Ioan-Aurel Pop, despre acuzațiile de colaborare cu Securitatea și posibila candidatură la prezidențiale

236
Ioan Aurel-Pop

Evenimentul Zilei a realizat un interviu cu Ioan-Aurel Pop, istoric, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și președinte al Academiei Române. Acest dialog atinge subiecte delicate: de la limpezirea zvonului privind o posibilă candidatură la președinția României, în 2019, la comentarea pe larg a acuzațiilor de colaborare cu Securitatea comunistă. Între aceste două teme se intercalează, solid, veșnicele „răni”, nevindecate, ale tranziției post-decembriste românești.

Evenimentul zilei: – Sunteți rector la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și președinte al Academiei Române. Unde este mai multă efervescență culturală și unde sunt fixate mai bine pârghiile vieții sociale?

Ioan-Aurel Pop: – „Efervescența culturală” – cum o numiți – a celor două instituții este diferită. Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) are 43 000 de studenți (la licență, masterat, doctorat, învățământ postuniversitar etc., în Cluj-Napoca și în alte locuri, de la Sighetu Marmației la Miercurea Ciuc și de la Zalău la Sfântu Gheorghe) și cam 2 000 de cadre didactice titulare și suplinitoare și de cercetători, plus aproape 2 000 de alte categorii de personal. Academia Română (AR) are peste 200 de membri (titulari, corespondenți și de onoare), plus câteva mii de cercetători grupați în peste 70 de institute și centre ce cercetări, în biblioteci etc. În UBB se formează specialiști, pe când în AR sunt grupați specialiști gata formați, în frunte cu cei mai valoroși creatori de valori din toate domeniile. Firește, există și multe domenii de convergență. Cultura, la Academie, are o formă erudită și savantă, de regulă, pe când, la Universitate, prin astfel de manifestări, se comunică mai direct cu publicul larg. În esență însă, ambele instituții sunt o prezență vie în cadrul vieții sociale și au menirea să se pronunțe în legătură cu problemele fundamentale ale societății.

– Cum se vede Academia Română din fotoliul de președinte? Care sunt, punctual, problemele acestei instituții-fanion?

– AR are un loc special între instituțiile României, pentru că ea a făurit România. De îndată ce s-a creat nucleul țării noastre, prin unirea Moldovei și Țării Românești, Academia a realizat unirea intelectualilor de vază din toate provinciile românești și prin această elită s-a putut realiza Marea Unire. „Instituția-fanion” – cum o numiți – are nevoie de o dinamizare a forței sale indubitabile. Această forță a fost serios subminată în perioada 1948-1989, când proprietățile instituției, obținute, cele mai multe, prin donații, au fost confiscate, când o parte dintre academicieni au fost excluși și încarcerați. Unii dintre ei au murit în închisori, alții au sfârșit în condiții precare și chiar mizere, acuzați că ar fi fost „burghezi”, „trădători” și „colaboratori ai imperialiștilor”. Între ei, s-au aflat și făuritori ai României Întregite de la 1918. Între 1974 și 1989, nu au mai fost primiți noi membri, urmând ca instituția să se stingă fizic, sub controlul vigilent al „partidului conducător”.

 

– Ce s-a întâmplat după declinul „partidului conducător”?

– După căderea comunismului, statul nu s-a îngrijit ca toate proprietățile „naționalizate” după 1948 să revină de la sine AR, aceasta fiind obligată să poarte grele, îndelungate și chiar oneroase procese de recuperare, dintre care doar o parte și-au atins scopul. Prin urmare, academicienii – adică membrii celui mai înalt for de consacrare a valorii culturale și științifice din România – au fost adesea umiliți de oficialități, mai ales în vremea regimului comunist, dar și după. Mulți dintre ei sunt oameni bolnavi și în vârstă, care speră ocrotire și respect din partea societății. Ocrotirea și respectul nu prea vin, vin, în schimb, indiferență, impertinență și, câteodată, invective. Ce le-a mai rămas academicienilor? Le-a rămas, câteodată, simțul de ceremonie, care este un atribut al popoarelor civilizate. Toate academiile savante și erudite (nu academiile de fotbal sau de atitudine politică!) sunt entități conservatoare, în sensul de păstrătoare ale tradiției. Nu conservarea tradiției este problema societății românești, ci sfidarea, câteodată, a tradiției, a rânduielilor verificate, a valorilor consacrate.

– Ce ar trebui întreprins pentru ca Academia să fie repusă în drepturi?

– Academia Română are nevoie de respectarea statutului ei consfințit de cutumă și de lege, are nevoie de considerație și de încredere din partea societății, de luare în seamă a expertizei sale de către instituțiile statului, de sprijin din partea statului. AR reunește cele mai de seamă spirite ale națiunii și ale cunoașterii universale (cuprinde și membri de onoare străini), care au nevoie de sprijin, de respect și de considerație acum, nu după moarte. Or, societatea aceasta a noastră neașezată de acum nu putea să lase neatinsă Academia, concurată neloial, marginalizată, consultată din complezență și nu din convingere etc. Sunt convins însă că, așa cum se întâmplă de peste 150 de ani încoace, AR va fi recunoscută în chip unanim drept instituția-fanion a culturii naționale și va fi încurajată și ajutată pe drumul primenirii, al reafirmării și al fortificării sale.

„Resincronizarea” – scopul unei legi noi

Noua „Lege a Academiei” este pe ultima sută de metri – ce schimbări majore vor interveni? Se vorbește despre indemnizații de 1.100 de lei lunar (în loc de puțin peste 3.000) pentru „nemuritori”, de retrocedări etc. Ce-i lipsește însă? A apucat IoanAurel Pop să contribuie la acest nou proiect legislativ?

Are cuvântul președintele acestei instituții: „Orice lege juridică, fiind lucru omenesc, se perimează cu vremea și trebuie adaptată noilor împrejurări. Noua lege ar urma să resincronizeze AR cu societatea noastră în plină dinamică, fără să aducă schimbări majore de niciun fel. Retrocedările nu le oferă noua lege, ci sunt obținute, cu sacrificii, în justiție, chiar de către Academie. Iar retrocedările de bunuri imobiliare, dacă nu sunt urmate de investiții serioase pentru valorificarea lor, nu aduc prosperitate materială instituției, ci, dimpotrivă, devin pietre de moară, presupun mari cheltuieli”.

„Nemuritorii” muritori

În continuare, Ioan-Aurel Pop, pe un ton echilibrat: „Proiectul legislativ este făcut din 2016, iar în ultimele luni el a fost doar îmbunătățit, prin concursul comisiei de specialitate a Senatului României. „Nemuritorii” sunt, totuși, ființe muritoare și, până la moartea fizică, trebuie să trăiască pe această lume. Nu știu cui ar folosi să fie umiliți, privați de bunuri elementare sau prețuiți exclusiv postum”.

Despre bani și cârcotași

Ioan-Aurel Pop nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume când vine vorba de bani, banii academicienilor primiți din bugetul statului: „În fond, este vorba de cam 180 de savanți și creatori, care primesc pe lună câte o sumă de bani, ca să nu trăiască în lipsuri materiale. Oare este chiar așa de mult pentru statul nostru? Nu cred! Este mult pentru cârcotași, pentru cei ce pescuiesc în ape tulburi, pentru cei care vor să învrăjbească generațiile și să caute cauze ale răului acolo unde ele nu există. Iar faptul că statul finanțează și alte academii în România este o dovadă că efortul făcut în acest sens pentru AR este nesemnificativ pentru buget … ”.

România, încotro?

Trăim într-o degringoladă tot mai accentuată, încotro se îndreaptă România? Are sau va avea Academia Română un „proiect de țară”, o „busolă”? Acest for este (sau ar trebui să fie), până la urmă, farul unei națiuni. Încotro se îndreaptă „Educația”, „Cultura”, „Sănătatea”?

Cum ar trebui să gestionăm problemele grave de mediu – problema microhidrocentralelor care distrug râurile de munte; vânzarea pământului arabil cetățenilor străini (procentul a depășit 30% din suprafața totală!); tăierea abuzivă a pădurilor, dincolo de granița inconștienței; poluarea (inclusiv fonică) mult peste pragul admis; depozitarea deșeurilor toxice în arealul spațiilor locuite și locuibile și, nu în ultimul rând, la cele patru milioane de români care au plecat din țară, în căutarea unor existențe mai bune. Și-au părăsit țara nu din cauza unui război sau a unei carantine – pur și simplu s-au săturat de degringolada românească.

Proiect de țară finalizat

Ioan-Aurel Pop evaluează atent rănile adânci ale României: „Să știți că Academia are și proiectul de țară făcut și terminat – pentru etapa pe care o trăim – în urmă cu câțiva ani, înaintea unor inițiative ale instituțiilor politice. Academia, de la 1866 încoace, s-a pronunțat în legătură cu toate problemele importante ale României și ale lumii. Prin mințile sale înțelepte din rândul academicienilor, prin cercetătorii institutelor și centrelor sale, AR trebuie să se pronunțe, trebuie invitată să se pronunțe și trebuie să fie ascultată în domenii ca educația, sănătatea, strategia cercetării științifice, a creației literare și artistice, dar și în celelalte probleme fundamentale ale societății.

De exemplu, poziția instituției a fost foarte clară și fermă în legătură cu protecția mediului natural, limitarea poluării, exploatarea subsolului (Roșia Montană) și solului, protecția monumentelor istorice și de artă, sistematizarea teritoriului etc. Comisiile de specialitate ale forului nostru au arătat periodic pericolul creat prin numărul mare de microhidrocentrale, prin înstrăinarea nechibzuită a pământului arabil, prin depozitarea necorespunzătoare a deșeurilor, dar și prin emigrarea forței de muncă active”.

„Avizul Academiei este doar consultativ pentru mulți factori de conducere politică”

Ce s-a întâmplat cu toate aceste observații pertinente? Au influențat ele factorul politic? Ioan-Aurel Pop pune punctul pe „i”:

„Adresele către instituțiile statului, memoriile și chiar protestele făcute – multe emanate chiar de către Adunarea Generală a AR, forul suprem de decizie – stau mărturie în acest sens și pot fi consultate la arhivă, în anuare și în anale. Nu este însă destul să fii activ și să te pronunți, ci mai trebuie să fii și ascultat. Din păcate, în multe cazuri, avizul Academiei este doar consultativ pentru mulți factori de conducere politică, ceea ce face ca punctul nostru de vedere să fie formal”.

Moarte urșilor, cerbilor și ciocârliilor!

Un exemplu concret? Ioan-Aurel Pop e prompt: „Recent, ministerul de specialitate a luat o decizie privind vânătoarea și pescuitul în 2019, iar Academia a cerut limitarea numărului de urși, mistreți, cerbi, căprioare, capre negre, ciocârlii etc. care ar urma să fie supuse sacrificării, oferind și soluții alternative acolo unde era cazul. Nu s-a ținut seama de nimic din toate acestea, pe motiv că avizul era doar consultativ!”

Turnul de fildeș

O scurtă tragere de urechi, executată sec de IoanAurel Pop: „Pe de altă parte, există instanțe importante în această țară care consideră că Academia ar trebui să rămână închisă într-un turn de fildeș, să se ocupe doar de cercetări teoretice, să facă dese comemorări și ceremonii, lăsând chivernisirea țării exclusiv pe seama politicienilor. Or, asemenea poziții dăunează întregii strategii de dezvoltare a României. Prin urmare, atunci când Academia iese în agora – cu mai multă sau mai puțină diplomație, în momente potrivite sau nu – se aud și voci de contestare, ceea ce nu este constructiv deloc pentru societate. În condițiile degringoladei de care – pe bună dreptate – vorbiți, orice instanță, și cu atât mai mult Academia, se cuvine să-și expună răspicat opiniile manite să conducă spre bine”.

Bursa zvonurilor! Candidează la președinția României?

Evenimentul zilei: – Sunteți interesat de politică? Concret, v-ați gândit vreodată să vă implicați direct? Mai mult, în anumite cercuri se vorbește despre o posibilă candidatură a dumneavoastră la funcția de președinte al României – ce ne puteți spune? Inclusiv recenta vizită în SUA și atacurile din media – în cadrul cărora ați fost acuzat de colaborare cu Securitatea comunistă – sunt prinse în această cheie: candidatura, în 2019, la suprema funcție în stat.

Ioan-Aurel Pop: – Da, adesea se procedează la noi ca atare, primul impuls nefiind destinat spre sondarea și asigurarea binelui public, ci spre compromiterea unor persoane angajate în viața socială, situate în fruntea unor instituții și chiar creatoare de valori spirituale. Ne-am luptat, cu sacrificiile cunoscute, în 1989, dar și înainte și după acest moment de referință pentru istoria noastră recentă, să ajungem la democrație și la pluralism, dar, de multe ori, procedăm împotriva acestor principii.

Legitimitate și legalitate

– Revenind…

– Nu m-am implicat în politică după 1989 și nici nu am de gând. Mai mult, nu am acceptat decât funcții profesionale și nici pe acelea prin numire de către anumite foruri de conducere politică, ci prin alegere ori prin concurs. Am fost 4 ani profesor de liceu, am urmat apoi toate treptele universitare, de la asistent la profesor, fără să sar vreuna, deși era permis. Am fost primul rector al UBB „ales de mase” – cum se spunea odată – fiind votat de cadrele didactice, de cercetători și de reprezentanții studenților, adică de aproape 2000 de oameni (anterior, rectorii erau aleși de Senat, adică de circa 100 de membri). La Academie, am fost ales de Adunarea Generală a membrilor etc. Nu am acceptat funcții politice prin numire, fiindcă am avut mereu în minte cel puțin două lucruri: legitimitatea (care înseamnă mult mai mult decât legalitatea) și expertiza. Sunt funcții pe lumea asta, pe care – oricât de ispititoare ar fi ele – nu le putem îndeplini, fiindcă nu avem pregătirea necesară, nu avem experiența necesară, nu avem carisma potrivită. Și apoi este mult mai bine să ne ocupăm fiecare de domeniul nostru, în care ne-am instruit și pe care îl putem stăpâni bine. Cu alte cuvinte, una este să vrei și alta este să poți.

– Corect…

– Cred că multe dintre relele pe care le trăim azi, în România, se datorează orgoliului nemăsurat, dorinței nejustificate de funcții și de putere, diferenței majore dintre nivelul de pregătire și exigențele funcției etc. Toate astea, firește, se adaugă corupției, necinstei, dorinței de parvenire care-i animă pe unii dintre liderii noștri. Consider că această poziție a mea este ponderată, pe linia unui echilibru de viață de care încerc să mă apropii mereu, dar, cum vedeți, și așa îi deranjez pe unii dintre veghetorii noii ordini publice.

Resorturile intime ale unei calomnii

Evenimentul zilei: – În continuare – dacă atacurile orchestrate pe tema calomnioasă „Colaborarea cu Securitatea” – n-au vizat blocarea unei eventuale candidaturi la președinția României, atunci ce-au vizat ele? Pătarea imaginii unui președinte al Academiei Române? Înlăturarea lui Ioan Aurel Pop din această demnitate? Trebuie să fi avut un motiv.

Ioan-Aurel Pop:- Există motive generale și motive particulare. Cum spuneam, prima tendință a unor cercuri din România cea nouă și liberă, atunci când cineva ocupă o funcție destul de importantă, este să-i scotocească viața publică și privată, să-i caute antecedentele, uneori cu o înverșunare demnă de Inchiziția de odinioară sau de organele secrete ale regimului de dictatură comunistă. Mai este și Academia la mijloc: mulți privesc instituția cu invidie și gelozie, o consideră o „relicvă din vremuri revolute”, o pândesc ca să o compromită. E vorba și de unii care ar vrea să ajungă în ea, ca membri și nu pot, dar e vorba și de făcători de rele în general, care vor să înjosească toate instituțiile de temelie ale statului român.

Interesul etichetei de naționalist

– Motivele particulare?

– Motivele particulare sunt și ele de două categorii: prima categorie se referă la atitudinea mea de implicare civică, pe linia națională; aici, deși nu am atacat vreodată alte popoare și comunități-etnice, deși se poate vedea oricând felul liberal în care am ales să gestionez chestiunea națională la UBB, totuși, etichetarea drept „naționalist” s-a produs în anumite cercuri interesate; mulți nu stau să vadă azi ce și cum, ci se iau după astfel de etichete; a doua categorie de motive particulare are în vedere relațiile mele, ca individ, cu anumite persoane, personalități și instituții, care vor să fie sau sunt purtătoare de opinie în România și pe care eu le-am deranjat; nu am ezitat să-mi spun părerea, în scris ori prin viu grai, când am constatat poziții excentrice, antinaționale, denigrări la adresa poporului român, atitudini de superioritate, intoleranță, deopotrivă în tratarea trecutului și a prezentului acestei țări; dintre acești „a toate știutori” fac parte „boierii minții”, cei care vor să monopolizeze gustul estetic și conduita etică a intelectualilor români, cei care exprimă dispreț voalat față de anumite valori provinciale, inclusiv față de transilvăneni, cei care impun, cu aroganță adesea, felul de a vedea lumea, politica, globalizarea și, evident, România. Cred că ne-am luptat destul pentru pluralism încât să nu cedăm acum, cu niciun preț, noilor „dictate”, „dictaturi”, „direcții” etc.

 

Material preluat de pe evz.ro

LĂSAȚI UN MESAJ