Fost deţinut politic, 91 de ani: „M-au vârât în închisoare pentru două sloganuri scrise de un necunoscut pe gazeta de perete”!

518

Clujenii Iacob Prodan şi soţia sa, Viorica Prodan, în vârstă de 91  respectiv 81 de ani, sunt părinţii regretatului profesor şi medic de la U.M.F. Cluj, Liana Mărginean, plecat  dintre noi în anul 2011. Dar, dincolo de acest aspect, Iacob Prodan are o istorie – incredibilă pentru trăitorii de astăzi – însă în „tonul” iraţional al perioadei comuniste, când orice incident ce se petrecea împotriva curentului îi arunca pe români, chiar nevinovaţi, în puşcărie, distrugându-le definitiv viaţa. Iar povestea lui Iacob Prodan – fost Mirceanu – reprezintă o nouă filă din „epopeea suferinţei româneşti” şi o dovadă a manifestărilor atroce ale comunismului din România, inclusiv din Clujul nostru!

 

„Fruct” al unei iubiri interzise

Intru în casa bătrânească a familiei Prodan, situată în cartierul clujean Dâmbu-Rotund, după ce poarta îmi e deschisă de către doamna Viorica, mult mai sprintenă decât Iacob, soțul ei fostul deţinut politic pe care doresc să-l cunosc. Bătrânul de 91 de ani mă întâmpină, cu jovialitate, în sufragerie – de parcă m-ar fi cunoscut dintotdeauna – ce-i drept, după ce fusesem recomandat de către o rudenie de-a sa, Gavril Mircean, la rândul său fost deţinut politic. Acesta, deşi bolnav şi sleit de puteri se străduieşte din greu să-şi amintească evenimentele cele mai importante din viaţa sa şi – după cum se va dovedi până la urmă – va reuşi s-o facă, uneori şi cu ajutorul nepreţuit al soţiei sale, Viorica, mai tânără cu 10 ani decât el, o femeie inteligentă și extrem de lucidă. Râde cu poftă după ce aude constatarea mea făcută cu voce tare și mărturisește că n-a fost oareșcine la viața ei și ani de zile la rând fotografia sa a figurat pe gazeta de perete – de la intrarea în Parcul Central – unde erau afişaţi fruntaşii Clujului în întrecerea socialistă. Asta – remarcă ea – chiar dacă soţul ei a făcut puşcărie politică, doi ani de zile bătuţi pe muche, tot pentru o „afurisită de gazetă de perete”… Îl lasă apoi să vorbească pe soţul său, bărbatul dând semne că abia aşteaptă să-şi relateze, cu propriile puteri, povestea tulburătoarei sale vieţi. Iar după ce alegem împreună câteva fotografii din noianul aflat pe masă, acesta îşi începe confesiunea – dovedindu-se un om dintr-o bucată, dotat şi cu un ascuţit simţ al umorului: „M-am născut la Bonţida, unde am fost crescut de bunica din partea mamei – pentru că părinţii mamei şi tatei s-au împotrivit relaţiei lor – aşa că eu am fost un „fruct” al unei iubiri interzise. Am şi păstrat numele de familie al mamei mele, Mirceanu, până târziu de tot, prin 1965 când tatăl adoptiv, Prodan, a reuşit să mă adopte cu forme legale. Şi tot Mirceanu a fost numele cu care am ajuns – la început în refugiu, apoi în puşcăria „Popa Şapcă” din Timişoara – şi apoi la Canal, la Poarta Albă, dar şi cel cu care mi s-a născut Liana, regretata mea fiică, plecată dintre noi. Iar avatarurile suferite mai târziu – ca să mi se recunoască detenţia politică şi refugiul, datorită diferenţei de nume  – vi le închipuiţi şi dumneavoastră. Şi, întorcându-mă la tatăl natural, tot respectul pentru el, fiincă a s-a achitat totuşi de obligaţiile sale achitându-mi pensia alimentară, conform înţelegerii încheiate cu mama”. Referitor la copilărie şi studiile primare urmate, povesteşte că până la jumătatea clasei a patra a învăţat la Bonţida, după care, până la clasa a şasea, la Şcoala primară de pe strada Maxim Gorki – actuala Coposu, din cartierul Dâmbu-Rotund. Arată apoi că următoarele clase de gimnaziu – a şasea şi a şaptea – le-a făcut la Simeria, în refugiu, unde a ajuns împreună cu mama, Maria Mirceanu şi tatăl vitreg, Alexandru Prodan.

Iacob, la 9 ani, elev la Bonida

La închisoarea „Popa Şapcă” şi apoi la Canal

La Simeria rămâne patru ani şi nouă luni, prilej cu care este martor al bombardamentelor americane făcute asupra zonei gării Simeria, de Paştele lui 1944 – din fericire fără consecinţe grave asupra populaţiei – dar observă şi valurile de avioane care se îndreptau, periodic, survolând malul Mureşului, îndreptându-se spre Arad, în același scop… De acolo, din refugiu, e trimis de părinţi la o şcoală profesională, la Hunedoara, unde obţine calificarea  ca lăcătuş-mecanic. După  război se întoarce la Cluj şi se angajează – sub tutela tatălui vitreg – la secţia de reparaţii locomotive a Atelierelor CFR „16 Februarie”. În anul 1948 este luat la „oaste”, la Artilerie 5 Antiaeriană Câmpina, judeţul Prahova, după care e trimis la şcoala de ofiţeri de la Ineu, judeţul Arad. Arată acesta, zâmbind cu tâlc: „Ei, bine, de aici mi-a venit necazul. Eram deja secretar U.T.C. pe pluton şi responsabil cu gazeta de perete când, într-o dimineaţă s-au găsit scrise inscripţiile „Jos partidul comunist” – pe partea stângă a gazetei şi „Trăiască S.U.A.” pe cea dreaptă.  Cineva din unitate scrisese asta şi eu, ca responsabil al gazetei am picat în bucluc. Dar nu am fost arestat imediat. Am fost anchetat vreo două luni, în unitate, de către ofiţerul de contrainformaţii – iar apoi trimis la corpul de gardă pentru alte două luni, unde era „boierie”. Chiar crezusem că am scăpat, dar n-a fost aşa… M-au ridicat după patru luni şi condamnat la doi ani pentru „delictul de instigare”, m-au dus direct la închisoarea „Popa Şapcă” din Timişoara. Acolo am stat la „neagra”, o cămară întunecoasă alături de alţi doi condamnaţi unde distracţia maximă a gardienilor era să arunce găleţi cu apă îngheţată, iarna, pe trupurile noastre goale. Dar nu le displăcea nici să ne croiască, bine de tot, cu cureaua, când aveau chef. Am stat acolo pe o perioadă de un an şi jumătate, după care ne-am trezit urcaţi într-un vagon şi transportaţi la Canal, la Poarta Albă. La „Popa Şapcă”, totuşi, reuşisem să obţin vorbitor cu părinţii, astfel că m-a vizitat mama de două ori, de fiecare dată cu câte un bagaj cu alimente în greutate de cinci kilograme, dar problema acolo a fost „reabilitarea” şi chinurile ei”.  Arată apoi, de data aceasta zâmbind, că la Canal abilităţile sale în meserie i-au fost repede reperate de comandantul lagărului: „M-a chemat la el şi m-a întrebat dacă ştiu conduce locomotiva. I-am spus că da, la perfecţie – şi pe deasupra îi ştiu din cap şi componentele, pentru că învăţasem asta la Atelierele „16 Februarie” din Cluj. I-am făcut şi o demonstraţie, iar el a fost mulţumit. Am început să lucrez, în ture de 24 de ore, pe locomotivă, muncă ceva mai uşoară decât cea a camarazilor care montau linii de cale ferată. Dar nici eu nu eram scutit de eforturi: între ture eram obligat să golesc – înarmat doar cu o lopată – vagoane întregi de pământ şi să sparg bolovani uriaşi cu „şpiţul”, folosind ciocane grele”. Zâmbește, dar de data aceasta cu tristețe: „ Iar la eliberare – care a avut loc pe 11 noiembrie 1951 – pentru tot efortul meu am primit bani cât să-mi cumpăr un pachet de ţigări”!

La o petrecereLa scoala de ucenici

Dansator în echipa întreprinderii

După ieşirea din puşcărie se bucură – vremelnic – de protecţia tatălui vitreg, maistru la „Biroul tehnic de exploatare buletine de lucru”, al Atelierelor „16 Februarie”. Dar curând a venit la Iacob secretarul de partid care l-a întrebat dacă acceptă să urmeze şcoala de mecanici de la Cluj. „Şi de-aş fi acceptat – şi de nu – tot m-am trezit trimis, pentru prima dată la Oradea, unde am avut regim de deţinut politic şi după trei luni de muncă grea am fost adus înapoi, la Cluj. Acolo la Oradea, numai vagonete am încărcat şi am împins, totul până la epuizare totală. La Cluj am ajuns la depou şi apoi la ateliere, la secţia „Cazangerie”, unde am confecţionat boghie de trenuri de marfă şi de călători. Abia după ce am trecut şi de această etapă am fost trimis la sectorul „Probe locomotive cu abur”. Şi, credeţi-mă de acolo am reuşit să mă pensionez, pe 15 septembrie, 1986”. Arată în continuare că în toată această perioadă s-a străduit să nu-i deranjeze în vreun fel pe comunişti, ca să nu se întoarcă în puşcărie: „Nu m-am opus nimănui, n-am contrazis pe nimeni pe teme politice şi dacă mi-o pus pancarte în mâini, să le duc la defilare, am făcut-o fără să crâcnesc. Plus că prin 1962 am intrat şi în echipa de dansuri a atelierelor, unde am rămas zece ani, deşi nimeni nu accepta, în general, să facă parte din trupă. Făcusem o boacănă: am snopit în bătaie un individ care a vorbit urât de mama, ori eu tocmai să vorbească cineva urât de mama nu suportam. Aşa că, tocmai ca să mi se ierte fapta, am intrat în echipa de dansuri. Dar repet, fără niciun folos, fiindcă de la ei nu am obţinut nici un ban în plus la salar, în toţi aceşti ani – doar o cravată albastră, croşetată şi câteva deplasări prin ţară, cu prilejul unor spectacole. În rest am învăţat – de la un maestru coregraf-practicant, un rus, Cerbinsky – să dansez jocuri ruseşti şi prea puţine româneşti. Că mai mult ruseşti erau toate pe atunci.” Intervine în discuţie şi Viorica, atenuându-i puţin dezamăgirea: „Lasă, că odată am fost şi eu cu tine, la Timişoara, parcă, şi a fost frumos”! Apoi îmi povesteşte împrejurările în care l-a cunoscut pe Iacob: „Am auzit de el, în sat, la Bonţida, de la un verişor de-al lui, care-i era vecin. Deşi lucra la ateliere, venea duminica în sat, că doar acolo era şi tatăl lui natural – cu care se întâlnea pe ascuns, însă, ca să nu afle Prodan, tatăl vitreg. O venit atunci şi pe la noi – şi nu neapărat a fost iubire mare, dar şi părinţilor mei le-o plăcut de el, aşa că ne-am luat. Şi acum, uite, pe 30 octombrie am împlinit 62 de ani de căsnicie. Cât despre faptul că Iacob a fost deţinut politic am aflat şi eu la un moment dat, din familie dar oficial mai târziu, când am fost chemată la o verificare, la partid, şi cei de acolo m-au întrebat dacă ştiu de acest lucru. Eu le-am spus că nu şi până la urmă m-au lăsat în pace. Nu mai eram nici eu fiştecine, eram deja gestionară într-un aprozar din centrul Clujului, pe strada Napoca şi – aşa cum v-am povestit – mă bucuram de multă apreciere din partea tuturor. Tot aşa, fiind mereu pe centru, am reuşit să rezolv şi problemele de recunoaştere a refugiului, puşcăriei soţului meu, precum şi numeroasele formalităţi pe care le-am efectuat ca să procurăm acte noi. Inclusiv certificate de naştere, de botez, al lui şi al fiicei noastre – de asemenea cel al căsătoriei noastre datorită schimbării numelui din Mircean în Prodan. Târziu de tot s-a petrecut asta, prin 1965, pentru că tatăl vitreg, Prodan – mai mic decât mama lui Iacob cu opt ani – a reuşit doar atunci, conform legii, să-i schimbe numele”.

Viorica ingerul pazitor Nota prin care i s-a recunoscut lui Iacob detenţia de doi ani

„Viaţa mea? Putea fi mai bună”…

Se înnegurează la rândul său, pentru o clipă, după care mărturiseşte, cu glas stins: „Aveam şi noi o fată de la Dumnezeu, conferenţiar doctor Liana Mărginean, dar ne-a murit în urmă cu şase ani, la vârsta de 54 de ani. Au rămas doi copii de la ea. Unul e căsătorit şi de la el avem o strănepoată în vârstă de doi ani, o minunăţie, care ne face viaţa frumoasă şi mai avem încă un nepot, necăsătorit.” Bărbatul dă deja semne de oboseală, aşa că trecem pe ultima „turnantă” a discuţiei noastre: îl întreb cum vede viaţa după 91 de ani de existenţă. La care omul răspunde cu promptitudine, dublată de seninătate: „Viitorul pentru mine este, ca să zic aşa, jumate – jumate. Jumătate spre bine şi jumătate spre rău. Speranţă multă nu mai văd pentru ţara asta pentru că prea mulţi politiceni trag oala pe focul lor… Iar viaţa mea putea să fie mai frumoasă, mai darnică – în toate sensurile. 47 de ani 10 luni şi două zile am lucrat din greu – asta punând la socoteală, la vechime, şi anii de puşcărie. Nu pot să mă plâng că după ieşirea din puşcărie am dus-o greu, fiindcă dacă munceşti ai banul în mână şi până la urmă ajungi să-ţi fie bine. Puteam şi să-mi tot schimb locul de muncă – să mă duc acolo sau acolo – dar mi-am zis că n-are rost, important e să te obişnuieşti cu o meserie şi să o faci bine. Eu, de pildă, cum îi spuneam şi şefului lagărului de la Poarta Albă, pot să desfac şi apoi să montez la loc o locomotivă, după care s-o fac să funcţioneze perfect. Vedeţi, şi asta poate fi o bucurie pe care ţi-o oferă viaţa”…

Părăsesc, renunţând să mai iau un taxi, pe o noapte ceţoasă, locuinţa familiei Prodan din cartierul Dâmbu-Rotund. Cobor dealul şi – ca şi cum mi-ar fi fost distrusă o lume – remarc, surprins şi oarecum revoltat, reclamele magazinelor din preajmă răsărite precum ciupercile după ploaie. Eu rămăsesem încă fixat la povestea lui Iacob Prodan, din perioada Clujului vechi, cu imaginea Atelierelor „16 Februarie” conforme relatărilor fostului deţinut politic, şi cum le ştiam şi eu – din copilăria petrecută în aceeaşi zonă, casa bunicii mele fiind situată pe o stradă învecinată. Coincidenţă sau nu, inclusiv şcoala primară, frecventată în copilărie de Iacob Prodan a fost şcoala unde am luat contact pentru prima oară cu abecedarul.

Loading...