Există miracole! Povestea lui Al. Gheorghiu, condamnatul pentru crimă care a ajuns pictor celebru!

514

Ca „scrutător” al existenţelor omeneşti, am reuşit, prin profilul meseriei de jurnalist să aduc în prim-plan şi să „salvez” astfel inşi marginalizaţi – inventatori, artişti, etc. Dar, din cele câteva gesturi făcute în acest sens, niciunul nu-l depăşeşte pe cel din 1995, situat – aş zice – în vecinătatea miracolului! Aflat în sediul unui partid politic am găsit în coşul de gunoi scrisoarea unui condamnat pentru crimă, încarcerat la închisoarea Gherla, adresată unui cunoscut pictor prin care îi cerea acestuia ajutorul să-l înveţe pictura. I-am transmis artistului scrisoarea respectivă. Iar el, luând apelul puşcăriaşului în serios s-a deplasat, timp de şapte ani, la penitenciar, pe propria-i cheltuială, şi i-a îndeplinit visul!  

 

Scrisoarea, precum o sticlă aruncată în ocean

În urmă cu câţiva ani am vizitat Penitenciarul Gherla, împreună cu artiştii unui ansamblu folcloric pentru susţinerea unui spectacol. Pe coridorul principal, în zona unde se află şi birourile conducerii penitenciarului am observat câteva din tablourile renumitului pictor-deţinut Alexandru Gheorghiu, fost condamnat la 19 ani de puşcărie pentru uciderea la beţie, într-o crâşmă din Braşov, a unui tovarăş de pahar. A fost eliberat după ce-a ispăşit treisprezece, pentru bună purtare şi, mai ales pentru rezultatele sale extraordinare în domeniul picturii. Asta pentru că între timp devenise o adevărată vedetă, activitatea lui artistică fiind mediatizată frecvent în ţară şi peste hotare. Şi, brusc, mă năpădeşte o amintire pe care o crezusem demult pierdută în aluviunile memoriei: de fapt, printr-o împrejurare de-a dreptul incredibilă,  chiar eu am fost persoana care i-a influenţat destinul, în mod decisiv, lui Alexandru Gheorghiu. Să v-o povestesc. Mă aflam, în calitate de jurnalist, într-unul din birourile sediului din Cluj al unui partid când, deodată, privirea mi-a poposit pe o scrisoare, nedesfăcută, aruncată la coşul de gunoi. Cuprins de un presentiment ciudat, am luat-o şi am citit numele expeditorului – şi apoi pe cel căruia îi era adresată misiva. Părea un  apel disperat, precum o sticlă purtătoare de mesaj aruncată într-un ocean. Expeditorul era chiar personajul nostru, Alexandru Gheorghiu, deţinut la Penitenciarul Gherla, iar destinatarul, cunoscutul pictor clujean Vasile Gheorghiţă. Fără să ezit, am făcut imediat tot ce trebuie pentru ca scrisoarea deţinutului să ajungă în mâinile artistului. Apoi, după ce-am îndeplinit această misiune, furat cu treburile zilnice am uitat de subiect. Pentru ca după un an-doi să aflu că, de fapt, deţinutul îi ceruse lui Gheorghiţă un ajutor – constând în lecţii de pictură, dar şi în culori sau pânze. Pictorul dăduse curs rugăminţii deţinutului şi-l vizitase de nenumărate ori în penitenciar, iniţiindu-l în tainele artelor plastice. Apoi, în 1996, când lucrările lui Gheorghiu începuseră deja să circule “afară”, cu ocazia primei sale “personale”, organizată la Cluj, am avut satisfacţia să realizez un scurt reportaj, de senzaţie, despre viaţa pictorului-deţinut. Desigur, asta pentru că – om de onoare fiind – Vasile Gheorghiţă mi-a oferit şansa exclusivităţii primului reportaj filmat cu Gheorghiu, în noua sa postură, cea de artist profesionist. Şi zilele trecute, primesc de la acelaşi Vasile Gheorghiţă un splendid album, “Pictura printre gratii – Destine şi creaţii”, editat în anul 2017 de Fundaţia SVASTA, cu o dedicaţie onorantă. Aşa că, instant, îl contactez pe Gheorghiu pentru a-i mulţumi pentru dar şi pentru a scrie un reportaj despre ce s-a mai petrecut cu viaţa lui în răstimpul de când nu ne-am văzut.

expozitie personala la gherla La Gherla in penitenciar

Până la crimă, o copilărie dificilă şi viaţă de rebel

Acesta acceptă cu bucurie propunerea mea şi a doua zi chiar începem dialogul nostru. Mărturiseşte Alexandru Gheorghiu, azi ajuns la 56 de ani, dezvăluind un om de o mare sensibilitate: “Peisajele deluroase, urmate de cele montane stârneau emoţii noi în copilul de câţiva anişori, plecat din Feteştiul natal, cu trenul spre Braşov, oraşul care m-a adoptat. Părinţii, mama şi tatăl vitreg – a cărui influenţă nefastă m-a marcat de timpuriu – nici nu bănuiau că în mine zace un suflet neliniştit şi un talent care aştepta sa fie descoperit. Din păcate, anii copilăriei şi adolescenţei au fost marcati de ”vitregia” tatălui şi de neputinţa mamei de a mă înţelege şi ajuta… Astfel, am fost atras de anturaje prea putin benefice, am devenit un rebel, refuzam să învăţ, şi încă de atunci mă consideram un paria în societate. Armata la Canal, tot ca măsură punitivă m-a făcut mai dârz, mai puternic, însă nu mi-a adus şi înţelepciunea maturizării. Am revenit la vechile obiceiuri, la camarazii de băutură şi de nopţi pierdute. Părea că aveam o soartă predictibilă, cu un drum alternând între mediocritate şi promiscuitate, cu toate că lucram deja, ca sudor, la o fabrică braşoveană, şi eram considerat un bun meseriaş. Într-o sumbră zi – în plin comunism – mi-am lovit, după o altercaţie în context bahic, un tovaraş de pahar şi l-am ucis fără intenţie”. Conştient că făcuse o crimă şi trezit din aburii alcoolului, tânarul de 28 de ani Alexandru, se gândeşte iniţial la sinucidere şi alege să mearga să-şi pună capăt zilelor pe şinele de tren. Acolo este zărit de câţiva trecători şi sfătuit să meargă la poliţie să se predea şi să explice cum s-a întâmplat tragicul incident. Ajuns la oamenii legii, este închis şi apoi trimis în judecată, la o instanţă dintr-un sat vecin, în acelaşi proces, cu public, după tipicul vremii, unde alături de alţi doi infractori ţigani i se va comunica pedeapsa. Frica de consecinţe era, firesc, mare şi la viitorul artist, însă la sfatul unui recidivist din celula care l-a găzduit câteva zile, Alexandru va fredona pe tot parcursul procesului o melodie preferată, ca o mantră salvatoare: ”Vreau să te întâlnesc la malul mării”. “Auzeam, abia şoptit, printre armoniiile plăcute ale melodiei mele: ”19 ani de închisoare” …”la malul mării”, povesteşte el – şi tristeţea i se distinge în glas… Ziua de 6 decembrie 1989 îl găseşte pe tânărul deţinut Gheorghiu la Jilava, trimis de la Braşov pentru recurs la Tribunalul Suprem. Nefiind infractor de “meserie”, cu state vechi prin închisori, va îndura înzecit chinurile pe care un neofit în ale penitenciarelor, necăutat nici de familie, trebuie să le suporte: hrană insuficientă, mizerie, păduchi, (”de ăia mari şi parcă altoiţi cu alte lighioane”), lipsuri de toate felurile… Aici va fi ”cazat” în Fortul 13, celebru pentru condiţiile inumane, în subteran, într-o cameră cu 90 de deţinuţi, spaţiu denumit cu sinistra rezonanţă “Urlătoarea”. În această cameră se aflau “celebrităţi” ale lumii interlope cum ar fi Fane Spoitoru´, Sticlaru, Rubin şi alţii. Şmecherii penitenciarului, versaţi, violenţi şi cu autoritate locală au profitat de zilele Revoluţiei pentru a prelua conducerea. Pe ceilalţi deţinuţi i-au obligat să facă greva foamei şi să se baricadeze în fort, în timp ce ei au furat toată mâncarea şi nu se dădeau în lături de la nimic. Printre cei nevoiţi să facă jocul interlopilor se afla şi Alexandru, pe care amintirea celor două săptămâni fără hrană îl bântuie şi astăzi. În final, când armata a preluat “puterea” în penitenciar, deţinuţii au primit hrana însă atât de insuficientă încât trebuia să te lupţi ca să obţii o porţie…Matematică de penitenciar: cum se pot împărţi o bucată de slănină şi patru pâini la 90 de deţinuti, precum şi 27 de paturi la acelaşi număr de oameni? “De Crăciun”, îşi aminteste artistul, “am primit o salată orientală într-o cratiţă mare, însă nu suficientă pentru atâtea guri flămânde. S-au năpustit cu toţii claie, grămadă, peste cratiţă. Avantajul înălţimii mele m-a salvat atunci de foame, am zărit o mână ieşind din mulţimea de păduchioşi, cu un castron plin cu salată de cartofi şi am înşfăcat-o fugind apoi într-un colţ ca să o mănânc. Armata a adus apoi o zeamă lungă şi chioară, dar atât de necesara maţelor noastre care nu mai gustaseră mâncare caldă de săptămâni. Majoritatea dintre noi nu aveam nici tacâmuri, nici farfurii, fiecare cum putea lua. Eu am avut noroc, găsisem o gamelă pierdută de un soldat, alţii însă mâncau din pungi de plastic, sau din cutii de conserve.”

expo stradal la munchen la expozitia de la sala dalles

La Penitenciarul Gherla a devenit pictor!

Ajuns în penitenciare de maximă siguranţă, Alexandru cunoaşte cele mai negre şi mizere ipostaze ale recluziunii. Este o perioadă asimilat de o lume ciudată în care observă acel amalgam de suflete de cele mai diverse facturi, hoţi, criminali, delapidatori, traficanţi şi chiar terorişti. Printre aceştia sunt mulţi analfabeţi, sau cu puţină instrucţie la fel ca el, dar şi profesori universitari, doctori, cerecetători, oameni cu reale calităţi intelectuale. Dar până la a ajunge în compania elitei intelectuale din penitenciar, artistul avea să sufere o majoră transformare. Într-o zi ce se anunţa destul de banală, în fabrica de mobila de la Gherla unde lucra sub pază, deţinutul Gheorghiu începe, din plictiseală, să mâzgălească cu creta…o floricică. Acest crochiu nevinovat va reprezenta declicul pentru trezirea interesului pentru desen şi pictură. Bucuria care l-a inundat desenând i-a deschis o cale nouă, i-a dat speranţa unui nou început: talentul era copt! A început cu fervoare să deseneze şi să picteze, mai intâi reproduceri, după vederi sau din albumele găsite în biblioteca închisorii. La acel moment de început, pictorul nu avea materiale sau ustensile specifice noii pasiuni, cum e şi de inţeles din cauza circumstanţelor, însă creativitatea şi dorinţa de a persevera l-au făcut inventiv: o pensulă veche de bărbierit i-a servit drept penel, baiţuri pentru mobilă şi vopsea roşie de la pompieri i-au fost primele culori. Dar pasiunea mistuitoare pentru creaţie nu îi dădea pace şi îşi dorea un mentor. Explică mai departe artistul: “L-am rugat pe un coleg de celulă să mă ajute să trimit o scrisoare unui pictor clujean, Vasile Gheorghiţă.  În cuvinte simple dar izvorâte din inimă îl rugam pe reputatul pictor să-mi îndrume primii paşi pe calea artei. Din întamplare, scrisoarea ajunge… în coşul de gunoi al partidului politic pe care Gheorghiţă îl frecventa la vremea aceea. După cum am aflat ulterior, văzând de unde vine epistola, scretara a considerat că nu este ceva serios şi a aruncat-o la coş. Dar hazardul – care avea alte planuri cu subsemnatul – face ca scrisoarea să fie recuperată de tine, Sorin Grecu, mirat să vezi în coşul de gunoi o scrisoare nedeschisă, adresată vechiului tău amic, pictorul Gheorghiţă. Citind misiva deţinutului Gheorghiu şi asumându-ţi rolul de mesager, l-ai contactat pe pictor şi de aici, totul se va desfăşura parcă trasat de o mâna nevăzută a destinului: reputatul pictor m-a vizitat la penitenciar unde găseşte (iar, intâmplător?!) un fost coleg şi amic la conducerea Educativului”. Acesta îi inlesneşte vizitele săptămânale la Alexandru în care talentul îşi făcea, timid, simţită prezenţa. Gheorghiţă îi aduce tot ce era necesar picturii, îl îndeamnă şi incurajează să lucreze cât mai mult. Dupa o pauză de câteva săptămâni , fiind plecat in străinătate cu o expoziţie proprie, maestrul Gheorghiţă il vizitează pe artist şi constată cu uimire că acesta executase, în maniera proprie, câteva duzini de tablouri. Talentul deja e dovedit, Alexandru Gheorghiu devine vedeta penitenciarului – apoi i se organizează expoziţii, la Gherla, Cluj şi la Sala Dalles, în Bucureşti. “Pentru fostul sudor care am fost totul reprezenta un adevărat vis  – pentru că prima expoziţie cu tablouri pe care am vizitat-o, a fost a mea!” – remarcă Gheorghiu.  Este căutat de presă, devine cunoscut şi peste hotare. Este reprezentat de şeful Educativului şi ajunge să expună în Elveţia, urmează alte săli prestigioase din Braşov şi Bucureşti unde vernisează fiind în permisii din penitenciar, cu pază lângă el. De acum, pictura va ocupa locul principal, iar la eliberarea din închisoare, după 13 ani de detenţie, Gheorghiu ştie cine este, poate pentru întâia oară în viaţa sa zbuciumată: Pictor! O întamplare cu caracter hazliu a fost şi aceea în care, expunând la Sala Dalles a fost întrebat de o tânără reporteriţă unde este deţinutul-artist. Alexandru, fiind îmbrăcat civil şi cu o statură impozantă, dădea impresia că ar fi cel puţin un general incognito sau un politician, în acel moment la vernisaj fiind prezente o mulţime de astfel de personaje. Astfel că, printre ambasadori, miniştri, oameni de cultură şi iubitori de artă, era greu de recunoscut fără uniforma de penitenciar sau fără un aspect emaciat, aşa cum s-ar fi aşteptat, probabil, reprezentanta presei. “Tot atunci, la Dalles”, spune pictorul, ”am fost protagonistul unei simpatice situaţii. La protocolul organizat pentru vernisarea expoziţiei mele se serveau băuturi fine şi mâncăruri la care eu doar visasem în ultimii ani. De băut nu aveam voie şi eu eram sub pază, discretă de altfel. Însă femeia de serviciu de acolo, dna Puşa, sesizând nedreptatea m-a abordat şi, şoptit, mi-a spus să merg la toaleta bărbaţilor, unde ascunsese în rezervorul de la W.C. o sticlă cu whiskey luată pe furiş de la protocol. Mi-a mărturisit că a făcut gestul, deoarece şi ea fusese închisă cu ceva timp în urmă… şi când a comis fapta era, ca şi mine, bine abţiguită. Am făcut mai multe drumuri la toaletă şi am băut din licoarea interzisă.”

Alex si dr. Adrian Silvan Ionescu

Final cu happy-end

Se căsătoreşte, urmează cursurile Şcolii Populare de Artă, se canalizează pentru noi expoziţii, este în continuare asaltat de presă ca o minune, ca un triumf al talentului neirosit în ciuda greutăţilor începutului. Expune din nou în Elveţia, de data aceasta însoţind personal lucrările, în Macedonia, în America apoi pentru mai mulţi ani la rând în diverse locaţii din Germania, Franţa. Revine mereu cu expuneri în Braşov, oraşul îndrăgit ale cărui peisaje citadine le va zugrăvi în penitenciar cu dorul neostoit al nevoii de libertate, apoi cu maturitatea şi dragostea pentru oraşul adoptiv. Va expune în 2016 alături de tineri deţinuti, la Deva, cu ocazia lansării unui album al celor care au ales libertatea de a se exprima prin artă, chiar şi din spatele gratiilor. . .Tot în 2016, are onoarea de a i se vernisa o expoziţie la Braşov de către reputatul exeget dr. Adrian Silvan Ionescu, director al Institutului de Istorie a Artei din Bucureşti, somitate care, dupa exact 20 de ani de la debutul pictorului, îi reconfirmă valoarea, şi îl onorează cu prietenia fondată la începuturile vieţii artistice când Al. Gheorghiu era doar un deţinut ce uimea prin profunzimea şi frumuseţea lucrărilor sale.

Autograful lui Gheorghiu

De ce am ţinut să vă relatez această poveste adevărată – sau ziceţi-i miracol – în ajunul Crăciunului? Oricum, nu pentru laudă de sine, ci ca să subliniez o vorbă – confirmată până acum de nenumărate ori – şi anume că Dumnezeu lucrează prin oameni şi oricine dintre noi poate deveni, oricând, unealta faptelor Lui.

Loading...

3 COMENTARII

  1. Stimate colega,
    Dumneata l-ai gasit pe Sandu in cosul de gunoi iar eu impreuna cu Ileana Boeru (atunci director la sala Dalles) dar si cu acordul specilal al directorului penitenciarului Gherla, l-am adus la Bucuresti (si la Societatea Româna de Radiodifuziune) cu expozitii vernisaste de Silvan Ionescu. Am inregistrarile emisiunilor facute in ciclul de emisiuni Reforma penitenciara dar si fotografiile de la fiecare eveniment. Si, desigur, in casa la noi sunt toate tablourile pe care ni le-a oferit cu dedicatii speciale (pentru nasii mei).
    Iti scriu acest mesaj deoarece l-am pierdut pe Sandu dupa ce a parasit Gherla.
    In cei 3-4 ani de colaborare stabiliseram reletii amicale cu Sandu si acesta ne rugase pe mine si pe sotul meu sa-i fim nasi intr-un viitor nedefinit. Noi chiar am luat in serios acest lucru si am asteptat sa ne caute cand va fi liber. Au trecut 20 de ani si mi-ar placea sa-l pot contacta pe Sandu.
    Vrei si poti sa ma ajuti? (Daca da, atunci, comunica-mi te rog prin e-mail numele si numarul de telefon la care te pot contacta, ori telefonul lui Sandu, sau da-i lui Sandu adresa mea ).
    Iti multumesc.
    Doina Gâdei

LĂSAȚI UN MESAJ