Gabor Găvruş, dejeanul cu o pensie de 7 lei. Şi-a pierdut casele în incendii, dintre care unul provocat de vecini!

Viaţa lui Găvruş şochează pe oricine: după o copilărie de coşmar, la inundaţiile din anii `70, când apele au măturat arhiva instituţiei unde lucra acesta a rămas fără carte de muncă, iar pentru că nimeni nu i-a recunoscut cei 18 ani de muncă beneficiază acum de o pensie de numai 7 lei! Omul n-a protestat, s-a bazat pe livada pe care o deţine în curte şi a trăit decenii întregi doar din vânzarea merelor. Însă ghinioanele sale au continuat: două incendii – ultimul, provocat – l-au lăsat fără cele două case. Apoi a orbit, însă prin grija lui Augustin Pop, prietenul de-o viaţă, a fost operat şi vederea i-a fost salvată. Recent, Găvruş şi-a fisurat piciorul, dar acelaşi amic a reuşit să-l interneze în Spitalul Municipal Dej, ca să nu îngheţe la iarnă, în singura încăpere intactă rămasă din gospădărie, în care locuieşte, o debara de lemne.

Pop, îngerul păzitor al lui Găvruş are şi el un înger!

Povestea dejeanului octogenar Găvruş Gabor începe la Cluj-Napoca, la Institutul de Medicină Legală, fiind relatată tocmai de statornicul său prieten, încă din copilărie, Augustin Pop. Augustin, octogenar la rândul său în vârstă de 82 de ani, cu un an mai mic decât Găvruş, este însoţit la instituţia medicală clujeană de fiica lui, Florica, după un accident stupid, din care a scăpat miraculos: un şofer beat şi fără carnet de conducere l-a lovit chiar pe trecerea de pietoni, la Dej, în urmă cu câteva zile. Povesteşte Florica incidentul, însă nu înainte de a-şi face o cruce mare, ca şi cum ar vorbi de o minune: „Când l-a lovit maşina individului acela, tata a fost proiectat prin aer circa patru-cinci metri şi s-a prăbuşit pe asfalt. A fost destul de rău lovit , s-a ales cu o mulţime de vânătăi în zona capului şi a trupului, lucruri extrem de periculoase pentru un om de vârsta lui.  Dar, uite, numai în trei zile de la accident, o mână miraculoasă l-a vindecat şi nu i-a lăsat sechele, ci numai juliturile pe care le vedeţi, care se vindecă, din fericire, extrem de repede. Se vede că binele pe care-l face permanent i s-a întors acum, înzecit”. Curios, simţind că ar putea fi vorba de o poveste o rog să fie mai explicită. La care d-na Florica răspunde, cu amabilitate: “Păi, numai un singur exemplu, cel cu Găvruş Gabor, bătrânelul de-un leat cu el, pentru care tata a rămas singurul sprijin în viaţă, iar fără el omul ar fi fost mort demult”… Şi, pentru că între timp dl. Augustin s-a întors de la consult, îl rog să-mi povestească mai multe lucruri despre prietenia lui cu Găvruş, care se întinde pe mai bine de şapte decenii şi jumătate. Bărbatul nu se lasă prea mult invitat şi îşi începe, bucuros, relatarea: “Cu Găvruş ne cunoaştem de copii, el e născut la Valea Lungă iar eu în Ciubanca. El îşi ducea la păscut animalele pe un deal, iar eu pe cel învecinat – şi între noi se întindea o livadă de mere. Aşa ne-am împrietenit şi am rămas apropiaţi până în ziua de azi. Eu m-am făcut cojocar, am câştigat bani mulţi şi m-am realizat, în schimb el a trăit mereu aşa cum a putut, la început la C.A.P., apoi ca muncitor la Ocna Dejului şi taxator la autobaza I.R.T.A. şi mai târziu, pe baza fructelor din livada lui de 40 de ari, ca furnizor de fructe la fabricile de sucuri”.  Mărturiseşte în continuare, cu faţa posomorâtă, că prietenul său a fost lovit de-a lungul vieţii de un şir incredibil de ghinioane, care l-au dus la sapă de lemn: “ Cele două case i-au ars – iar ultima dintre ele fiind aprinsă de-o mână criminală. Apoi, nici pensie nu are, bietul de el, fiindcă i-au pierdut actele, apoi a orbit şi abia într-un târziu am reuşit până la urmă să-l duc la operaţie, la Cluj şi să-i salvăm vederea. Acum zace într-un salon din Spitalul Municipal, cu piciorul fisurat, unde l-au internat autorităţile, sensibilizate de mine – ca să treacă omul de iarnă şi să nu îngheţe în debaraua de lemne unde locuieşte acum”.  Dar pentru că povestea prieteniei şi vieţii celor doi îmi pare extrem de înălţătoare, îi cer lui Augustin Pop numărul de telefon, promiţându-i că mă voi deplasa curând la Dej ca să purtăm, toţi trei, o discuţie ceva mai aprofundată.

„Până la 81 de ani n-am fost la spital sau medic”

Nu trec mai mult de două zile şi iată-mă la Dej, după un telefon dat în prealabil domnului Augustin. Acesta, cu pas ferm şi apăsat, în ciuda vârstei, păşeşte în holul Spitalului Municipal Dej, locul nostru de întâlnire, ca să-l vizităm pe Găvruş. Urcăm la etajul IV şi intrăm – ca simpli vizitatori  – în camera 420, unde Găvruş pare a ne aştepta de când e lumea. Fericit, se ridică în capul oaselor şi-l  salută pe prietenul său, după care mă priveşte cu interes şi-mi întinde mâna, recomandându-se. Om de lume, extrem de comunicativ, Găvruş îşi începe relatarea vieţii sale imediat după ce e rugat, bucuros că a venit cineva de la Cluj, special pentru a discuta cu el: “Eu la viaţa mea am fost ţăran agricultor, apoi am lucrat la Ocna Dejului, la un atelier de tâmplărie, după care am intrat la Autobaza Dej, la IRTA, ca taxator unde am lucrat timp de şapte ani şi jumătate”. Îmi vorbeşte apoi de copilăria lui frustrată, lipsită de prezenţa tatălui, permanent plecat în ambele războaie şi cu un bunic mort în închisoare: “În primul război tata a fost plecat pe front trei-patru ani, iar în celălalt a fost doi ani prizonier în Germania, de unde s-a întors bolnav, iar bunicul a murit în închisoare, aici, la Dej, omorât de comunişti. Greu mi-a fost atunci – dar şi după aceea – şi mă tot minunez cum de-am  ajuns la etatea asta când ştiu prin ce greutăţi am trecut. Apoi, cu colectivizarea, tata, Găvruş Vasile, era bolnav la pat şi nu mai puteam face faţă cotelor, deşi munceam de mă rupeam, la “colectivă”. Iar când ne-o venit o citaţie că n-am dat cotele şi impozitele, m-am prezentat eu în locul lui tata – cu un curaj de care mă mir şi acum – direct la Securitate, la comandantul de atunci, Rugină. Şi pentru că am fost sincer cu el şi i-am povestit cât de greu o ducem, acesta m-a plăcut şi m-a ajutat să-mi compensez cele 32 de kilograme de grâu care-mi lipseau din totalul de 85 pe care le datoram la stat. Aşa că mi-a dat un bilet pentru ţiganul care era şef de depozit la C.A.P. şi mi-a spus că pot compensa la fiecare trei kilograme de porumb cu un kil de sămânţă de floarea soarelui, aşa că să încerc să cumpăr floare şi s-o duc la depozit împreună cu biletul lui. Iar când am ajuns la Gârboul Jiboului, magazionerul mi-o zis că nu ia floare, însă când i-am dat biletul, imediat mi-o zis că aşa merge. Astfel am putut ieşi cu bine, neamendat pentru lipsa grâului”.  Abia pornit, omul începe să-şi prezinte, în rafale, seria eşecurilor: „Eu, până la etatea de 81 de ani n-am fost niciodată la spital sau la medic. Dar, dup-aia s-au pornit toate necazurile. Prima dată mi-a explodat o butelie în casă, în urmă cu trei ani. Eu eram afară şi ştiu clar că, de m-aş fi aflat cumva înăuntru, azi eram mort. Şi când o venit flacăra mare o sărit geamul din cadrul lui.  Apoi am încercat să intru, să sting incendiul – dar n-aveam cum, că era flacăra mare, aşa că m-am retras, ca să nu ard.  Iar pompierii mi-or distrus şi ei jumătate din acoperiş  când au stins focul. Apoi, de supărare am făcut tensiune mare, am fost bolnav şi când m-am întors acasă de la medic mi-am fracturat piciorul drept. Asta era pe 4 noiembrie 2015”. Povesteşte că a avut marea şansă să fie operat de două ori la Cluj de renumitul doctor ortoped Luca, dejean de origine, care i-a instalat nu mai puţin de 12 şuruburi pentru aceeaşi fractură. Apoi l-a ţinut internat o lună şi jumătate în spital, plata făcându-se prin Crucea Roşie. Cât despre actuala internare, spune că vine după ce a alunecat în grădină, pe un măr putred şi şi-a fisurat osul. “De o lună stau aici, că n-am voie să stau cu el pe pământ, mi-o dat tratament şi până nu merg din nou la raze, să văd cum s-a prins osul, nu am voie să umblu. Cât am stat în spital, la Cluj, vecinii mi-o stricat acoperişul ca să nu mai stau acolo şi să-mi fure apoi livada de 40 de ari. Atunci mi-or şi intrat doi vecini în grădină – unul din Moldova, taximetrist şi unul Vaida Gheorghe – şi mi-or tăiat şase pomi. Cred că tot ei mi-or aprins şi cealaltă casă, după vreo câteva luni de la primul incendiu, numai ca să mor de supărare şi să ajungă la livada mea. Însă ei nu ştiu că Dumnezeu alduitul ţine cu mine, pentru că doi creştini mi-or făcut un acoperiş pe debaraua de lemne, iar dl. Augustin mi-a cumpărat sobă şi dormeză, ca să pot trăi acolo”.

“Am 40 de ani la grădină, 18 ani de muncă, dar numai 7 lei pensie”!

Îmi povesteşte mai departe cum acelaşi Augustin Pop l-a salvat şi de la orbire, după ce l-a tot purtat, aşa nevăzător, prin oraş, când avea treburi: “Când n-am mai văzut, dl. Augustin a plătit un taxi şi m-a dus la Cluj, la “Ochi”, la Spitalul Militar, unde o doamnă m-a consultat şi o zis că am cataractă. M-o operat şi după două ore am văzut cu un ochi. Atunci o venit fratele şi a plătit numai “cristalul”, nu şi operaţia – iar apoi doamna doctor mi-o operat şi celălalt ochi şi mi-o pus şi “cristalul” –  tot gratis – fiindcă mi-a spus ea: “Aici nu-i vorba de bani, ci de sănătate”. Iar acum, de ceva ani de când sunt cu necazuri, dl. Pop şi fiul lui îmi tot aduc mâncare, acasă – dacă nu odată, atunci de două ori pe săptămână. Şi la spital aici o vrut să-mi aducă, însă nu e voie, că avem de toate. Pentru mine el e ca un înger păzitor şi mai mult decât un frate, fiindcă cel adevărat – preot pensionar la Năsăud – e şi el bătrân, bolnav şi neputincios, îngrijit la rândul său de copiii lui”. Oftează adânc şi mărturiseşte un nou aspect din viaţa lui, care mă lasă fără replică: “Am 40 de ani de grădină, 18 ani de muncă, dar numai 7 lei pensie. Atâta am, nici măcar ajutor social, fiindcă din pricina grădinii nu am dreptul la ajutor social. Am rămas fără vechime recunoscută oficial în muncă pentru că la inundaţiile din 1970 apa a dus arhiva de la subsolul instituţiei –  aflată lângă Combinat – şi actele mele nu s-au mai găsit. A fost, la un moment dat, un domn Braşoveanu, de la Primărie – care m-o aflat pe computer că am doar 7 lei pensie, bani pe care-i primesc pentru perioada petrecută în armată, la compania de muncă – şi m-o dus la Cluj unde mi-o dat de două ori câte 1.400 de lei. Dar în rest, nimeni nu m-a ajutat cu nimic… Plus că după primul accident mi-a dispărut şi buletinul din salvarea cu care veneam de la Cluj. Îl aveam într-o străiţucă şi mi-a dispărut cu toate lucrurile, iar norocul meu a fost că, totuşi, cardul de sănătate se afla în buzunarul de la piept. Nu demult m-or fotografiat cei de la Primărie, chiar aici în spital şi o să primesc un buletin provizoriu, ca să pot să fiu şi eu în legalitate, măcar din acest punct de vedere”.  Îl mai întreb ceva: de ce nu şi-a întemeiat o familie. La care Găvruş răspunde, mâhnit: “Am fost tot prin greutăţi, şi nu mi-o trebuit căsătorie. N-am vrut ca prin căsătorie să îmi mai adaug o greutate. Am mai avut femei, dar cu una legitim n-am fost”.

Ne despărţim cu strângere de inimă, grăbindu-l puţin pe dl. Augustin. Dorim să ajungem şi la ruinele caselor lui Găvruş, însă acesta, asemeni unui copil care-şi imploră părintele vrea să-l reţină cât mai mult pe prietenul său, pretextând că mai are multe să-i spună. Reuşim, totuşi să părăsim spitalul după ce dl. Augustin îi promite că se va întoarce mai târziu. Apoi – ajunşi după un drum cu taxiul până pe strada Baia-Mare, aflată la ieşirea din Dej – contemplăm dezastrul gospodăriei lui Găvruş. Acolo, în timp ce ne plimbăm printre ruine, tot dl. Augustin este cel care trage concluziile: “Nu vrea să ia pe nimeni aici, fiindcă mi-a descris patru cazuri concrete în care cei care au venit în spaţiul celui pe care trebuia să-l îngrijească l-au omorât, pur şi simplu, cu zile. Preferă mai degrabă să moară în mizerie. În orice caz, aşa caz ca al lui nu am mai întâlnit de când mă ştiu, însă consider că trebuie să-l ajut cât voi trăi. Găvruş a rămas singurul reper din lumea mea veche, dispărută – aşa că voi rămâne legat de el cât voi trăi”!

Gabor Găvruş, despre prietenia dintre el şi Augustin Pop sau “filozofia dăruirii”: ”De copii mici ne cunoaştem. Noi am avut o grădină mare cu pomi între satul lui şi al meu şi oricine o venit pe-acolo n-o fost oprit – cum se face azi – să-şi ia fructe. Şi prin asta ne-am împrietenit laolaltă. Încă le ziceam la trecători şi de unde să-şi ia fructele cele mai coapte. Şi aşa ne-am împrietenit. Am fost mai mulţi atunci, dar timpul ne-a răsfirat, fiecare a plecat de la locul nostru şi a uitat de copilărie. Dar Augustin n-a uitat. Şi aici, acasă, n-am oprit pe nimeni să-mi ia fructe din grădină. Numai că aici la mine oamenii sunt păcătoşi. Am ajutat pe mulţi, dar sunt unii care mai mult mă strică decât mă ajută. Vreau să aduc pe cineva acolo, nişte creştini şi o zis dl. primar, anul trecut, că dacă găsesc pe cineva să mă întreţină Primăria virează bani pentru construcţia casei. Io m-am purtat bine cu oamenii: bani, când am avut salar, am dat împrumut. Că mi-o înapoiat, că nu –  n-a fost problemă. Dacă omul o fost sărac şi necăjit nu i-am mai cerut în veci.  În rest, m-am ocupat cu fructele din grădină. Am vândut şi la “sucuri” câte două remorci de mere pe an, făceam bani destui. De acolo, în Poligon, mai sus erau militarii, armata – şi nu i-am oprit niciodată să-şi ducă o raniţă de mere, că Dumnezeu alduitul o dat. Că de unde se lua un măr, se făceau în loc zece.  Chiar m-o întrebat un vecin cum de la mine se fac mere, iar la el, nu. I–am spus că cine o dat mere şi la alţii, Dumnezeu alduitul i-o dat fructe şi mai are şi altul de unde să mănânce, dar la cine nu dă, nici El nu-i dă”.