Adept al democraţiei, Iuliu Maniu a fost primul om din istoria României care a luptat pentru drepturile femeii. Acum, în plină campanie electorală, ar trebui să amintim faptul că tot el este persoana căreia i se datorează dreptul femeii de a vota la alegerile locale.
Primul pas: alegerile locale
Legea a fost adoptată în data de 3 august 1929, femeile câştigându-şi dreptul de a vota la alegerile locale. Acesta a reprezentat primul pas către exerciţiul politic feminin. Legea a fost adoptată în perioada guvernării Partidului Naţional-Ţărănesc.
Succesul însă a fost parţial. Asociaţiile feminine au depus eforturi constante şi presiuni asupra liderilor politici pentru îmbunătăţirea statutului politic, dar şi a statutului civil. Promulgată în luna iunie a anului 1925, legea unificării administrative prevedea la articolul 10 obligativitatea cooptării consilierelor femei în comunele reşedinţă de judeţ şi facultativ în celelalte comune urbane în funcţie de numărul locuitorilor.
Nu orice femeie avea dreptul la vot
Conform legii care a fost promulgată în 1929, femeile primeau dreptul de a vota şi de a fi alese în consiliile comunale şi judeţene. Însă acest drept nu îl primea orice femeie, aceasta trebuia să îndeplinească nişte criterii. În primul rând, acest drept era acordat femeilor care erau absolvente ale învăţământului secundar, normal sau profesional, ciclul inferior, funcţionarele de stat, judeţ sau comună, văduvele de război, femeile care fuseseră decorate pentru activitatea depusă în timpul războiului şi cele care conduceau societăţi culturale, filantropice sau de asistenţă. Însă liderele feministe au dezaprobat acest set de criterii.
Potrivit liderelor feministe, femeile din Ardeal erau persoanele cele mai dezavantajate de această lege, care în urma contextului istoric, ele nu au deţinut vreun certificat sau vreo diplomă deoarece au fost învăţate şi instruite acasă. De asemenea, nici femeile care deţineau întreprinderi agricole , industriale sau comericale nu aveau dreptul la vot. Mai mult, cele care au fost prizoniere de război, fuseseră decorate sau deportate şi cele care în urma desfăşurării unei activităţi sociale, de exemplu ca cea de soră de caritate, fuseseră rănite sau contactaseră boli contagioase, nu aveau drept.
Nu toate femeile se prezentau la vot
Lista criteriilor legii nu s-a putut schimba, foarte puţine femei bucurându-se cu adevărat de schimbarea ce tocmai a avut loc. Chiar şi aşa, societatea deja avea formate idei preconcepute cu privire la dreptul femeii de a vota. Datorită inhibiţiilor şi de „frica” de a nu fi arătate cu degetul şi dorind să evite comentariile ironice din partea alegătorilor masculini, doar dintre cele mai curajoase se prezentau la urne.
În perioada interbelică, femeile care au luptat pentru drepturi s-au confruntat cu o serie de obstacole. A fost nevoie să negocieze în mod constant cu partidele politice care se aflau pe vremea aceea la guvernare pentru a obţine realizarea dezideratelor şi proiectelor lor. Însă odată ce au ajuns la guvernare, acestea s-au dovedit reticentecu privire la revendicările feministelor.
Iuliu Maniu a încercat să treacă la următorul pas, însă fără reuşită
În anul 1932, liderul sălăjean a încercat să extindă acest drept, încercând să câştige lupta şi pentru dreptul femeilor la alegerile parlamentare. Nereuşita acestuia s-a datorat faptului că a fost forţat să-şi dea demisia.
Iuliu Maniu devine, cu această ocazie, un simbol al luptei pentru emanciparea femeilor, fiind primul pas făcut în lupta pentru egalitatea între sexe.
„Nu este numai interesul femeii, ci interesul societăţii şi în special al Statului Român, ca femeia să-şi ocupe locul care, drept urmare a fiinţei sale omeneşti, îi revine.” (Victor Isac, Iuliu Maniu – Testament moral politic)
