La cei 80 de ani ai săi, deja împliniţi, Emil Ungur se dezvăluie ca un ins cu o tinereţe şi  o energie ieşite din comun, lucruri caracteristice dealtfel majorităţii foştilor deţinuţi politici care au supravieţuit infernului puşcăriilor comuniste.  Acesta mă aşteaptă, înfrigurat, în autogara Gherla, impacientat de întârzierea microbuzului, care făcuse nenumărate opriri pe traseu. Cobor din microbuzul care mă aduce de la Cluj şi ne strângem mâinile, ca vechi cunoştinţe, după care ne îndreptăm spre gospodăria acestuia, aflată la circa o sută de metri.

„M-au arestat în 1952, de ziua lui Stalin, când eram elev de liceu”

Ajunşi în casa bărbatului – care e văduv de circa şase ani – rămân uimit de încă un lucru, după ce îşi dă jos pălăria: părul său e negru ca pana corbului, în ciuda vârstei înaintate. Omul e argint viu, cu un debit verbal formidabil, și povesteşte doar lucruri extrem de interesante – despre o lume despre care, curând, nu se va mai şti aproape nimic… Prepară o cafea, o toarnă cu grijă în căni, după care intră în subiect, interval de timp în care scoate şi trei-patru albume cu fotografii de familie: „Provin dintr-o familie de ţărani din Bistriţa-Năsăud, satul Săsarm, comuna Chiuza. Bunicii din partea mamei de numeau Bolog Alexandru şi Bolog Paraschiva, iar Alexandru a fost prizonier, după Primul Război Mondial, timp de 5 ani, în Rusia. Cunoştea rusa la perfecţie şi el a fost cel care i-a salvat în 1944 şi pe ungurii din sat, cât pe ce să fie puşi la zid de către militarii sovietici porniţi spre Berlin. Le-a spus ruşilor să-i lase în pace că-s oameni de omenie, deşi jandarmii ungureşti îl bătuseră crunt în câteva rânduri.” Despre Vasile, tatăl său, Emil Ungur povesteşte că a fost dus, în perioada Războiului Mondial, timp de patru ani la „munko szazot” (n.n. – muncă forţată) în următoarele localităţi: Monor, Marghita, Budapesta, din ultima fiind şi recuperat de către armata sovietică. Despre mama sa mărturisește că a iubit-o enorm, ea fiind cea care l-a crescut cu drag, ca pe singurul, dealtfel, copil al familiei. Şcoala primară de şapte clase a făcut-o în Săsarm, pe urmă a urmat Şcoala Pedagogică din Năsăud, întreruptă în 1952, când a fost arestat împreună cu colegul său de bancă Ioan Ipate, de loc din Ciceu Cristeşti. Motivul: făcea parte din rândul membrilor tineretului naţional-ţărănesc, considerat „organizaţie subversivă anticomunistă”. „Am fost ridicat exact pe ziua de 21 decembrie, ziua de naștere a lui Stalin, personal de către comandantul securităţii din Năsăud, Iepure, după care am fost transferat la sediul de pe strada Republicii din Cluj, unde am stat cinci luni de zile izolat într-o celulă de doi metri lungime şi un metru jumătate lăţime. Aici m-au anchetat Gruia şi unu` Beyner, doi diavoli, şi despre ce-am trăit acolo aş putea scrie un roman.”

“Două metode de tortură  aveau: foamea şi setea”

Şi bărbatul arată cum se desfăşurau, împerecheate, aceste îngrozitoare metode de tortură: la început cei anchetaţi nu primeau mâncare zile în şir, atâta timp până ce respectivii îşi pierdeau cunoştinţa. După o “cură” de foame începea apoi cea de sete. “La un moment dat te servea cu o mâncare deosebit de gustoasă, ca la restaurant, iar noi credeam că situaţia ni s-a schimbat radical şi vom fi eliberaţi. Dar, imediat după aceea nu ne dădeau apă şi ajungeam să ne urcăm pe pereţi, din cauza setei. Eu, se pildă am ajuns să delirez, văzându-mă pe malul Someşului, cu apă cristalină şi o mulţime de peşti în apă”, continuă el. Iar fantasmele datorate suferinţelor de tot felul continuau: de plictiseală, Emil Ungur citea mâzgăliturile şi scrijeliturile făcute de predecesorii săi, în celulă. De acolo, imaginaţia lui zbura către altceva: “Intram printr-un fel de portal, într-un cinematograf şi mă trezeam, practic, într-o sală plină de public. Simţeam atât de acut prezenţa oamenilor de lângă mine, încât parfumurile lor răzbăteau până la mine. Iar la final, după ce se termina filmul apărea până şi cuvântul FINE – doar eu, în loc să părăsesc sala împreună cu toţi ceilalţi, mă trezeam înapoi în celulă. Credeţi-mă mă rugam atunci, în genunchi, să nu-mi fi luat Dumnezeu minţile.” Mărturiseşte că acolo a avut marea şansă să-l întâlnească pe Gheorghe Spultatu, fostul comandant al Aerodromului militar din Câmpia Turzii, care tot timpul războiului luptase în aviaţia de vânătoare a celebrului Agarici, om care, pe lângă şcoala militară de aviaţie studiase şi Dreptul. “A fost executat înaprilie 1953, la scurt timp după ce l-am cunoscut, însă îi păstrez o veşnică recunoştinţă pentru că el a fost cel care m-a învăţat ce să spun la anchetă şi ce capcane ale securiştilor să evit când aceştia mă trăgeau de limbă”, declară Ungur, profund emoţionat. În continuare, elevul-deţinut a fost condamnat la patru ani de închisoare, fiind minor – altminteri căpăta mult mai mult. Atunci a primit de la camarazii de suferinţă şi porecla “Cruce de Voinic”, care îl va însoţi, apoi, pe tot parcursul său prin puşcării. “Mi-au zis aşa pentru că eram cu adevărat fără frică, foarte agresiv şi nu lăsam pe nimeni să mă domine”, arată el, cu o zvâcnire de orgoliu, pe care nu o bănuisem până atunci. De la Cluj, Emil a fost transferat în subterana de la Jilava, „la Rânduit”, unde a stat circa o lună, alături de alţi 200 de deţinuţi. „Dormeam pe priciuri înguste şi nu ne puteam întoarce de pe-o parte pe alta decât toţi, deodată, iar apa curgea acolo de pe pereţi. De asemenea, tinetele noastre erau sparte, astfel că ne scăldam, practic, în propriile dejecţii”, explică bărbatul. A fost apoi transferat la Penitenciarul Gherla, unde a fost încarcerat circa un an şi jumătate, până-n toamna anului 1954.

 

Emil Ungur şi Constantin Ticu Dumitrescu - DE PUS

Din mina de plumb de la Cavnic la muncă forţată

Acolo Emil Ungur lucrează la „ramură” şi la „Trei sfinţi”, două galerii de pe vremea romanilor, redeschise special pentru ei, în condiţii incredibil de grele: pe o temperatură de 50 de grade, scăldaţi în apa radioactivă ce curgea de pe perteţi şi fără echipament de protecţie. Comandant era un torţionar, Jdanov, care ulterior avea să fie promovat ca şef al securităţii Bistriţa-Năsăud. Şi interlocutorul meu – ca fulgerat de-un gând – se pune pe râs. Îmi explică apoi imediat motivul, văzându-mă uşor contrariat: „La un moment dat am zis că nu mai scot plumb pentru    comunişti, aşa că am intrat într-un fel de apatie, fapt repede observat de gardieni. Aşa că am fost încarcerat într-o încăpere subterană ce servea drept arest, în care se mai aflau vreo 13 inşi. Dar clădirea noastră era despărţită printr-un zid, de cea în care se păstrau alimentele, aşa că eu Crucea de Voinic, suplu la vremea aceea, m-am oferit să mă strecor, printr-o spărtură îngustă şi să aduc de mâncare la toată lumea. Dar, după ce mi-a reuşit operaţiunea, pe când mâncam mai bine ne-a prins comandantul şi – ca să nu periclitez situaţia celorlalţi colegi – am recunoscut imediat că eu sunt autorul furtului de alimente. Am fost băgat în carceră, udeva afară, iar comandantul m-a făcut pui de viperă şi m-a ameninţat că n-o să scap cu viaţă de acolo. Eu, îndrăzneţ, i-am spus că-l felicit pentru asta, dar dacă am să scap, am să-l caut eu mai târziu. M-a ţinut vreo şase ore acolo – şi am avut noroc fiindcă, dacă rămâneam acolo peste noapte, în mod sigur îngheţam. Culmea, după prima eliberare, m-am întâlnit întâmplător cu Jdanov în Bistriţa, prin luna decembrie 1955, când era deja comandant al securităţii. M-a invitat la o bere dar l-am refuzat.” După eliberarea de la Cavnic, lui Emil Ungur nu i s-a mai permis să-şi continue studiile la Şcoala Pedagogică din Năsăud şi a început Liceul „George Coşbuc” din Năsăud, în primăvara lui 1956, după ce şi-a dat diferenţele pentru anii I şi II. Nu apucă să absolve fiindcă  este dus la muncă forţată la o balastieră din localitatea Bascov, de lângă Piteşti. „Acolo, la Valea Ursulu, era sediul armatei sovietice de ocupaţie şi noi scoteam balastrul pentru fortificaţiile lor, pe care tot noi, românii, le construiam. De aici, după un an şi opt luni am fost transferat la Fabrica de cărămidă din Războieni, unde am stat şase luni”, mai povesteşte octogenarul.

 

Emil Ungur în 1955, după prima eliberare din puşcărie

Absolvă liceul la 25 de ani, dar este scos din facultate

Se făcuse deja anul 1958 şi Emil Ungur nu se lăsa: dorea, cu orice preţ, să absolve şcoala şi apoi să dea admitere la o facultate. Dar, din păcate, vremurile erau potrivnice. Îşi încheie studiile liceale la Beclean, în 1960, când împlinise deja 25 de ani, iar gândurile sale se îndreptau deja spre accederea la un loc într-o facultate. Dar, ghinion: la bacalaureat, la Bistriţa, şeful comisiei – un profesor de marxism de la Cluj- dă de el  şi-i micşorează ilegal o notă, în aşa fel încât să nu fie admis. Îi aruncă, apoi, de la obraz, tânărului studios, în timpul probei orale: “Mai ai tupeul să te prezinţi şi la bacalaureat?” Reuşeşte însă, în toamnă să şi-l ia, la Dej, la Liceul ”Andrei Mureşanu”, dar nu înainte de a trece prin nişte emoţii cumplite, fiindcă îi zărise în preajma şcolii pe comandanţii securităţii din Dej şi Bistriţa. A crezut, până în ultima clipă, că aceştia au intervenit ca să-l pice din nou la bacalaureat, însă, din fericire, de această dată demersul său a fost încununat de succes. “Nu-mi venea să cred că mi se împlinise visul acesta şi n-am crezut nici după ce m-am văzut trecut peste linie. M-am liniştit doar după ce badea Zidor, un ţăran din vecini de casa noastră, m-a felicitat. Atunci mi-am zis: dacă şi badea Zidor a văzut, înseamnă că-i adevărat”, povesteşte Ungur, de data aceasta numai zâmbet.  Dă examen şi este admis la Facultatea de Drept din Iaşi, în 1960, dar  i se descoperă trecutul şi este exmatriculat în scurt timp, împreună cu un coleg cu o biografie asemănătoare. De acolo, ca să i se piardă din nou urma, se mută la Piatra Neamţ şi se înscrie la o şcoală tehnică postliceală. Însă, blestemul îl urmăreşte şi acolo: i se descoperă dosarul şi este exmatriculat după scurt timp. Aşa că se întoarce acasă cu coada între picioare şi este admis la Şcoala Tehnică Sanitară, de trei ani, din Bistriţa de unde – după cum deja se obişnuise ! – zboară în scurt timp, împreună cu colegul său preotul Flaviu  Mureşan şi cu colegii săi saşi, care deţineau cu toţii paşapoarte de plecare în Germania. Exasperat, se prezintă de două ori în audienţă la Alexandru Drăghici, temutul ministru de Interne de la acea vreme şi doar după a doua audienţă i se acceptă doleanţa, fiind trimis la Şcoala Tehnică Sanitară din Satu Mare, dar nu înainte ca ministrul să-i spună, aproape părinteşte: “Şi pentru dumneavoastră se va găsi un codru de pâine în ţara asta”. Acolo absolvă şcoala postliceală, în 1964, fiind repartizat ca asitent medical în comuna Sic, de lângă Gherla. ”Doi ani am muncit acolo şi apoi am reuşit să mă transfer la Spitalul Municipal din Gherla, de unde m-am pensionat în anul 2002.” Observ, într-un album rămas deschis, fotografia soţiei decedate în urmă cu şase ani. Îmi ghiceşte gândurile şi-mi răspunde, ca şi cum l-aş fi întrebat despre ea: “ Soţia mea se numea Rodica Munteanu şi era originară din Gherla. Am cunoscut-o la Şcoala Tehnică din Bistriţa şi mi-a ştiut toate avatarurile, fiind alături de mine după aceea. Ne-am căsătorit în anul 1963 şi am avut împreună un băiat – care a împlinit deja 30 de ani. Ce să fac, l-am avut la 50 de ani, la bătrâneţe, dacă tinereţile mi le-am petrecut prin puşcării… Culmea, a sosit pe lume când soţia mea renunţase deja la toate tratamentele, urmate până atunci, ca să-l aibă. A venit pe neaşteptate, ca un dar de la Cel de Sus. Este de profesie  profesor de limbi străine, dar a făcut şi Dreptul şi sunt tare mândru de el.”

 

Emil Ungur, astăzi - DE PUS

Prezentul m-a mai condamnat o dată!

Îl rog să facă şi câteva referiri la viaţa pe care o duce actualmente, în calitate de fost deţinut politic. Se înnegurează, brusc: “Trăiesc dintr-o pensie de 1.200 de lei şi încă 1.000 drept despăgubire pentru anii de puşcărie politică. Ne-a rugat statul român să deschidem proces şi să căpătăm daune pentru anii de suferinţă. Am câştigat procesul, dar s-a făcut recurs de către stat şi, până să se judece recursul, au anulat ăştia legea. Aşa, practic, n-am nicio reparaţie, am mai fost condamnat o dată!” Despre cum sunt percepuţi foştii deţinuţi politici în societate, nici nu îndrăzneşte să vorbească, mai ales că în orăşelul în care trăieşte a întâmpinat, de-a lungul anilor, şicane de tot felul: de la refuzul acestora de depune coroane şi până la modalitatea de realizare a celor 150 de cruci ale martirilor din Dealul Cărămidăriei, Crucea din Cimitirul Central sau Memorialul  din incinta Penitenciarului Gherla. Toate au fost făcute  prin efortul foştilor deţinuţi politici – şi prea puţin al autorităţilor, care au rămas, dacă nu vădit ostile, cel puţin indiferente. Ne ridicăm de la masa din bucătărie, fiindcă a sosit momentul să o iau pe drumul de întoarcere, către Cluj-Napoca. Mă conduce, cu amabilitate, spre autogară, iar pe drum murmură, ca pentru sine: “După câte am trecut prin viaţă, mă mir că am rămas întreg fizic şi normal la cap – lucrul acesta pare, într-adevăr, o adevărată minune”!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.