O întâlnire cu medicul Simeon-Petru Moşoigo, ajuns la respectabila vârstă de 84 de ani reprezintă o adevărată mină de aur pentru orice persoană interesată de istoria necosmetizată a Clujului! Domnia sa a făcut parte, decenii la rând – în calitate de medic primar legist şi, pentru o perioadă, de director al IML Cluj – din echipele de cercetări a tuturor tipurilor de infracţiuni soldate cu victime umane, dar şi din comisia de avizare şi control a actelor medico-legale de pe raza a şase judeţe din Ardeal. Practic, putem spune că acestui om nimic nu i-a fost străin în domeniu, timp de aproape patruzeci de ani, până la pensionarea sa din 1998!

 

Descendent al unei familii înnobilate de principele Transilvaniei

Ajuns în frumoasa şi vasta locuinţă a sa din centrul Clujului medicul mă întâmpină cu aceeaşi căldură pe care i-o ştiam dintotdeauna. Înainte de a începe dialogul nostru l-am rugat să-mi permită să caut prin fotografiile sale şi ale familiei, pentru „suport” de imagine care să însoţească articolul, însă dr. Moşoigo îmi retează puţin din entuziasm: le-a donat pe majoritatea Arhivelor Statului, împreună cu nepreţuitele documente ale familiei. „Pentru că mi se apropie vertiginos sfârşitul, toate articolele mele medicale, scrisorile, fotografiile – împreună cu lucrările tatălui, reputat chirurg, dar şi cronicile, pozele din spectacole ale mamei mele, Magda Mohora Moşoigo, fostă cântăreaţă de operă, se află la Arhivele Statului. De asemenea, le-am donat şi inelul cu pecete al familiei – datând din 1653 – care a aparţinut strămoşului meu, conducătorul unei cete de oşteni din timpul confruntărilor transilvănenilor cu tătarii, iar acest inel a fost oferit de principele Ştefan Bathory tuturor comandanţilor care au participat la bătăliile de pe urma cărora s-a reuşit alungarea tătarilor din Ardeal. De asemenea, avem şi un blazon, pe care mama l-a transpus într-un goblen”, mărturiseşte gazda mea, arătându-mi-l pe unul din pereţii sufrageriei. Reuşim, până la urmă să găsim totuşi câteva fotografii de-ale sale, făcute de-a lungul anilor, în care se află mereu alături de soţia sa, Ştefania, ajunsă şi ea la vârsta de 83 de ani. De altfel, doamna Moşoigo îşi face apariţia la un moment dat şi ne serveşte cu cafea, suc şi preparate de patiserie, după care se retrage cu discreţie. Aflu apoi de la medic faptul că familia sa, originară din Deva, n-a avut o viaţă chiar uşoară în primii ani ai comunismului bolşevic din România: tatăl i-a fost arestat pentru trecutul său de fost senator, de Hunedoara, în timpul guvernului lui Nicolae Iorga. Arată că acesta a avut noroc cu Dr. Petru Groza, originar la rândul său din Deva, care-l cunoştea pe tatăl său şi l-a scos din puşcărie după un an. În această perioadă tulbure tânărul Simeon-Petru Moşoigo vine la Cluj, unde se înscrie la Liceul nr. 3, actualmente Colegiul „Emil Racoviţă” şi în paralel urmează Conservatorul, la clasa pian. Renunţă după un an la Conservator ca să poată face faţă cu brio şcolii  şi după închierea liceului este admis la Institutul de Medicină şi Farmacie, pe care-l absolvă – cu diplomă de merit – în 1957. „În tinereţe, mama mea, împreună cu sora ei, Herma, a plecat în Germania, unde a făcut făcut Conservatorul iar sora ei, Medicina. Ca fapt divers, bunicul le trimitea doi galbeni pe lună, sumă îndestulătoare pentru ca ele să se întreţină şi să studieze în linişte. După ce-au absolvit, sora ei a rămas în Germania, iar mama s-a întors acasă şi a dat examen la Opera Română din Cluj, unde renumitul director Dimitrie Popovici Bayreuth a acceptat-o cu entuziasm”, adaugă medicul, cu mândrie. Tânărul medic Moşoigo este repartizat la Bazna, lângă Mediaş şi după ceva vreme are şansa să fie adus  – de Karacsanyi, directorul Direcţiei Sanitare Cluj – pe post de medic de circumscripţie la Ciucea şi Valea Drăganului. Când vorbeşte de acea perioadă chipul medicului se luminează brusc. Povesteşte acesta crâmpeie din viaţa pe care a dus-o în perioada respectivă: „Acolo am avut şansa să fiu adoptat de-a dreptul de doamna Veturia Goga, care-mi cunoştea familia şi curând s-a dezvoltat o prietenie extraordinară între noi, astfel încât timp de doi ani am locuit vara, câte o lună – cu familia – chiar în Casa Ady Endre din incinta castelului de la Ciucea. Ba, mai mult, văduva poetului îmi împrumuta cărţi din biblioteca sa şi purtam cu ea nesfârşite discuţii pe teme culturale. După acei doi ani ne-am mai întâlnit de vreo două ori, la Cluj, la fiica sa adoptivă, Geanina Luca, asistentă la Conservator, dar marea durere a vieţii mele – legată de doamna Veturia – a fost când aceasta, bolnavă, nu m-a mai recunoscut şi m-a întrebat cu cine are onoarea să vorbească”.

La un eveniment de familie

În căutarea criminalilor

Arată apoi că pe parcursul unei activităţi de 38 de ani a fost prezent la cercetarea majorităţii crimelor din Cluj, printre cele de răsunet fiind uciderea, în 1972, a pictoriţei Lucia Piso, văduva sculptorului Romul Ladea, dar şi crimele comise de Romulus Vereş, temutul criminal în serie, poreclit „Omul cu Ciocanul”. Începe medicul, trăgând vârtos aer în piept, lansându-se într-o detaliată povestire: „La cercetarea legată de uciderea Luciei Piso m-a chemat, în virtutea meseriei, maiorul Nicu Secărea, un mare meseriaş în domeniu. Despre acest incident vă mărturisesc sincer că reprezintă – de departe – cea mai atroce crimă pe care am văzut-o în întreaga mea carieră. Când am ajuns la locul faptei am găsit sânge peste tot, până aproape de plafon, iar victima avea răni inimaginabile, treizeci şi două la număr. Părinţii Luciei, răniţi şi ei, însă superficial, după ce încercaseră să împiedice crima, fuseseră duşi la spital pentru a li se acorda primul ajutor, dar s-au întors repede şi ne-au relatat împrejurările în care s-a petrecut carnagiul. Criminalul era nimeni altul decât paznicul depozitului delucrări a lui Ladea, un pietrar care-i zicea Luciei „mămica”, deşi îi era amant. Le-a mărturisit anchetatorilor, plângând ca un copil, că o ucisese pentru că femeia refuzase în seara respectivă să facă sex cu el, acesta fiind beat, şi pe deasupra îl înjurase, fapt care-l determinase să-și piardă complet cumpătul. Laborantul meu – cel care trebuia să facă cosmetizarea cadavrului Luciei, după autopsie – a muncit peste trei ore ca biata femeie să arate, cumva, la înmormântare. Iar criminalul a căpătat, în final, pentru faptele lui, 18 ani de puşcărie”. Trece apoi la descrierea unei alte crime odioase petrecută în anii `60, în municipiul Dej: „O femeie de circa patruzeci de ani a fost găsită moartă într-un apartament locuit de două familii, aşa cum existau pe atunci. Fac autopsia la morga Spitalului Municipal Dej şi observ pe cadavrul ei – foarte interesant! – coloraţia de intoxicaţie cu stricnină. Mă întorc la Cluj şi semnalez problema. Mi se cere să prelevez o probă din conţinutul gastric al femeii şi iau de urgenţă un avion spre Bucureşti, deplasându-mă direct la Institutul Naţional de Medicină Legală, unde las proba la şeful laboratorului. Curând, vine şi telefonul de la Puiu Beliş, şeful institutului, care mă înştiinţează: „Mă Moşulică, s-a găsit o cantitate mare de stricnină”. Aşa că am început prospectările – împreună cu echipa compusă din procuror criminalist şi ofiţeri de miliţie.  Şi, ce aflăm, curând, despre soţul femeii, care se dăduse de ceasul morţii când am venit la căpătâiul decedatei: acesta avea o amantă şi îşi cumpărase la marginea Gherlei o grădină. Acolo, omul făcea experimente, cu administrarea letală a stricninei, pe câini cumpăraţi de la hingheri. Şi atunci, pe această filieră am mers, însă mai aveam ceva esenţial de făcut: dovedirea faptului”. Ca urmare, anchetatorii au aflat că soţul îi cumpăra viitoarei victime, de la o farmacie, antinevralgice pentru tratarea cefaleei, boală de care femeia suferea. Iar în ziua în care soţia lui a murit, aceasta mai găsise o pastilă în punga adusă de bărbat şi şi-a exprimat nedumerirea în faţa vecinei de apartament când a văzut că în pungă nu se aflau zece pasile, cum scria pe reţetă, ci unsprezece. Iar – culmea – chiar aceasta, ultima, era cea cu stricnină, care a ucis-o pe femeie după ce fusese introdusă pe ascuns de soţul ei în pungă. „Şi criminalul ăsta a luat o condamnare de 18 ani, dar dacă nu ar fi fost vecina de apartament să-şi amintească vorbele victimei, nu puteam dovedi crima” – mărturiseşte, încântat, medicul.

Doctorul la 42 de ani

Şi-a ciopârţit soţul şi l-a aruncat în râu

Abia l-am pornit pe pasionatul medic. Acesta continuă cu relatarea unui alt caz, care mă lasă din nou „mască”. „Prin 1978- 1980 sunt chemat la cadavrul – tranşat – al unui bărbat, găsit pe fundul unui râu, vârât într-o pătură, lângă Câmpia Turzii. Acolo, şeful de post mă informează că într-adevăr, cineva dispăruse de acasă şi soţia acestuia anunţase acest lucru cu  trei săptămâni în urmă. Cu prilejul descinderii la faţa locului aflu de asemenea că cineva a identificat pătura respectivă ca fiind una din gospodăria victimei, lucru pe care însă femeia l-a negat cu hotărâre. Totodată, în aceeaşi zi un pescar şi-a agăţat cârligul într-o piesă de mobilier – un fragment din patul decedatului, piesă de mobilier ce dispăruse şi ea din casă – dar din nou soţia susţinea că habar nu are în ce împrejurări a dispărut patul”. Intrigat, maiorul Secărea – cel care se ocupa de anchetă, din partea miliţiei judeţului – dă un ordin de reţinere, pentru cinci zile, a femeii, astfel că interogatoriul acesteia începe. „Lui Secărea îi plăcea să mă cheme să asist la interogatorii, fiindcă avea multă încredere în intuiţiile mele”, adaugă doctorul Moşoigo. Apoi continuă: „Individa răspundea la toate întrebările cu un calm ieşit din comun. Aşa că am supus-o la detectorul de minciuni şi la toate întrebările la care răspundea – inclusiv dacă şi-a omorât soţul – unda grafică nu s-a modificat niciodată. Era tare de tot. Şi am repetat chestionarea cu detectorul de minciuni. Iarăşi nimic. Aşa o stăpânire de sine, la o simplă femeie de la ţară, nu mai văzusem până atunci. Dar, încet, am aflat din sat că neînţelegerile şi bătăile dintre ei erau extrem de frecvente, iar suspiciunea s-a amplificat când încă o persoană a recunoscut pătura în care se aflau părţile tranşate şi a afirmat că a văzut-o în gospodăria lor. Aşa că  într-un târziu femeia a recunoscut că şi-a omorât soţul, în somn, după care l-a tranşat o noapte întreagă. Iar dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui l-a aruncat în râu şi la fel a procedat şi cu patul în care fusese ucis soţul ei, după ce a l-a dezmembrat şi pe acesta. Dar ce ne-a frapat pe toţi a fost nonşalanţa şi lipsa ei de implicare afectivă, de-a dreptul scandaloasă, cum nu mai întâlnisem până atunci”. Apoi conchide: „Din multitudinea de cazuri de omor întâlnite într-o viaţă de medic legist am realizat că nu există crimă perfectă, poate cu o singură excepţie, Elodia. În cele mai multe cazuri există o justiţie imanentă care nu lasă făptuitorul nepedepsit”. Un alt dosar de care medicul Moşoigo s-a ocupat, pe parcursul anchetei, dar şi în calitate de expert psihiatric, după prinderea criminalului, a fost cel al lui Romulus Vereş, odiosul „Om cu ciocanul”. „Ani mulţi am fost şi preşedintele comisiei de expertiză psihiatrică, apoi – în calitate de director al I.M.L. Cluj – preşedintele comisiei de avizare şi control a actelor medico-legale interjudeţene. Practic, răspundeam pe şase judeţe de tot ce însemna crimă – dar şi o serie întreagă de alte infracţiuni, inclusiv răspunderea medicală. De asemenea, am activat, la Bucureşti şi în cadrul comisiei superioare medico-legală. Practic, nimic nu mi-a fost străin de ce s-a întâmplat, la noi, în toţi acei ani”.

in urma cu 40 de ani

„Dosarul” Doina Cornea

Tresare pentru o secundă şi chipul i se înseninează, din nou, ca şi cum ar fi cuprins de o amintire frumoasă: „Pe 11 aprilie 1989 – eram deja director de instituţie – apar la I.M.L. doi maiori de securitate care mă avertizează că dizidenta Doina Cornea va veni la noi şi va pretinde să i se elibereze certificat medico-legal, iar ei sunt trimişii generalului Pop Octavian care îmi cere, imperativ, să nu-i emit actul respectiv. Eram în mare cumpănă. Mi-am chemat colaboratoarele apropiate – secretara şi asistenta cu care făceam consultaţiile, plus că eram întâmplător şi de serviciu la consultaţii în ziua respectivă – şi le întreb dacă pot să am încredere în ele, fiindcă avem o problemă. Şi i-am spus secretarei să introducă în maşina de scris trei formulare – cu indigo – şi să fie atentă fiindcă vor veni doi securişti care vor lua certificatul ce va rămâne la noi. Şi apare d-na Cornea, împreună cu soţul său, dl. avocat Iuhas şi-mi cere certificat medico-legal pentru bătăile încasate de la cei ce-o „păzeau” la domiciliu. O consult pe dizidentă şi-i eliberez certificat – detaliat – pentru şaptesprezece leziuni, recomandându-i între patru şi cinci zile de îngrijiri medicale. Leziunile nu erau mari şi profunde, dar erau numeroase”. Apoi, într-un gest disperat, medicul Moşoigă ia cu el acasă exemplarul al doilea, oferindu-i-l pe primul dizidentei, iar pe cel de-al treilea îl vâră la dosar. Şi, într-adevăr, curând vin cei doi securişti care confiscă exemplarul de la I.M.L. „Am trecut zilele acelea prin chinurile iadului, fiindcă fiica mea tocmai câştigase o bursă IT, împreună cu inginerii de la I.R.U.C., în R.D.G. şi m-am gândit că o să i se retragă paşaportul după ce i-am dat doamnei Cornea un certificat atât de detaliat. Plus că peste o săptămână vine Alma, sora mamei care-mi spune că a auzit la Radio „Europa liberă” că doamna Cornea a declarat acolo că s-a bucurat de multă înţelegere la I.M.L. Cluj. „Doar n-ai fost tu”, m-a întrebat ea – iar eu am liniştit-o că au fost nu ştiu care din angajaţi.” Mărturiseşte apoi că, la un an-doi după revoluţie, se trezește poftit la lansarea unei cărţi a doamnei Cornea, care-i mulţumeşte din nou – de data aceasta într-o dedicaţie scrisă pe carte, prin următoarele cuvinte:„ D-lui doctor Moşoigo care a avut o grijă deosebită în a-mi descrie numărul de leziuni suferite”. Şi – pentru că există o justiţie imanentă – deschizând absolut întâmplător televizorul, la o oră neobişnuită, ora 16.00, doctorul o vede pe doamna Doina Cornea, la „Memorialul durerii”, emisiunea Luciei Hossu-Longin relatând întâmplarea respectivă şi mulţumindu-i public pentru gestul său nobil…

Dr Mosoigo figurează în mai multe

Şi totuşi…  

Îşi încheie medicul Moşoigo, confesiunea, mărturisindu-mi secretul care l-a ţinut departe de „uzură” şi de degradarea la „urâciunile” lumii în care şi-a desfăşurat atâtea decenii activitatea: „Vreau să-ţi spun ceva ce mă bucură la sfârşitul vieţii mele: niciodată nu m-am implicat afectiv, pentru că întotdeauna aveam alte preocupări după muncă, şi acestea sunt muzica, literatura, filosofia, teatrul, călătoriile. În concepţia mea această meserie – care te consumă atât de tare – trebuie făcută cu sânge rece şi, ca să rezişti mai departe, să o uiţi imediat ce ieşi pe poarta instituţiei. Iar dacă i-aş da un titlu vieţii mele, acesta ar putea fi următorul: „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece” (Shakespeare) , iar motto-ul ei sună astfel: „Doctrina: viaţa mea, o sferă între stelele albe” (Victor C-tin Măruţoiu)”.

6 COMENTARII

  1. ce erou, nene ! inainte de ’89 nu ajungea nimeni sef fara sprijinul pcr si al secu . iar iml era o institutie unde militia si secu aveau interese foarte mari .

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.