„Împărţirea necazurilor”. Sau viaţa la Canal a sătenilor din localitatea Cara, deportaţi de Securitate

La cei 88 de ani ai săi Ioan Crişan din localitatea Cara, comuna Cojocna, în ciuda faptului că e imobilizat la pat se bucură de o luciditate ieşită din comun: îşi aminteşte – chiar şi după decenii, cel mai mărunt eveniment al vieţii sale distruse de comunism. E secondat cu brio de către fiica lui, Aurora – care-l îngrijeşte – şi-l completează, cu precizie, pe tot parcursul discuţiei noastre. Aurora a trăit o perioadă alături de bunicii săi, la Canal, pe când avea trei ani, iar amintirile i-au rămas extrem de vii în memorie.

„Tata a fugit în România, de unguri, într-un car cu grâu”

Deşi întins pe pat, Ioan Crişan impune mult respect prin întreaga sa prezenţă, de parcă te-ar privi, cumva, de sus: o impun vocea lui tunătoare, dicţia perfectă şi mai ales luciditatea de invidiat. Astfel, toate aceste elemente fac din el un partener de discuţii de-a dreptul fascinant. Mă întâmpină cu o frază şocantă, semn că am de-a face cu un personaj dotat cu mult spirit critic şi multă “fiere” înmagazinată în suflet, de-a lungul anilor: “Tata, Ioan Crişan, care se numea ca şi mine – sau mai bine zis, eu ca el – a fost primar mulţi ani în Cara şi a murit prin 1978. Pe vremea lui satul Cara avea primărie şi era primul din judeţ. Acum e ultimul: drum n-avem şi ţigani cât cuprinde, Doamne iartă-mă”!

Îmi place stilul direct al omului, aşa că-l provoc la mai multe destăinuiri. Încearcă să continue, însă e „obstrucţionat” mereu de fiica lui, Aurora, temătoare ca nu cumva tatăl ei să spună lucruri prea grave, care să le aducă şi alte prejudicii, după viaţa de infern pe care au trăit-o în perioada comunistă. Insist să-l lase pe bătrân să se exprime singur, noi doi urmând să discutăm ceva mai târziu. Fiica bătrânului se supune, cu destul de multă greutate, aşa că Ioan Crişan începe să se desfăşoare: „De la vârsta de nouă ani am lucrat de-am bolunzit, cu familia, c-am avut 34 de jugăre de pământ, în hotar. Iar tata a fost un om vrednic, vânat după cedarea Ardealului de unguri, iar după război de către comunişti. Ungurii au încercat chiar să-l omoare, dar bătrânul a aflat ce i se pregăteşte şi a reuşit să fugă în România”. Apoi detaliază circumstanţele în care bărbatul s-a salvat: ”O stat 10 ani primar, până or venit ungurii şi ne-or ocupat. Într-o noapte, pe el şi pe popa Aştilean era să-i prindă ungurii, aici, unde era graniţa cu România – şi să-i împuşte. Eu m-am dus cu carul în hotar, am încărcat nişte snopi de grâu în el şi pe ei i-am instalat dedesubt, după care i-am dus pe amândoi până aproape de graniţă. Ne-am uitat să vedem dacă nu-i paza de graniţă – dar nu era, ca printr-o minune. Şi au avut noroc, fiindcă grănicerii erau dotaţi cu furci şi suliţe, unelte cu  care verificau căruţele cu fân – şi dacă i-ar fi găsit, soarta lor era pecetluită: dacă nu sfârşeau împuşcaţi, atunci sfârşeau împunşi cu suliţele. Dar, din fericire, uite că Dumnezeu i-a ajutat să scape”.

Duşi, împreună cu alte trei familii din sat, la Canal

Şi descrie în continuare suferinţele familiei, care au început imediat după instalarea comunismului în această parte de ţară: „Calvarul nostru sub comunişti a început în 1950, pe 13 iunie, când a venit Securitatea, la ora 1.00 noaptea, la noi acasă. Eu eram plecat sub arme în perioada aceea, la Roman, aşa că n-am fost martor la eveniment, dar mi s-a povestit mai târziu. În casă se afla nevastă-mea, copilul nostru, mama şi încă trei fraţi. Taica dormea afară, aşa cum obişnuia pe timpul verii, lângă magazia de cereale. După ce i-au trezit, securiştii i-au aliniat pe toţi, în casă şi le-au zis: „În 13 minute vă îmbrăcaţi şi afară cu voi de-aici, de azi nu mai aveţi nimic!” apoi i-a ridicat pe aceştia – numai pe soţia mea şi copil nu, zicându-le să plece unde vor, fiindcă nu au treabă cu ei. Au mai fost trei familii cu noi, în sat, pe care le-au deportat, iar în cazul tuturor lucrurile au mers astfel: pe capii familiilor i-au dus la Cluj, la Securitate, unde i-au ţinut în anchetă timp de două săptămâni, iar pe ai lor i-au izolat într-o gospădărie din Apahida. Pe tot parcursul şederii la Apahida, familiilor nu li s-a permis nici măcar să primească o haină sau puţină mâncare de la săteni, într-atât erau de răi aceşti securişti. Apoi, i-au strâns laolaltă şi le-au urcat într-un tren de marfă, cu direcţia Canalul Dunăre-Marea Neagră, localitatea Basarabi. Acolo au şi rămas, mama şi tata, până la moarte, iar noi le-am adus mai târziu trupurile în cimitirul din sat, aşa cum le-a fost dorinţa”. Intervine în discuţie şi Aurora, cu câteva precizări: “Tata are doi fraţi şi o soră – şi toţi mai trăiesc, iar eu am un frate, pe Vasile Crişan, în vârstă de 67 de ani, care locuieşte în Floreşti, după ce-a stat mulţi ani la Slatina.” După care continuă, cu aplomb: ”La un moment dat, prin 1957, comuniştii i-au lăsat să vină acasă, dar bunicul şi bunica n-au mai vrut să rămână în Cara pentru că aveau deja doi copii în Dobrogea, la şcoală, aşa că s-au întors la Basarabi unde au muncit la viţa de vie până la pensionare. Bunica a murit la 91 de ani, iar bunicul la 87. N-o să uit niciodată cum am adus sicriul în care se afla trupul bunicii, transportându-l peste o Dunăre îngheţată, acoperită de troiene de zăpadă şi pe un viscol cumplit. Dar pentru că a fost dorinţa lor să-i îngropăm în sat, le-am îndeplinit această rugăminte. De altfel,  vărul nostru de la Basarabi a fost cel care a venit în Cara, cu câţiva ani în urmă şi a organizat ceremonia sfinţirii crucilor din cimitir şi, de asemenea, a pus la punct mormântul bunicilor şi al străbunicilor”.

„Am fost singurii cărora comuniştii le-au distrus casa”!

Bătrânul povesteşte în continuare că, după întoarcerea din armată şi-a găsit soţia şi copilul adăpostiţi la socri. A locuit şi el acolo, în condiţii extrem de grele, pentru o perioadă de mai bine de zece ani. Abia după 1960 a venit la ei un delegat de la raion, care l-a înştiinţat că i s-a oferit o şansă de reabilitare şi i-a înapoiat grădina casei familiale. „Am primit grădina şi casa – însă distrusă, până la temelie, de către comunişti. Cât despre magazie şi aceasta era praf, grajdul la fel – iar cerealele dispăruseră demult. Mi-au rămas doar pietrele de la fundaţii, fiindcă dintre toţi deportaţii din sat, numai nouă ne-au distrus clădirile din gospodărie”, declară Ioan Crişan, înnegurat. După acea palidă retrocedare, bărbatului i s-a dat sarcina să măsoare terenurile oamenilor, pe bani de nimic, îndurând nenumărate umilinţe şi privaţiuni din partea comuniştilor, „fiincă ei or fost şefii”. Imediat după ce i s-a înapoiat grădina, bărbatul şi-a făcut o „hrubă cu hol, acoperită cu hârtie gudronată”, unde a locuit împreună cu familia. Chiar şi în aceste condiţii, fiind un om harnic, încet-încet s-a ridicat din nou, muncind pe la oamenii din sat şi încropindu-şi până la urmă o gospodărie, lipsită însă de animale. Adaugă bătrânul, cu obidă: „Necazul cel mare este însă acela că oriunde m-am dus, la Cluj, să mă angajez, mă ţineau trei zile ca să-mi studieze politicul dosarul. Şi de fiecare dată îmi ziceau să mă duc acasă, că-s fiu de chiabur! Din 1951 şi până-n 1963 nu mi-am găsit nicio întreprindere unde să mă angajez. Până la urmă m-au angajat la Combinatul Minier Cluj (nota noastră – un adevărat batalion disciplinar, unde erau angajaţi toţi cei urâţi de regimul comunist şi se muncea în condiţii de muncă  inumane), unde am lucrat, la lopată, timp de trei ani de zile. Abia apoi am fost promovat la biroul serviciului-desfacere al combinatului, şi de pe acel post m-am pensionat, la 1 decembrie 1995”. Nuanţează câteva aspecte noi  fiica lui, Aurora, care ascultase cu luare-aminte discuţia noastră: “Greu ne-a mai fost, aici, în Cara: pământ nu ne-au dat, iar pe mine şi pe fratele meu ne-au crescut mai mult bunicii de la Basarabi – desigur, până am venit aici, la şcoli, amândoi. Ne-au crescut pe rând, cum au putut. Am locuit, de la vârsta de trei  ani, alături de bunici – într-un grajd destinat cailor – alături de alte două familii – una de machidoni şi încă o familie pe care bunicii au căsătorit-o, însă nu-mi mai amintesc nimic despre ea. Bunicii s-au străduit să-mi asigure o copilărie fericită: mă duceau uneori cu ei, la munca din vie, iar alte dăţi mă mai ducea şi inginera cu şareta, ca să nu rămân singură acasă ”. Povesteşte apoi că visul său a fost să devină violonistă, iar la şase ani începea clasa I la Liceul de Muzică din Cluj. Însă, din păcate, viaţa a îndepărtat-o de pasiunea sa, ajungând în final să înveţe meserie şi, mai târziu, să se angajeze la Fabrica de porţelanuri “Iris”. Dar, pentru că nu a reuşit să obţină la Cluj o locuinţă s-a mutat împreună cu soţul la Gherla, unde cu mare greutate a reuşit să-şi procure un apartament. “Când eram deja la şcoală la Cluj, am văzut cu ochii mei cum comuniştii le dădeau părinţilor mei terenurile cele mai neroditoare, care se munceau cel mai greu şi unde creşteau buruienile din belşug. La coasă, situaţia se repeta – şi-i auzeam tot timpul, pe mama şi pe tata, cum se necăjeau”, adaugă Aurora. Pune punct ideii bătrânul, dând din cap cu înţelegere: “Atâta-mi amintesc, am trăit într-o sărăcie îngrozitoare. Multă lume din sat îmi zicea: chiaburule, taci, ce-ţi mai trebuie, acum totul e al nostru”!

“Ioan Crişan a fost îngerul păzitor al socrului meu”.

Ies, teribil de impresionat, din gospodăria familiei Crişan din localiatea Cara, comuna Cojocna. Doamna Aurora mă însoţeşte până la maşină, şi-mi spune, cu glas temător: “Vă rog, aveţi grijă la tonul reportajului, să nu fie prea virulent, ca să n-avem probleme cu oamenii din sat”. O liniştesc imediat şi mă pregătesc să urc în maşină. Mai face un gest: îmi oferă numărul de telefon, ca să o sun în caz că am ceva nelămuriri atunci când elaborez materialul, “ca să nu se întâmple vreun necaz”. Îi mulţumesc pentru grijă. Însă privindu-i silueta subţire şi totodată puternică, asemeni unei vergele de oţel şi ochii extraordinar de inteligenţi, am senzaţia că mă aflu în preajma unei creaturi cereşti, spiritualizată în exces, care a nimerit accidental pe pământ. Ajungem la Cluj-Napoca şi după ceva vreme o persoană necunoscută mă apelează. Se prezintă ca fiind membra unei familii de deportaţi din Cara, spunând că doreşte să-mi facă o mărturisire: “Mă numesc Enyko Mocan şi sunt soţia lui Emil Mocan, azi în vârstă de 77 de ani, nepotul lui Mocan Simion şi Nastasia – cei doi soţi care împreună cu fiul lor – şi mai târziu socrul meu – Vasile au fost deportaţi în aceeaşi zi, împreună cu familia Crişan, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Doar că necazurile lor s-au împărţit (subl. noastră), familia Mocan fiind trimisă la muncă la Poarta-Albă, iar soţii Crişan rămânând la ferma de legume de la Basarabi.

Un lucru trebuie însă să vă aduc la cunoştinţă, auzind că scrieţi despre bătrânul Crişan, pentru că nutresc o stimă şi un respect cu totul speciale faţă de domnia sa: el a fost cel care în februarie 1956 s-a deplasat de la Cluj, până în Dobrogea şi l-a transportat pe bunicul Simion, pe un ger cumplit, printre troiene uriaşe, la spitalul din Medgidia. Din păcate, nu s-a mai putut face nimic pentru el, aşa că Ioan Crişan l-a adus înapoi la casa lui din Poarta-Albă, în aceleaşi condiţii meteo infernale, unde acesta a şi decedat, la scurt timp. Însă familia mea nu a uitat acest lucru şi-i păstrează o adâncă recunoştinţă, astfel că la această oră – când Crişan a împlinit deja 88 de ani – încercăm şi noi să-l ajutăm, aşa cum a făcut şi el în cazul bunicului nostru”.