Apariţia a doua lucrari la Editura Universitaţii de Nord Baia-Mare, sub egida Academiei Romane – Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, semnate de Vadim Guzun, un tanar diplomat roman originar din Republica Moldova, imi ofera prilejul sa spun cateva cuvinte despre autor, dar, indeosebi, despre fenomenul foametei, petrecut in Uniunea Sovietica intre anii '20 – '30 ai secolului trecut. Acesta constituie obiectul demersului intreprins de cercetator. Printre victimele acestei crime impotriva umanitaţii au fost şi mulţi conaţionali de-ai noştri. Dupa cate ştiu, lucrarea „Marea foamete sovietica 1926-1936” este prima abordare monografica in literatura istorica romana a acestei probleme, intr-un demers ştiinţific, nu lipsit de empatie faţa de victime, care nu se constituie intr-o abordare emoţionala. Autorul reuşeşte sa ne transmita dimensiunile acestei tragedii pe care nu o credeam posibila in secolul XX. Dar cate grozavii nu s-au petrecut in vremurile cercetate de istoric. Cartea este dedicata satului romanesc de la Est de Nistru şi are ca motto un citat din Alain Besancon: „Consimţita ca mijloc sau urmarita ca scop, foametea a fost procedeul cel mai ucigaş al distrugerii comuniste a oamenilor”.
Despre GULAG se cunoaşte considerabil mai mult, indeosebi dupa apariţia celebrei carţi a lui Soljeniţin, „Arhipelagul Gulag”. Despre foametea sovietica, manifestata in trei perioade distincte, care a avut o intensitate maxima in Ucraina şi pe care vecinii noştri o numesc „Golodomor”, s-a publicat, in ţara noastra insa mult prea puţin. Despre anii de colectivizare, care trateaza şi problema foametei, a scris scriitorul Vasili Grossman in romanul „Totul curge”, avand la Editura „Humanitas” titlul „Panta Rhei”. Apropo de literatura, cata deosebire in cele evocate de Grossman faţa de romanul lui Şolohov pe acelaşi subiect, „Pamant desţelenit”, o carte total mincinoasa.
Autoritaţile de partid, care au inventat Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca (RASSM), considerau pe romanii noştri de dincolo de Nistru ca una „dintre cele mai inapoiate naţiuni din Ucraina” (pag. 47). Dimensiunea lipsurilor materiale de tot felul, in paralel cu arestarile in masa, deportarile generalizate şi condamnarile pseudo-judiciare, organizate pentru a oferi braţe de munca pentru lagarele din nordul ingheţat şi alte locuri de pedeapsa din Uniunea Sovietica, au determinat un aflux masiv de refugiaţi in Romania. Prin numarul fugarilor aceasta stare de lucruri s-a transformat intr-un fenomen de migrare. Cei mulţi şi disperaţi şi-au riscat viaţa trecand Nistrul pentru a evada din „raiul socialist”, dar intre ei au fost infiltraţi şi numeroşi spioni bolşevici. Reluand şi dezvoltand o idee a profesorului Dan Dungaciu, citata la pag. 92, autorul demonstreaza, pe baza unei impresionante investigaţii, ca proiectul comunist nu a fost exclusiv politic, ci şi unul identitar. In aceste circumstanţe, spune domnul Guzun, „numarul exact al romanilor din URSS care au fost exterminaţi prin foamete nu va fi cunoscut niciodata, dupa cum nu va fi cunoscut numarul total exact al victimelor foametei sau represiunilor comuniste din URSS ori din fiecare republica sovietica in parte. Ca numar de victime, foametea a depaşit GULAG-ul, chiar daca fenomenele au fost asociate”.
Reluand, ceea ce am mai aratat, cartea are la baza o documentare copleşitoare, prin dimensiuni şi varietate. Silogismele enunţate sunt riguroase şi scot in evidenţa ca Vadim Guzun a facut studii juridice. (Dupa cum se ştie, in drept se practica curent acest mecanism al logicii formale.) Pentru a inţelege dimensiunile apocaliptice ale tragediei care a atins apogeul in anii 1931-1933 şi care a servit drept model pentru organizarea foametei in Basarabia ocupata in urma Pactului Hitler-Stalin din anul 1939, este suficient sa ne referim chiar şi numai la un raport la ministrului de interne al RSS Moldoveneşti, Tutuşkin, adresat organului ierarhic de la Moscova. Situaţia de pe strazile Chişinaului in anii 1946-1947 era asemenea celei de pe strazile Harkovului in anii 1932-1933: „oamenii mor in sate, pe drumuri, in oraşe. (…) In ultimul timp, organele de miliţie ridica zilnic de pe strazi cate 8-12 cadavre, in special ţarani veniţi de la sate” (pag. 142-142).
N-au lipsit nici cazurile de canibalism. Şi cand te gandeşti ca sunt oameni, chiar intelectuali, care afirma cu seninatate ca ideile comuniste sunt bune, numai ca au fost aplicate necorespunzator. Ca astfel de lucruri le spun unii jurnalişti este de inţeles, deoarece doresc sa braveze, dar un punct de vedere similar l-a susţinut şi unii academicieni, ceea ce este pur şi simplu consternant. Adevarul este ca socialismul, inclusiv cel „multilateral dezvoltat”, pentru a ţine in chingi populaţia, apela la diverse constrangeri, inclusiv de ordin material şi moral. Ar fi suficient sa ne gandim ca in vremea dictatorului Ceauşescu, la ataţia ani de la terminarea razboiului, alimentele se dadeau cu raţia, curentul electric se intrerupea frecvent, iar in apartamente era cam racoare, ca sa folosesc un eufemism. In pofida acestei realitaţi dezamagitoare, propaganda oficiala anunţa triumfal producţii record, indeosebi in agricultura.
Foametea in ţinuturile locuite de romanii moldoveni din imperiul sovietic a urmarit nu numai colectivizarea forţata, cu intregul cortegiu de suferinţe pe care l-a implicat victoria socialismului la sate, ci a urmarit sistematic rusificarea şi ucrainizarea acestora, ceea ce a dus, printre altele, şi la eliminarea alfabetului latin. Concluzia ca „prin aplicarea preventiva a represiunii in masa au fost lichidaţi fizic şi moral cei care s-au opus ori s-ar fi putut opune modelului stalinist de dezvoltare, dar s-a asigurat şi necesarul de forţa de munca gratuita pentru economia planificata, al carui simbol era cel mai eficient sistem de lagare de munca şi de exterminare din lume, neegalat nici de lagarele naziste” (pag. 332-333) se susţine in demersul intreprins de cercetator prin argumentarea riguroasa, bazata pe documente.
Consider ca, prin „Marea foamete sovietica”, Vadim Guzun intra in categoria istoricilor talentaţi pe care-i are ţara in momentul de faţa. Acesta mai desfaşoara şi o intensa activitate publicistica in revistele de cultura şi istorie. Nu este menirea unui recenzent, deci a unuia care scrie note de lectura, sa faca aprecieri exagerate, el trebuind sa intreprinda o evaluare obiectiva a materialului studiat. In contextul acestei afirmaţii, consider – fara ezitare – ca aceasta carte este una buna, chiar foarte buna, şi o recomand calduros acelora carora le este drag adevarul istoric.
Cea de-a doua carte, „Foametea, piatiletka şi ferma colectiva: documente diplomatice romaneşti”, cuprinzand 780 de pagini, aparuta tot in anul 2011, la aceeaşi editura, arata ca situaţia din URSS era bine cunoscuta de autoritaţile romane, nu numai de la refugiaţii care reuşeau sa inşele vigilenţa granicerilor sovietici, dar şi din rapoartele primite de la reprezentanţele noastre din strainatate, in pofida faptului ca relaţiile diplomatice cu Moscova s-au stabilit destul de tarziu. Prima telegrama a Legaţiei romane din URSS este din 14 decembrie 1934 (documentul nr. 232 de la pag. 720). Din informarile şi materialele diplomatice transmise Ministerului Afacerilor Straine de la Bucureşti se poate constata nu mai situaţia interna dramatica din Uniunea Sovietica, ci şi faptul ca acest stat a fost un pericol permanent pentru Romania, coloana a V-a in ţara noastra, a sovieticilor, fiind reprezentata de Partidul Comunist.
Diplomatul-cercetator, prin sursele primare inedite selectate, demonstreaza şi ca arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Romaniei este un tezaur, care trebuie valorificat şi in viitor cu acribie, deoarece, in general, ţara noastra, in decursul vremurilor, a avut o diplomaţie performanta. Profesorul Michael Shafir, la lansarea volumului la Institutul de Istorie „George Bariţiu”, a spus despre autorul şi editorul celor doua carţi ca este un om adevarat, reproducand aceasta sintagma in limba rusa. Ii impartaşesc opinia. Cei care vor avea acces la volumele ce au constituit obiectul notelor noastre de lectura se vor convinge ca a avut dreptate şi nu a exagerat deloc.
In legatura cu foametea şi represiunea din Ţara Sovietelor doua remarci se mai impun. In numarul 427/2012 al „Dilemei Vechi” dedicat foamei, un deţinut politic, care a trait 20 de ani cu o ciorba la pranz, spunea ca foamea era mai greu de suportat decat bataia. Domnul Nicolae Purcarea ne relateaza: „Nu era demult o foame fizica. Era psihica. Oricat o stapaneam ziua, subconştientul noaptea lucra… Şi foamea asta duce la degradare morala”. Acelaşi lucru mi l-a impartaşit un prieten foarte bun, Ioan Bohotici, care a stat in detenţie 14 ani, in principal la Aiud. In aceste circumstanţe, genele oamenilor s-au modificat. Aşa fiind, nu ar trebui sa ne mire ca in Basarabia, circa o treime din populaţie se mai orienteaza inca spre Federaţia Rusa şi nu inspre fraţii lor de sange. Pe de alta parte, conţine un adevar şi afirmaţia ca se naste o anumita dependenţa, ca sa nu-i spunem simpatie, dinspre victime spre calai.
Nu ar trebui sa uitam ca nici Romania interbelica nu a fost un stat ideal faţa de locuitorii din noile provincii, indeosebi faţa de Basarabia. Oricum, administraţia romaneasca nu suporta comparaţie cu cea sovietica. Diferenţa este ca intre cer şi pamant. Nu ştiu daca Romania din 1 decembrie 1918 se va reconstitui candva. Personal, Cadrilaterul nu-l doresc, chiar daca acolo se gaseşte Balcicul mult iubit de artiştii interbelici. Intrarea Republicii Moldova in Uniunea Europeana, cea hulita pe nedrept de mulţi, va permite o comunicare mult mai buna, fireasca, cu populaţia de peste Prut, indiferent de etnie, şi aceasta situaţie nu este puţin lucru. Avem o datorie imprescriptibila sa nu-i uitam pe cei care au indurat atatea suferinţe in vremuri nu atat de indepartate, deoarece memoria este, pana la urma, o forma de judecata a istoriei. Cand unii dintre noi emit judecaţi superficiale despre romanii moldoveni, ar fi bine sa ne gandim şi la cele scrise atat de convingator de catre domnul Guzun, prin care se infirma numeroase idei preconcepute.
Adrian Man
