definitivă şi irevocabilă şi au pus-o în aplicare pentru că asta îşi dorea. El nu ar fi riscat şi probabil că mulţi dintre cei care şi-au arogat funcţii în zilele următoare nu le-ar fi prins niciodată cu Ceauşescu în viaţă.
Rep.: Ce demersuri aţi făcut sau urmează să faceţi după decizia Curţii Constituţionale legate de Legea lustraţiei?
D.M.: Nu am făcut alte demersuri decât am avut discuţii cu factorii responsabili care au promis că în toamnă vor reintroduce Legea Lustraţiei în plen, cu modificările impuse de decizia Curţii Constituţionale. Mergem pe buna credinţă a politicienilor sperând că într-adevăr şi-au dorit acestă lege.
Rep.: Aţi primit premiul Speranţa pentru 2009-2010. Cum vă simţiţi alături de suită impresionantă de personalităţi care au câştigat acest premiu ca Ana Blandiana, Monica Lovinescu, H.R. Patapievici, Corneliu Coposu.
D.M.: O să vă spun şi dumneavostră ce am spus pe scena Operei din Timişoara. Nu înţeleg ce caut în această pleiadă de personalităţi. Un copil modest din Maramureş, cu 12 clase, care n-are nicio legătură nici în ceea ce priveşte condeiul, nici ştiinţa din punct de vedere a problemelor juridice ca Monica Macovei. Nu fac parte dn niciuna dintre categoriile care au primit acest premiu. De aceea spun un lucru: probabil 20 de ani m-au simţit de-al lor şi în an jubiliar au hotărât să-mi dea acest premiu. Singurul merit pe care îl am faţă de Societatea Timişoara e într-adevăr faptul că, după ce au lansat programul „Proclamaţia de la Timişoara”, m-am urcat în avion şi am fost primul din provincie, şi când spun provincie mă refer la faptul că capitala proclamaţiei este Timişoara şi nu cred că pot fi contrazis, care am mers la Timişoara, am semnat Proclamaţia, i-am cunoscut pe cei patru lideri ai demersului respectiv, iar ulterior însoţiţi de mine au ajuns în balconul Universităţii, manifestaţie care a avut ca principal punct Legea Lustraţiei. Legea Lustraţiei s-a născut în România.
Citat
„Avem familii care doresc să afle dacă sub acea placă de marmură albă este înmormântat soţul sau copilul respectiv. Am întâlnit multe cazuri, vă dau un singur exemplu: după ce l-au căutat două luni de zile, a fost anunţată soţia să meargă la cimitir şi l-a găsit îngropat. Au anunţat-o după ce au făcut procesiunea de înmormântare. Din păcate de eroi se uită, pe criminali îi aducem mereu în actualitate”.
Ioana LUCĂCEL
