Fărcaş, file de poveste! Trei întâmplări, trăite în compania marelui taragotist, dispărut recent dintre noi!

580

Personalităţi şi oameni de rând, deopotrivă, se perindă la catafalcul gardat de militari, instalat pe scena sălii de spectacole a Casei de Cultură a Studenţilor. Acolo, într-un sicriu închis se află trupul neînsufleţit al maestrului Dumitru Fărcaş. Ajuns în dreptul lui fac şi eu o cruce şi o scurtă rugăciune pentru sufletul artistului – după care mă retrag în semiîntunericul sălii. Iar amintirile legate de întâmplările trăite alături de domnia sa mă năpădesc. Aşa că, din zecile de întâmplări îndrăznesc să vă împărtăşesc trei. E modul meu simplu de a-l omagia pe Mitruţ – atât de tânăr sufleteşte, practic fără vârstă – îndrăgit de toţi cei care au intrat în contact cu el, nu numai ca taragotist ci şi ca om!   

 

Într-o noapte la Cazino-ul clujean, sfidând comunismul prin cântec

Prin 2013 i-am luat un interviu, maestrului Fărcaş, cu ocazia elaborării cărţii mele despre Alexandru Ţitruş, marele violinist al Ardealului. Pe acesta Mitruţ Fărcaş l-a cunoscut bine şi a făcut, de-a lungul anilor, împreună cu el turnee în multe ţări ale lumii.  Ajuns în biroul său – situat, dacă nu mă înşel, la etajul întâi al Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca – maestrul mi-a arătat un citat, din cartea scrisă despre el, de jurnalistul Ovidiu Suciu, datând din anul 1973 şi publicat în revista eleveţiană “Gazette Literaire” : “Zamfir, Fărcaş, Ţitruş sunt adevărate fenomene muzicale”. Apoi mi-a oferit-o, cu o frumoasă dedicaţie. Cu acea ocazie, la un pahar de vorbă, am rememorat un eveniment extraordinar, trăit împreună, în 1988 sau 1989, în vechea grădină de vară a Cazino-ului clujean. Atunci, după un şir nenumărat de halbe de bere împreună cu acesta, la insistenţele mele, marele taragotist a traversat parcul, până acasă, pe Pavlov şi şi-a adus taragotul. Apoi – deşi ora de închidere, generală, în acele timpuri era ora zece – acesta, încălcând orice reguli i-a încântat cu magnificele sale piese, pe cei prezenţi, până noaptea târziu, întinzându-se mult după ora doisprezece! Fără să-i peste câtuşi de puţin de securiştii, aflaţi lângă noi care îl priveau, încruntaţi, pentru că-i scosese din teribila stereotipie a timpurilor pe bieţii amărăşteni aflaţi la acea oră la Cazino. Atunci mi-am dat seama – pentru prima dată – de un lucru: puterea nu avea ce-i face lui Mitru, iar arta lui învinsese deja comunismul, ce-i drept, cu doar puţin timp înainte de descătuşarea din decembrie 1989. Dar noi n-aveam de unde să ştim acest lucru – aproape toţi cei prezenţi gustam momentul acela sublim, cu toată fiinţa noastră şi, mărturisesc, până atunci nu mă simţisem vreodată atât de liber! Iar nouă, oamenilor de rând, ne dădea efectiv puterea să rezistăm. Să mai rezistăm puţin ceauşismului şi comunismului, care se manifesta atroce în acei ultimi ani ai săi. A fost aplaudat, frenetic, minute în şir, de către cei aflaţi în audienţă, vreo două sute de spectatori, mulţi dintre ei trecători aduşi de muzica maestrului direct din stradă! Un lucru cu adevărat remarcabil pentru acele vremuri, acela să avem parte de un asemenea spectacol, ad-hoc, la o oră înaintată, cu volumul ridicat la maximum – atât de tare încât răsuna întreaga stradă Pavlov. Unde – se ştie – se afla vila de protocol a lui Ceauşescu, păzită în permanenţă de miliţieni înarmaţi – dar şi vilele politrucilor vremii, printre care îşi procurase locuinţă şi marele Fărcaş, folosindu-şi drept argument geniul. Într-un târziu, când vraja muzicii lui s-a risipit şi maestrul se pregătea deja să se îndrepte spre casă am mai remarcat un lucru, incredibil de uman, dar pe care noi – deşi fusesem împreună cu el întreaga seară – nu-l observasem până atunci: muzicianul era încălţat în papuci de casă şi îmbrăcat într-un şort şi un tricou decolorat. Fiindcă omul se se aventurase în ţinuta aceasta la Cazino, la o bere “scurtă” – dar subsemnatul îl deturnase de la treburile lui, pentru mai multe ore!

dumitru farcas

Aventuri în Maramureş, în 2006!

Ne-am reîntâlnit, de atunci, în mai multe rânduri, numai cu câştiguri spirituale de partea mea – şi îndrăznesc să spun şi de partea maestrului, fiindcă altfel nu aş fi avut parte, din plin, de-a lungul anilor de bunăvoinţa acestuia şi a extraordinarei sale soţii, doamna Elena.  Fiindcă Fărcaş, ins bonom, infinit de răbdător, asemenea majorităţii moroşenilor – atunci când era scos din ţâţâni avea şi puterea de a tranşa rapid o situaţie şi izbucnea, violent din punct de vedere verbal, precum un gheizer! Şi acum, un episod savuros, petrecut în compania maestrului, în anul 2006, tocmai în fabulosul Maramureş, unde munceam pe atunci, la o televiziune din Baia Mare. Patronul televiziunii respective, mare prieten cu artistul, îl dorea pe acesta cap de afiş la transmisiunea în direct, ce urma să aibă loc, de 1 Decembrie, ziua noastră naţională. Maestrul îl înştiinţase că va ajunge cu siguranţă la emisiunea-maraton, care urma să se lungească pe durata întregii zile, însă mai are de făcut nişte drumuri prin Maramureş. La care patronul, cunoscându-i popularitatea şi faptul că toată lumea încearcă să-l „înhaţe” şi să-l cinstească, m-a delegat să-l însoţesc peste tot şi să-l păstrez “fresh” pentru filmare, ferindu-l cu orice preţ de tentaţiile de pe traseu. De parcă maestrului i-ar fi păsat prea mult de aceste convenienţe sociale: peste tot a fost întâmpinat precum un Mesia, astfel că horinca curge gârlă şi poveştile, cu totul speciale, la fel… Marele artist – înzestrat de la natură cu o rezistenţă uimitoare la băutură – nu are deloc probleme pe traseu şi totul decurge conform planului. Însă, la întoarcerea spre Baia-Mare am brusc senzaţia că ne-am înecat precum ţiganul la mal: ajunşi pe raza localităţii Groşi, satul său natal – situat la doar câţiva kilometri de Baia-Mare – suntem opriţi la fiecare pas de adevărate bariere umane alcătuite din localnici şi rudenii de-ale sale. Lumea, fericită şi onorată că se află în faţa zeului Maramureşului ne cinstea, încontinuu, cu mâncare şi horincă de cincizeci şi două de grade… Şi, totuşi, deşi cheful s-a prelungit, cu destule ore în noapte, dimineaţă, după ce-am ajuns la Hotelul Mara, unde era cazat maestrul, în momentul când mă prezint să-l conduc pe acesta la emisiune, care începea la ora opt dimineaţa – am parte de o imensă surpriză. Fărcaş, pe care-l crezusem demolat după chef, la cei 68 de ani pe care-i avea atunci, deşi dormise maximum trei-patru ore în acea noapte era deja bărbierit şi odihnit de parcă ar fi dormit zece ore în patul de acasă. Şi, în timp ce-şi încheie la mâneci cămeşoaia ţărănească, îmi mărturiseşte, uşor deprimat: “Uite, dragul meu cum mi s-a deşirat cămaşa la mâneci. Înainte, când aveam p… bună nu aveau timp să se deşire, primeam în permanenţă numai cămăşi noi. Acum nimeni nu mi le mai face, trebuie să mi le cumpăr singur”…

farcas si zamfir Farcas si Zamfir (2)

Întâmplare cu doi coloşi: Fărcaş şi Zamfir

Angajat, în anul 2014, la Centrul Judeţean pentru Consevarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj Sunt,  nimeresc în mijlocul unui laborios şi în acelaşi timp subtil proces de creaţie, care va duce la o realizare unică în România: după o prietenie care durează de peste cincizeci de ani, cei doi coloşi ai instrumentelor populare, Gheorghe Zamfir şi Dumitru Fărcaş, şi-au reunit forţele pentru a edita împreună, două albume – chintesenţă a creaţiei folclorice naţionale, cu piese aparţinând tuturor regiunilor ţării. Munca în studio a şi început deja, cu înregistrările, aflate în plină desfăşurare ale doinelor marelui Gheorghe Zamfir, acompaniat de orchestra “Cununa Transilvană”, aparţinând Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj. Orchestra se conformează, ţinând sunetele lungi (procedeul se numeşte “pedală” – mă dumireşte Săndel Filip, proprietarul studioului) iar naiul lui Zamfir se zbate din nou prelung, covârşitor, într-un bocet, cu  voce  umană… Desigur, nu degeaba străinii l-au botezat pe artist „Mister Himalaya”… Brusc, la un semn al naistului, totul încremeneşte, iar orchestra se opreşte din cântat. Rapid vine şi explicaţia acestuia: din pricina oboselii acumulate pe parcursul călătoriei de la Bucureşti spre Cluj dar şi a emoţiei intrării în studio, se pare că a suferit o uşoară cădere de tensiune. Îi calmează însă, repede, pe toţi cei prezenţi, adăugând că îşi ştie perfect remediul, fiindcă mica lui slăbiciune e una care datează de destulă vreme. Iar eu – fiind singurul aflat în studio, fără o însărcinare concretă – mă ofer să-i aduc hapul miraculos care să-l readucă  într-o excelentă dispoziţie. Dau fuga la farmacie, mă întorc rapid în studio şi după ce îi ofer medicamentul,  înregistrările continuă cu o sporită vigoare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Între timp, îl zăresc, urcând încet scările pe celălalt colos al folclorului nostru, pe Dumitru Fărcaş. Profesionist până-n măduva oaselor, acesta s-a prezentat cu mai bine de două ore, înainte de termenul fixat, pentru a-şi începe bucata sa de muncă din studio.

farcas in studioul

În umbră, moartea pândeşte şi ea

Dar, ca un făcut, şi cu dânsul se petrece un fenomen neobişnuit:  de parcă s-ar fi molipsit,  telepatic, de la Zamfir, nici lui nu-i este prea bine… Spune că simte o presiune puternică în regiunea tâmplelor şi a cefei, simptom care ar  putea trăda o tensiune arterială crescută. În momentul cu pricina, remarc, uşor panicat, că ne aflăm doar noi doi în încăpere, aşa că mă agit şi-mi sun medicul de familie. Îl  întreb dacă nu cumva ar fi necesar să-i ofer, maestrului, pastila cu care îmi tratez, la rândul meu, hipertensiunea… Acesta îmi interzice însă categoric lucrul respectiv, indicându-mi să facem cumva şi să-i măsurăm, marelui taragotist, tensiunea arterială. Aşa că intru în camera tehnică şi-l alarmez pe domnul Săndel. Acesta – parcă pregătit pentru orice tip de evenimente neprevăzute care ar putea avea loc în studioul său –  apare, imediat, înarmat cu un tensiometru. Îi măsoară maestrului tensiunea, care până la urmă se dovedeşte a fi prea ridicată – în partea ei superioară – şi mult prea joasă – în cea inferioară.  Deci, e limpede, medicul a avut dreptate, nu trebuia administrat nimic în lipsa unui consult de specialitate, cazul maestrului Fărcaş fiind unul special – aşa cum de altfel e şi omul – cu un organism transformat pe parcursul celor câteva decenii de suflat, în forţă, într-un adevărat instrument… Fără să şovăie, proprietarul studioului se oferă să-l transporte, urgent, la medic. Fărcaş refuză, însă, cu încăpăţânare: „Lasă, că merg aşa, înainte...” Bunul său simţ, proverbial, de maramureşan din Groşii Băii-Mari, i-a dictat, se pare, să nu-şi permită să irosească o zi preţioasă de înregistrări, în care e implicată atâta lume… Apoi, treptat, “Dumnezeul taragotului” îşi recapătă culoarea din obraji şi, totodată, debitul verbal. Pe deasupra, are acum energia să comenteze incidentul prietenului şi partenerului său de-o viaţă, Zamfir: ”De emoţie s-a petrecut cu el acest lucru. I s-a mai întâmplat şi-n alte dăţi – şi asta pentru că, întotdeauna, odată intrat într-un studio de înregistrări e cuprins de o emoţie atât de mare, încât abia îi face faţă… Incredibil, câtă sensibilitate: artişti de talia lui Fărcaş şi Zamfir redebutează cu fiecare nouă înregistrare, de parcă ar fi prima din viaţa lor, iar emoţiile lor sunt ca la început! Între timp apare şi naistul, de data aceasta zâmbitor, aflat acum într-o stare fizică perfectă. Îmi aruncă, în glumă: “Pentru istorie, îţi spun un lucru: l-ai salvat pe maestrul Zamfir”… Apoi, după ce Zamfir se întoarce în studio, Fărcaş îşi aminteşte o întâmplare petrecută  în urmă cu cincizeci de ani, în Germania, cu prilejul unui turneu efectuat – tot împreună cu Zamfir:  Concertam împreună la „Beethoven Halle”, în Bonn – unde nemţii, zgârciţi cum îi ştiţi, cu elogiile – mi-au spus un lucru care m-a umplut de bucurie: acela că taragotul nu este saxofon sopran, nu este clarinet, nu este oboi d’amore, nu-i corn englezesc, ci e din toate câte ceva şi încă puţin pe deasupra. Şi acuma vine fraza care m-a încântat peste măsură, apărută într-o revistă prestigioasă de-a lor: Dacă Beethoven ar fi cunoscut acest instrument, în celebra sa pastorală, în loc de solo de corn ar fi folofarcas in studioulsit, mai mult ca sigur, taragotul…”