Dr. Emil Gherman, destin de anticomunist: “După umilinţele din trecut, acum romii de pe Byron îmi fură tot ce am.”

Medicul Emil Gherman este o victimă a anchetelor securităţii şi a clinicilor psihiatrice din anii comunismului. Impresionat de viaţa sa  de suferinţă i-am dedicat, în urmă cu câţiva ani, un capitol de carte şi un film. Revenim astăzi asupra vieţii acestui om pentru că o serie de evenimente  grave îi tulbură bătrâneţile şi-i grăbesc sfârşitul:  este jefuit fără oprelişti de către romii de pe strada Byron, aflaţi în vecini de locuinţa sa.

Despre Calvar, cu seninătate…

Pornesc spre casa părintească a medicului Emil Gherman, de pe strada Vasile Lucaciu din cartierul Iris, ca năpădit de o rea presimţire.  Ceva-mi spune că s-a întâmplat un lucru rău cu acest om care ar merita – spre deosebire de Lulu, nebun jalnic şi idol al navetiştilor – o statuie în Cluj.  Şi culmea, primul om (dar primul!) pe care-l întâlnesc pe stradă, după ce cobor din tramvai este chiar doctorul Gherman, pornit, pe jos, spre supermarketul din zonă “pe o rută ceva mai lungă decât de obicei, dar nu ştiu ce m-a împins s-o aleg”, după cum ne mărturiseşte el. Ne întoarcem împreună din drum şi poposim în casa acestuia, construită în stil brâncovenesc, în 1939 de către tatăl natural al său, Ioan Gherman. Istoria  acestuia e la fel de tristă – precum şi  cea a întregii familii – de parcă un teribil blestem i-ar îngenunchea, fără speranţă pe toţi. Ioan Gherman, refugiat în Turda, după cedarea Ardealului din 1940, împreună cu soţia Aurelia şi fiul Emil a făcut o greşeală, fatală, în 1944: şi-a părăsit familia pentru câteva minute, cu intenţia de a întâlni un prieten. Totul, în timp ce ai lui stăteau ascunşi într-o pivniţă a unui român binevoitor –  nici mai mult, nici mai puţin decât de şase săptămâni! Ioan Gherman fost interceptat pe străzile Turzii de către o patrulă horthystă şi trimis de urgenţă într-un lagăr din Veszprem, unde – fără ca familia să ştie ceva despre el – şi-a găsit până la urmă sfârşitul, după suferinţe fizice inimaginabile produse de hortyişti, într-un raid al unor bombardiere americane, care au atacat lagărul. După conflagraţie, declarată văduvă de război, mama doctorului Emil Gherman s-a căsătorit, în anul 1952, cu aviatorul-erou Gheorghe Pop, decorat cu  cele mai înalte distincţii militare: “Virtutea Aeronautică”, “Crucea de Aur” şi  în 1985, odată cu reabilitarea sa, după calvaruri ce le vom descrie în paginile următoare, “Virtutea Ostăşească”, clasa a treia. Gheorghe Pop a intrat repede în puşcărie, ca “duşman al noii orânduiri”, efectuând, în câteva reprize, şapte ani de detenţie. Între timp timp, Emil Gherman a absolvit Liceul „George Bariţiu”, în 1950 – iar în 1952 a fost admis la cursurile I.M.F. Cluj, (actualmente U.M.F.) devenind studentul marilor profesori ai medicinii clujene din acele vremuri: Haţieganu, Goia, Preda, Duma, Mircioiu, etc. Le-a absolvit în 1956, fiind repartizat, ca stagiar, în domeniul TBC, în comuna Vasile Roaită (actualmente Eforie-Sud), după care a fost numit director la preventoriul TBC pentru copii din comuna clujeană Câţcău.

“Trecutul tatălui şi prietenia cu reporteriţa  BBC m-au nenorocit”

În 1960  Gherman susţine un concurs pentru postul de preparator la I.M.F. Cluj şi este acceptat la cabinetul de fiziologie al profesorului-academician Baciu, un renumit profesor. Cât despre problemele familiei cu sistemul, acestea îl urmăreau şi ele, fără cruţare. Mărturiseşte medicul: “Motivul fiind trecutul  tatălui vitreg, încă din anul III oamenii partidului şi ai securităţii au încercat să mă scoată din facultate, dar m-a salvat o doamnă Butura, al cărui soţ era magistrat şi care nu i-a lăsat să se desfăşoare, reuşind să o absolv, până la urmă, cu brio. Însă în 1967, când abia împlinisem 37 de ani şi eram preparator, aceştia m-au pensionat după o şedinţă a organizaţiei de bază PCR, la care cel mai vehement a fost unu` Maghiaru, pe motiv de boală psihică. Însă, nu înainte de a mă interna timp de opt săptămâni într-o clinică de specialitate. Recunosc, nici eu n-am avut tăria să mă opun şi să protestez, dar totul era însoţit de percheziţii dure acasă, aşa că am fost de-a dreptul şocat de tot ce se întâmpla cu mine. Şi, e clar, că nu puteam fi <fresh> şi competitiv la serviciu, când toată noaptea securitatea stătea şi scotocea la noi în casă… ” Şi-n plus, medicul mai făcuse o “boacănă”, care avusese darul să irite la culme autorităţile: se împrietenise cu o reporteriţă de la secţiunea în limba greacă a BBC, al cărei nume era Iolanda Terenzio, totodată şi autor de romane. „Am cunoscut-o aproximativ în 1958, când venise cu o echipă internaţională la preventoriul TBC din Câţcău, unde eram director. Am continuat corespondenţa cu aceasta şi după ce am intrat preparator la I.M.F., urmând să-i onorez invitaţia de a o vizita în Grecia, ca să aprofundăm relaţia. Însă, din păcate, securitatea a interceptat corespondenţa noastră şi a încercat să-mi dea, vrând să mă facă informator, misiunea de a o spiona pe Iolanda, lucru refuzat categoric de către mine. Apoi, după un timp, speriat de consecinţe, corespondenţa noastră a încetat, iar într-un târziu aceasta m-a înştiinţat că un american mi-a <suflat-o>. A fost o decepţie şi de atunci am abandonat toate aspiraţiile mele sentimentale, ajungând să mă izolez.”  Însă, Emil Gherman se afla doar la începutul suferinţelor sale: rămas fără slujbă s-a angajat împreună cu tatăl vitreg (întors între timp din puşcăriile politice) ca sezonier, la fermele “Steluţa” şi “Palacsay”, unde muncea la culesul şi sortarea  fructelor, cot la cot cu puşcăriaşi, foşti “chiaburi” şi alţi marginalizaţi ai societăţii. Declară medicul, zâmbind larg, pentru prima dată de când a început discuţia noastră: “Paradoxal, clipele petrecute acolo au fost cele mai frumoase din viaţa mea, fiindcă munceam alături de tata, în aer liber şi ne întremasem şi din punct de vedere fizic . Nu era prea romantic, era <cold comfort!> Ne aflam între <bandiţi> şi ţigani. Era acolo un intelectual de forţă – Vlad se numea, care vorbea cu tata într-o franceză perfectă şi-mi povestea şi mie despre o carte, <La cite totalitaire>, cu o resemnare cruntă, întipărită pe faţă. Mai era cu noi, la cules fructe, unu` Mocanu, fost şef la R.A.T.A. , altul Bogdan din armata regală, dar care era un fel de supraveghetor, nu neimportanţi precum noi, zilierii. Însă cei mai simpatici de acolo erau nişte culegători din Ilva-Mică, Bistriţa-Năsăud care cântau, domnule, toată ziua cântece cu tentă naţional-populară. Şi mai erau, cum am mai spus şi nişte ţigani care în fiecare sâmbătă, după plată, se îmbătau <krupp>.”

“Există o bandă de adolescenţi romi care mă <vizitează> des”

Îşi continuă viaţa – în paralel cu munca de la fermă – urmând cursurile Universităţii Populare, luându-şi diplomele de traducător în două limbi străine (n.n. – acum deţine pentru cinci limbi).  Pe baza acestora lucrează, mai mult „la negru”, la Facultatea de Stomatologie, până în anul 2005 , traducând peste 10.000 de file numai din limba engleză.  Ca recunoaştere a suferinţelor îndurate, totuşi, în anul 2002  Colegiul Medicilor din România îi decernează o diplomă „pentru merite deosebite în ocrotirea sănătăţii din România”. De asemenea, statul român îi adaugă la pensie cei şase ani de facultate astfel că astăzi, la 84 de ani, Emil Gherman beneficiază de 1.700 de lei, lunar.

La un moment dat, ca şi cum ar fi cuprins de gânduri negre, medicul mă invită în camera dinspre stradă. Îmi arată un loc gol: „Aici am avut până în septembrie un televizor marca Philips – cel de-al doilea cumpărat, după cel furat de ţigani în 2010 – care mi-a fost dus după ce aceştia mi-au forţat uşa cu cadru cu tot, cu o rangă, în luna august a acestui an. Atunci nu mi-au dus nimic, numai şi-au pregătit terenul. Nu i-am reclamat la poliţie decât în septembrie, pentru furtul televizorului, nu şi pentru distrugerea uşii. Au “lovit” într-o zi când ieşisem, cum am făcut astăzi, să-mi cumpăr de-ale gurii. Trebuie să ştiţi că aproape tot timpul stau izolat, fiindcă sunt atât de obraznici încât escaladează gardul, în plină zi, şi intră şi se servesc cu tot ce le trebuie de la mine din gospodărie. Există o bandă de adolescenţi romi care mă vizitează foarte des şi mă pândesc, aşteptându-mă să plec de acasă. Tot ei mi-au furat în ultimii doi ani patru telefoane mobile. Iar recent, în octombrie, mi-au spart din nou casa pentru ca să-şi completeze şi telecomanda rămasă, precum şi un video-player.” Declară de asemenea că şi pe tânărul care i-a furat televizorul în 2010 l-a iertat, renunţând să-i facă plângere la poliţie, însă a aflat între timp că respectivul a ispăşit un an de puşcărie pentru alte furtişaguri. Cât despre spargerea care a avut loc în luna septembrie, mărturiseşte că şi-a luat de mult gândul ca poliţia să-i mai rezolve cazul, mai ales că a apărut şi spargerea din octombrie, venită de la noşte romi atât de siguri pe ei încât simte că până şi viaţa lui se află la cheremul acestora.  “De o vreme n-au mai venit. Simt că aşteaptă să-mi vină pensia şi să-mi cumpăr un alt televizor, ca să mi-l fure şi pe acesta”, declară, cu totul descurajat, medicul. Apoi adaugă, cumva temător: “Vă rog să mă înţelegeţi, eu n-am nimic de reproşat poliţiei că nu e foarte eficientă în cazul meu – după cum n-am avut nimic împotriva securiştilor de odinioară. Ei sunt bine instruiţi, fiind puşi să juguleze neajunsurile societăţii, deci e mare nevoie de ei. Cât despre mine, eu nu mai am nicio veleitate, nicio aspiraţie – sunt doar un outsider.”

“Puteam să fug din ţară în anii `70”

Îşi aminteşte încă ceva şi tresare: „Nu vă vine să credeţi dar, în ciuda destinului meu nefericit, sunt născut pe 9 mai, Ziua Europei. Admir dintotdeauna englezii pentru că societatea lor, spre deosebire de a noastră, e o societate sedimentată, cu o tradiţie culturală de secole şi lucrează cu foarte multă conştiinciozitate şi acurateţe.” Arată în continuare că nu şi-a pierdut credinţa în puterea de supravieţuire a neamului, căruia îi este devotat – ca ofiţer în rezervă, căpitan al Armatei române – şi deşi suferise atâta în trecut nu şi-a permis să fugă din ţară, deşi avusese această ocazie.  Apoi detaliază acest aspect, pe care nu-l aflasem până acum: ”Am avut o prietenă, prin anii `70  care m-a invitat acolo şi mi-a oferit un post de medic în Australia sau în Africa de Sud. Mi-a propus să-mi fac un certificat de germanitate şi mi-a arătat cum să fac acest lucru, avea adresa şi suma necesară pentru asta – însă, de dragul mamei, care ar fi rămas fără niciun sprijin, am renunţat.” Observ pe masa de bucătărie o antologie a rebusiştilor cei mai importanţi din România (“filosofie populară” – cum caracterizează el zâmbind cu îngăduinţă, rebusul) şi aflu că medicul Gherman se află printre ei. De asemenea, mărturiseşte că este şi mare şahist, având categoria I, sub cea de maestru şi candidat de maestru. Îşi încheie apoi mărturisirea, cu următoarele cuvinte, înainte de a se închide din nou în sine: “Apetit de viaţă la cei 84 de ani ai mei aş mai avea, sincer să fiu – aşa cum am avut de când mă ştiu – dar, ca de obicei, societatea nu mă lasă.”

Ies din gospodăria medicului Gherman, ameţit şi tulburat, ca-ntotdeauna la întâlnirile cu domnia sa. Acesta mă conduce câteva zeci de metri, până aproape de podul peste Someş. Convenim ca la vizitele viitoare să-l anunţ pe telefonul fix, numai la o anumită oră, ştiind că el, de teama romilor nu are curaj să răspundă nici macar la acela. Cât despre cel mai recent telefon mobil furat de romi, la ultimul meu apel soneria era o manea, semn că îşi schimbase între timp proprietarul. “Nu deschid decât cu precauţie la vizitatori, fiindcă aici mă caută doar romii, puşi pe furat. În rest, mai am pe lume doar pe fratele vitreg, care trăieşte la Paris – şi care mă vizitează doar din an în Paşte ”, încheie bătrânul, înainte de a ne lua rămas bun. Se depărtează,  cu discreţie, precum o umbră. Întorc după el capul.  Pare, în ciuda vârstei înaintate, un “bandit malagambist”, veşnic tânăr –  zgribulit de frig, care-şi ridică, în mers, gulerul gecii de blugi de parcă i-ar fi teamă să nu îngheţe.  Desigur, în frigul vremii şi al vremurilor…