Ioan Aurel Pop, analiză despre evenimentele din 23 august 1944: Continuarea alianței cu Germania risca să ne conducă la sinucidere

648

Ioan Aurel Pop, istoric și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a realizat pentru Evenimentul Zilei o radiografie a evenimentelor din 23 august 1944. Redăm mai jos analiza reputatului profesor.

23 august 1994

Evenimentul Zilei: Realizați, va rog, un istoric al evenimentelor din jurul datei de 23 august 1944. Ce-a însemnat, practic, pentru România, întoarcerea armelor si schimbarea alianțelor? A fost o decizie corectă/bună a Regelui Mihai și a anturajului său? Armata rusă pătrunsese deja în nordul Moldovei, era limpede ca Germania (implicit România) va pierde războiul. Pe de altă parte, se știe că și Ion Antonescu trata încheierea păcii cu Rusia. întrebarea este dacă se putea obține mai mult în acele momente? Ulterior, am participat la tratativele de pace din poziția de învins. Deși luptasem și împotriva Germaniei – pe teritoriul nostru, în Ungaria, în Cehoslovacia…

Ioan Aurel Pop: Sunt greu de comentat acele evenimente, deși au trecut atâtea decenii de producerea lor. Mai există încă martori oculari în viață care le comentează în funcție de poziția lor, de interesele lor, de percepția lor. Ceea ce voi încerca să spun aici nu rezultă din vreo specializare a mea deosebită, fiindcă nu sunt istoric al vremurilor recente. Dar am citit mult despre epocă, aidoma oricărui intelectual curios și am avut șansa să văd și surse rare de atunci și să discut cu martori ai evenimentelor. Nu m-am lămurit foarte bine nici eu, fiindcă istoria este viață trăită, iar viața este complicată, alunecoasă, greu de descifrat. Dreptate absolută are numai Dumnezeu, noi avem păreri, opinii, credințe, speranțe și visuri, iar câteodată, cei norocoși dintre noi pot ajunge și la adevăruri parțiale, relative, emendabile …
România, după mai bine de trei ani de război pe Frontul de Est era epuizată, pe de o parte, iar pe de alta, victoria Națiunilor Unite se contura destul de clar spre vara anului 1944. La 23 august 1944, în timpul unei audiențe la rege, mareșalul Ion Antonescu a fost arestat și dus apoi într-un loc secret. Totul s-a făcut la inițiativa regelui Mihai și a liderilor partidelor istorice, cele care avuseseră statut legal până în 1938. La tratative, fusese asociat și minusculul partid comunist, aflat din 1924 în ilegalitate (fiindcă nu recunoscuse granițele României de după război). Ulterior, în seara de 23 august, regele a făcut „un comunicat important pentru țară”, anunțând la radio arestarea conducătorului statului, întoarcerea armelor contra Germaniei și schimbarea alianțelor (intrarea României alături de Națiunile Unite). Firește că, deși era așteptată de mulți, decizia a reprezentat un șoc pentru români. Tendința unor cercuri politice românești de vârf de a scoate, totuși, România din alianța cu Germania era veche, primele sale manifestări vădindu-se după eliberarea Basarabiei și, mai ales, din vara și toamna anului 1942, când se prefigura pentru Hitler catastrofa ce avea să vină (Stalingrad etc.). Aceste tendințe, manifestate prin tratative secrete purtate la Ankara, Madrid, Lisabona, Stockholm, Cairo, s-au desfășurat cu știrea lui Ion Antonescu. Decizia era însă foarte greu de luat, pe de o parte fiindcă aliații occidentali nu dădeau garanțiile cerute și necesare României, iar pe de alta deoarece alianța cu SUA, Anglia, Franța etc. însemna și alianța cu Rusia (URSS), iar noi aveam cu Rusia litigii istorice grave (Basarabia, nordul Bucovinei, Herța), plus riscam amenințarea comunizării, a ocupării, a trecerii la regimul comunist. În fine, continuarea alianței cu Germania risca să ne conducă aproape la sinucidere prin epuizare și să pericliteze grav soarta Transilvaniei, pe atunci împărțită între România și Ungaria. Totuși, din perspectiva anilor trecuți de atunci și a urmărilor sale, decizia pare corectă. Să mă explic! Firește, azi știm că ieșirea României din alianța cu Germania și alăturarea sa la gruparea de state în care era URSS au dus la venirea regimului comunist. Numai că regimul comunist a sosit ca un tăvălug și peste țările din regiune care nu au întors armele, cum au fost Ungaria, Bulgaria, țările ocupate sau/și aflate între hotarele Germaniei (Polonia, Cehia, Slovacia, R. D. Germană). Cu alte cuvinte, comunismul din România nu este un rezultat direct al actului de la 23 august, ci al politicii agresive a URSS și a înțelegerilor dintre URSS, SUA și Marea Britanie, înțelegeri făcute peste capul acestor țări și popoare. În plus, deși nu am fost acceptați ca beligeranți – cum s-ar fi cuvenit, după eforturile depuse din august 1944 până în mai 1945 – s-a recunoscut în Parlamentul Britanic că România, prin defecțiunea sa, a scurtat războiul cu circa șase luni, ferind omenirea de noi sacrificii și pierderi. În fine, din documente mai noi, scoase din arhivele sovietice, reiese că atribuirea legală a întregii Transilvanii României, la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947, s-a putut face – în ciuda presiunilor Ungariei și a altor forțe ostile României – și pentru că Stalin a invocat ieșirea timpurie a României din lupta contra URSS (spre deosebire de Ungaria). De asemenea, în ciuda regulilor de onoare militară, o națiune nu poate rămâne într-o alianță până la moarte. Știu că unii au acuzat atunci România de trădare și că o mai acuză și azi, dar, dacă v-aș spune câte alianțe au părăsit de-a lungul vremii marile puteri numai pentru că interesele lor nu mai corespundeau cu cele inițiale, nu aș avea loc destul într-un tratat ca s-o pot face. Acelea nu au fost trădări, ci replieri strategice! Marile puteri au conduitele lor, care celor mici nu le sunt îngăduite. Se cunoaște proverbul latin „Nu-i este permis boului ceea ce-i este permis lui Zeus” (Non licet bovis quod licet Iovis). Privind lucrurile strict prin prisma interesului nostru teritorial, dacă România rămânea cu Germania până la capăt, pierdea cu siguranță Basarabia, dar este puțin probabil să fi putut recâștiga întreaga Transilvanie și obține recunoașterea frontierei de vest fixate după Primul Război Mondial. Din punct de vedere politic, lucrurile sunt mult mai complicate.
EVZ: În ce cheie ar trebui înțelese astăzi acțiunile mareșalului Ion Antonescu, personaj principal al acelor vremuri? E corect să spunem ca Antonescu a greșit atunci când a trecut Nistrul, invadând, alături de puterile Axei, Rusia? Ce este important să reținem despre Antonescu? Este, până la urmă, un personaj al istoriei noastre.

IAP: Eu pornesc de la premisa că în mințile celor mai mulți dintre aceia care au luat decizia de la 23 august 1944 s-au aflat binele țării și viitorul ei alături de civilizația democratică occidentală. Că nu a fost așa, nu este vina lor sau nu este numai vina lor! Asta nu înseamnă deloc că în mintea mareșalului Antonescu nu s-a aflat binele țării. Dovezi sunt conduita lui de militar (animat de cinste și onoare) și cuvintele sale emoționante: „Mă rog la Dumnezeu să ferească țara de consecințele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus regelui, în patru ochi și în prezența d-lui M. Antonescu, că dacă crede că este un alt om în țară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul, cu o singură condiție, să prezinte garanții și să nu fie un ambițios sau un aventurier”. Trecerea Nistrului în 1941 nu a fost un gest unilateral al lui Ion Antonescu, ci o acțiune amplă, încadrată mersului general al războiului și angajamentelor luate de România în cadrul alianței sale cu Puterile Axei. Este hazardat să facem presupuneri, dar eu cred că generalul nu putea atunci, în 1941, să rămână concomitent în alianța cu Germania și să se oprească la Nistru. Ne aflam oficial într-o alianță și trebuia să respectăm angajamentele, inițiativele, deciziile acelei alianțe. Nu cred că decizia a fost atunci ușoară pentru Ion Antonescu, în calitatea sa de șef al statului.
Antonescu a fost, fără îndoială, un patriot român, numai că sentimentele nu sunt întotdeauna echivalente cu faptele. Iar alianța noastră cu Germania, Italia și Japonia – alianță condamnată de istorie și de tribunalele internaționale – l-a plasat pe Antonescu în tabăra învinșilor. Condamnat pentru „crime de război”, Ion Antonescu rămâne, din punct de vedere juridic, în această postură până astăzi. Poate să ni se pară unora exagerat acest stigmat, dar anumite fapte, împrejurări, reacții și decizii ale sale, precum politica antisemită, de exemplu, rămân. Să nu uităm că în perioada în care Ion Antonescu era conducătorul României, pe teritoriul țării sau în spații controlate de armata română sau și de armata română, s-au petrecut crime abominabile, pogromuri, discriminări, s-au creat lagăre de muncă etc. Oricum ar sta lucrurile, Ion Antonescu rămâne o parte a istoriei noastre, pe care nu o putem ignora sau oculta. Viitorul nu i-a dat dreptate, fiindcă politica lui Hitler și a acoliților săi a fost condamnată de comunitatea internațională. Pe de alta însă, sovietele au ajuns să domine aproape jumătate din Europa, adică s-a întâmplat ceea ce Ion Antonescu a combătut cu toate fibrele ființei sale.

EVZ: După 23 august 1944, comuniștii, care formau atunci un partid minuscul, aflat in ilegalitate, cu un rol deloc decisiv în acțiunile acelei zile istorice, „au confiscat” această zi, arogându-și toate meritele loviturii de stat puse la cale de Regele Mihai și de ofițerii fideli planului sau. Cum au transformat/mitologizat, ulterior, comuniștii ziua de 23 august 1944, zi care a fost sărbătorită, aproape o jumătate de secol, ca zi națională a României? Cum au mistificat, de-a lungul timpului, aceasta zi?

IAP: Comuniștii noștri au acționat în spiritul oricărui regim de dictatură de extremă stângă, dar cu o undă de „originalitate” care ne-a costat mult mai mult decât pe mulți dintre vecinii noștri, și ei comuniști. Actul de la 23 august era numit în copilăria mea timpurie „insurecție”, apoi „insurecție armată”, iar spre finalul regimului, prin anii 80 ai secolului trecut „revoluție de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă”. Era și greu de reținut și de pronunțat acest nume baroc! Plus că era și un nonsens la mijloc, o inadvertență logică. Dar cine mai avea atunci timp și interes pentru logică? Sărbătoarea națională era însă tot mai mult golită de conținut, pe măsură ce creștea cultul personalității lui Ceaușescu. Regimul urmărea să se aducă, să se exprime cât mai multe osanale „conducătorului iubit”, care era așezat în fruntea eroilor naționali, a voievozilor, a liderilor lumii. Se făceau spectacole gigantice cu elevi, pionieri, studenți, „oameni ai muncii” care trebuiau sa scrie cu trupurile lor numele dictatorului, să strige în cor numele lui, să mimeze entuziasmul, mulțumirea, gloria. Despre rege nu se mai vorbea deloc sau aproape deloc, iar Antonescu era demonizat. La un moment dat, au fost vreo două încercări de reechilibrare a situației, când s-a permis publicarea unei cărți de istorie a lui Aurică Simion, numite „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944” (apărute la Editura Dacia din Cluj, nu la București!) și a romanului lui Marin Preda, „Delirul” (prima ediție datează din 1975). Aici, Ion Antonescu era prezentat cumva cu față umană, să zicem, chiar în postura dacă nu de opozant al lui Hitler, cel puțin aceea de lider demn, care a avut puterea să negocieze, să reziste pretențiilor dictatorului german. Anii ’80 au anulat însă aproape totul, pentru că nimeni nu putea să umbrească personalitatea „geniului Carpaților”. Cu toate acestea, pentru majoritatea istoricilor, pentru intelectualii și oamenii de cultură autentici, sărbătoarea de la 23 august era lipsită de orice conținut, pentru că toți sesizau propaganda deșănțată, minciuna, mistificarea …

EVZ: Ce mai înseamnă astăzi ziua de 23 august?

IAP: Nu aș putea spune că nu rămâne un reper important istoria contemporană a României. Indiferent cum am caracteriza actul (lovitură de stat, lovitură de palat, răsturnare de regim, insurecție, pentru nostalgici sau simplu fapt istoric etc.), el a determinat, alături de alte acte/fapte, o anumită evoluție a României în deceniile care aveau să urmeze. Firește, pentru cei care așteaptă de la români numai fapte mărețe și eroice sau pentru cei care cred că suntem doar un popor de lași fără voință – cum se aude din când în când în peisajul public – actul de 23 august nu este nimic. Dimpotrivă, pentru triumfaliști și optimiști, dar și pentru nostalgicii comuniști ar putea fi un act fundamental de voință națională. Tot așa, pentru partizanii lui Ion Antonescu, actul a fost o trădare a regelui, care s-ar fi dat cu inamicii de atunci ai țării, comuniștii sovietici (este invocat în acest cadru și „Ordinul Lenin”, primit de rege de la Stalin). Pentru împătimiții monarhiști, la 23 august ar fi fost doar clarviziune regală, dorința de răsturnare a celui ce împinsese țara spre marginea prăpastiei și care-l marginalizase pe suveran și de întoarcere a României spre alianțele sale firești, pro-occidentale. Din păcate, mulți dintre noi nu putem gândi decât dihotomic și în antiteză, în alb sau negru. Dacă regele a fost vrednic și responsabil, atunci Antonescu nu poate să fi fost decât trădător și invers! Iar Românii din trecut nu pot fi decât ori geniali, cumpătați și eroi ori ticăloși, larvari și trădători. De fapt, personalitățile noastre din trecut, ca și românii în ansamblu, au fost și buni și răi, și inspirați și gafeuri, și demni și indeciși etc., ca viața și ca toți oamenii.
După 23 august 1944, au venit marile sacrificii umane ale românilor angajați în lupta de înfrângere a lui Hitler. Mulți erau epuizați de războiul din est, unde sute de mii muriseră fără să aibă o cruce la cap. Au trecut iarăși „batalioane române Carpații” pentru eliberarea Ardealului cedat în 1940, pentru eliberarea Ungariei, a Cehoslovaciei, a Austriei. A urmat impunerea regimului comunist prin mijlocirea tancurilor sovietice și a unor cozi de topor de la noi. Nu s-a primit totul pasiv, cum se spune uneori grăbit, fiindcă unii români au organizat rezistența din munți până în 1962! Am avut o perioadă de „internaționalism proletar” (1948-1962), fiind aproape ca o republică sovietică, fără istorie națională și fără limbă română romanică. Se învăța doar despre marele vecin de la Răsărit care avea să ne aducă mântuirea! Au urmat apoi ani mai echilibrați, când am revenit la anumite valori autentice, pre-comuniste, când s-au putut studia iarăși Blaga, Arghezi, Iorga, când ne-am opus invadării de către URSS și aliați a Cehoslovaciei, când am avut relații diplomatice cu Germania Federală etc., pentru ca toate speranțele să se stingă și să eșueze în comunismul nostru original, naționalist … Toate acestea au la bază și actul de la 23 august 1944, pe care cei mai mulți protagoniști l-au făcut cu speranța în Occident, deși s-au trezit apoi îngropați în Orient. Nu vreau să scuz deloc pe liderii români – buni și răi deopotrivă – pentru ceea ce ni s-a întâmplat după 23 august, dar sunt convins că, dacă nu era în preajmă bolșevismul lui Lenin, stalinismul, comunismul sovietic și dacă nu era nici înțelegerea celor mari (inițial a lui Stalin, Churchill și Roosevelt, peste capul celor mici ca noi, a „pionilor” de pe tabla de șah a lumii), ne-ar fi putut merge mai bine. Nu suntem noi genii, dar nici stupizi, suntem pur și simplu oameni ca toți oamenii și avem dreptul la aspirații de viitor. Altminteri, revin și spun că ne-am făcut viața cum ne-am priceput, nici mai bine cu mult, nici mai rău cu mult ca alții, pe șoseaua ce mare și fără sfârșit a vieții (cum ar fi zis Liviu Rebreanu).
Istoria nu este o știință exactă, dar nici un șir de speculații facile nu este! Este pur și simplu viața noastră și a celor din care ne tragem noi!

3 COMENTARII

  1. ROMÂNIA TREBUIE SĂ INTERZICĂ PARTIDELE CONSTITUITE PE CRITERII ETNICE (gen U.D.M.R.). ASTFEL DE PARTIDE SUNT O RUŞINE PENTRU DEMOCRAŢIE!

LĂSAȚI UN MESAJ