Ioan M. Bota, preotul şi profesorul – un bărbat a cărui viaţă s-a confundat cu destinul Centenar al României!

423
Ioan M. Bota

Ajung, la casa părintelui greco-catolic Ioan M. Bota, pe o ninsoare abundentă. Se împlinesc nouă ani de la prima vizită făcută acestuia şi mă întâmpină, amabili, ginerele Ioan Cuc şi fiica Victoria, în timp ce părintele mă aşteaptă în sufragerie, aşezat pe un jilţ înalt. Îl găsesc pe părinte într-o stare bună, din punct de vedere fizic – în ciuda celor aproape 99 de ani ai săi – însă surzenia de care suferea s-a accentuat serios, aşa că e nevoie de intervenţia ginerelui şi fiicei pentru a-i striga întrebările mele. Însă, în ciuda surzeniei, părintele nu şi-a pierdut logica şi mai ales, memoria uluitoare – astfel că am parte de un regal de patriotism, emoţionant prin simplitatea lui , cum arareori mai poate fi întâlnit în zilele noastre.

 

 

Evenimentul – de sorginte divină – care i-a schimbat viaţa

Părintele s-a născut la 16 ianuarie 1920 în comuna Rona de Jos județul Maramureș. Mărturiseşte acesta despre începuturile vieții sale: „Am fost o familie numeroasă și săracă, fapt că am trăit în mizerie, lipsuri din toate cele necesare alimentației, îmbrăcămintei, adăpostului. Încă de la vârsta de 12 ani am lucrat cu tata la aratul pământului conducând vacile de proțap, la pășunatul vitelor familiei și vecinului plătit cu 2 lei pe zi. Iar la 14 ani am fost muncitor în fabricile de cherestea CAPS din Sighet, de stivuit scânduri la depozitul Eiszpeter și apoi la fabrica de perii a lui Farkas Willmuș înfrățit în muncă cu evreul Avram Bercovici cu care scoteam scâdurile de fag fierte

Teolog la 25 de ani
Teolog la 25 de ani

într-un cuptor uriaș și le clădeam într-o stivă de unde erau duse în Anglia”. Relatează apoi evenimentul miraculos care i-a schimbat soarta: „Într-o zi de august 1934 neavând ce mânca la amiazi am sărit gardul depozitului fabricii Farkas și am ajuns în grădina vecină m-am suit repede într-un prun, am cules prune în clop (pălărie) și mâncat iute alte prune. Numai că la un moment dat am auzit strigând:”Stai că trag!Am sărit jos din prun și m-am văzut înconjurat de trei tineri –Cum te cheamă? – Bota Ion”. La acest răspuns tinerii s-au domolit și m-au dus escortat cu un arc cu săgeți la gazda grădinii, avocatul dr. Bota Grigore, care s-a dovedit a-i fi unchi ba, mai mult, i-a înrâurit definitiv viitorul. L-a chemat pe taică-său şi i-a spus:Mihai, vom face din pruncul acesta domnTata: ”– Eu, domnule fișcăraș (avocat) n-am cu ce-i ține, nu să fac domni din ei! – Lasă-l la mine – Îl las.” I-a dat și ceva bani, i-a strâns mâna și tata a plecat. A doua zi m-am dus la fabrică, am lucrat, iar seara am revenit la unchiul Grigore Bota, care m-a și luat în primire, s-a ocupat de mine, de pregătirea mea la examenul de admitere, m-a lasat și la lucru, dar fiind prieten cu directorul fabricii am fost mutat într-o secție mai curată și ușoară și astfel am reușit la examenul de admitere la Școala Normală ”Regele Ferdinanddin Sighetul Marmației. După admitere am primit loc în internatul Școlii Normale, masa zilnică și așa m-am pregătit să devin domn”. Zâmbeşte şi adaugă: „Pentru mine e o întâmplare oferită de Dumnezeu pentru binele meu – pentru că fără această întâmplare cine ştie ce destin aveam în viaţă. Dar, aşa el m-a recunoscut ca nepot, m-a scos din fabrică şi dintr-un mediu ostil şi m-a pregătit să pot învăţa la Şcoala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet, iar apoi, după desfiinţarea şcolii de către ministrul Armend Călinescu, am ajuns la Școala Normală Română Unită din Oradea, unde se asigura formarea unor caractere morale, profund patriotice, devotate misiunii de învățători ai neamului românesc”.

Ne-au culcat, ore în şir, pe cadavrele unor ostași români ucişi”

Nevoit să trimită bani numeroasei şi nevoiaşei sale familii, Bota lucrează, din 1935, după moartea tatălui, trei ani de zile la Şantierul Căi ferate Ilva-Mică-Vatra Dornei, după care se mută cu lucrul pe şantierul Salva-Vişeu, iar în vara următoare la Gura Fiadului, numai la munci grele. Îşi continuă studiile la Şcoala Normală Română Unită din Oradea, unde are profesori excepţionali, neomiţând să lucreze, ca de obicei, pe timpul vacanţelor de vară. Însă, după Dictatul de la Viena din 1940, viitorul preot se refugiază la Bucureşti, unde urmează Şcoala Normală a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român terminând ca şef de promoţie. Cu calificarea de învăţător este numit în anul 1942 ajutor de funcţionar la Institutul Central de Statistică, prin intervenţia fruntaşului ţrănist Ilie Lazăr, rămas în istorie ca protagonist al celebrei „fugi” de la Tămădău, din 1946, orchestrată de Securitate pentru a-i aresta pe capii partidului. Revine în Ardeal, la

Ioan M. Bota, azi, în casa lui din comuna clujeană Floreşti
Ioan M. Bota, azi, în casa lui din comuna clujeană Floreşti

Institutul de Teologie Greco-Catolic de la Blaj unde rămâne la studiu până în luna noiembrie a anului 1942, ca bursier al statului român. Povesteşte în continuare părintele: „După un ordin al mareşalului Antonescu să fac stagiul militar şi frontul, am fost repartizat la Şcoala Militară de Ofiţeri în Rezervă nr. 2 din Câmpulung Muscel. Acolo am rămas doi ani, iar în martie 1944 am fost repartizat la regimentul 91 Infanterie şi am pornit pe front, împotriva ruşilor, spre zona Pşcani”. Acolo participă la atacuri în urma cărora ruşii sunt în permanenţă respinşi, însă după intrarea în vigoare a armistiţiului de la 23 August se trezeşte, împreună cu întreg regimentul, prizonier. Românii au fost duși prizonieri în U.R.S.S. la Oranki II la 500 km nord-est de Moscova și în alte lagăre unde au fost trataţi cu înfometare, aceştia fiind prudenți să vorbească de război până şi cu camarazii lor, unii făcuţi agenţi sovietici, fără a-şi pierde însă nicio clipă speranța supraviețuirii.

 

Am renunţat la opulenţă, întorcându-mă în mod deliberat la sărăcie”

Are însă parte de o mare bucurie: în ţară i se descoperă, de către cei care-i studiază dosarul că e fiu de ţăran sărac şi nu de chiabur. Aşa că, pe baza “originii sănătoase” e recrutat, cu sila, în cadrul Divizei de Voluntari Antifascişti “Horia, Cloșca și Crișan sub comandă politică și militară sovietică. „Voluntarii” sunt mutaţi imediat într-un alt lagăr, la Kotowski, în Transnistria, pe Bug, unde sunt instruiţi pentru front. „Acolo am făcut cunoştinţă cu pentru prima oară cu „binefacerile” comunismului, am aflat de faptele lui Stalin şi ce urma să „importăm” noi. Dar curând, în luna mai 1945 a venit şi capitularea Germaniei, astfel că am scăpat de front. Ne-au adus în ţară după ce-au crezut c-au reuşit să ne facă comunişti, prin comandanţii aduşi de la Moscova şi puşi la dispoziția guvernului comunist Petru Groza, urmând să fie desființată Armata Română şi înlocuită cu cea populară condusă de activistul comunist Emil Bodnăraş. Eu am primit gradul de sublocotenent. Atunci, lângă Piteşti, unde eram cazarmaţi, l-am avut ca şef direct pe comisarul Walter Roman, tatăl viitorului premier Petre Roman, despre care se ştia că e fiul rabinului din Oradea, mâna dreaptă din România a lui Stalin. Acesta era şef pe toate problemele din armata română. Mai era unul, Napoleon Iliescu, un mare trădător de neam şi ţară, ridicat de ruşi, din simplu plutonier în gradul de general”. Walter Roman încearcă recrutarea sa ca agent-ofiţer politic, de fapt agent NKVD, strămoşul KGB-ului, dar Bota se echivează: „I-am zis că n-aud cu urechea dreaptă deloc şi pot să aud ceva greşit şi să fac greşeli faţă de politica partidului. Ori, ca ofiţer normal instruiesc dacă e nevoie, dar ca ofiţer activ nu pot. El mi-a mulţumit dar au înregistrat în sinea lor refuzul şi la două-trei săptămâni mi-am dat demisia din armată. Mi-au primit-o imediat, dar îmi făcuseră deja fişă, prin care fiecare mişcare a mea să fie monitorizată, ca să pot fi închis. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aşadar, din dragoste pentru Dumnezeu şi ură pentru comunism am renunţat la opulenţă, întorcându-mă în mod deliberat la sărăcie”, explică părintele-profesor. Cu mare greutate Bota este primit apoi la Academia Teologică din Blaj, cu garanția episcopului dr. Vasile Aftenie din București, care îl cunoștea bine din anii refugiului. „În Academia Teologică de Blaj studenții teologi și părinții profesori trăiam în speranța că dacă nu ne vom manifesta ca adversari publici ai autorităților comuniste vom fi lăsați să ne facem sarcinile preoțești în pace. Dar ne-am înșelat, când mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu – de pe tribuna guvernului comunist instalată pe Câmpul Libertății din Blaj în 1948 a cerut românilor români greco-catolici și clerului să rupă ascultarea canonică de Roma și să se unească cu ortodoxia patronată de comuniști”, rememorează părintele. Încă din primul an de Teologie Episcopul Dr. Ioan Suciu îi aprobase lui Bota cererea să urmeze, în paralel, cu semifrecvență – în calitate de veteran de război – cursurile Facultății de Filosofie la Universitatea din Cluj, astfel că în perioada vacanței de Crăciun și a celei de Paști acesta participa la cursurile de filosofie predate de profesorii Lucian Blaga, Dumitru Roșca, Liviu Rusu, I.Marica, Dimitrie Todoran. În iunie 1948 acesta absolvise și anul III Filosofie – Cluj. Curând, pentru predicile sale, ținute în biserica din Satu-Mare, în aprilie 1948, de Săptămâna Patimilor, când l-a înlocuit pe părintele protopop dr. Ioan Dragomir, părintele a fost arestat, apoi adus de Securitate și bătut până la leșin de maiorul Weiss Ludovic. A fost ţinut la Penitenciarul Satu-Mare, apoi transferat în ianuarie 1949, la Tribunalul cu închisoare la Cluj, judecat și condamnat pentru publicații înterzise și predici contra orânduirii comuniste. După câteva zile deținut într-o celulă îngustă pe scânduri goale cu un pahar de apă și o bucată de pâine pe zi date, împreună cu apelativele “banditule, reacționarule”, a fost trimis la închisoarea din Satu-Mare, într-o celulă umedă, murdară alături de frații Cioba Ion și Cioba Gheorghe din Certeze-Oaș, arestați fiindcă au strigat în stradă “Lăsați că vin americanii și o să vă arate vouă…”. „Numai rugăciunile rostite des m-au încurajat că trebuie să scap. După o lună de singurătate mi-au adus pe bătrânul Nagy Jeno de 75 de ani care a strigat în plină stradă: ”Armata Sovietică e o armată de tâlhari!” În aprilie 1949 am fost transferat cu alții la închisoarea Aiud în rândul a sute de preoți greco-catolici închiși, bătuți de unii gardieni, de Bălțatu cu orice avea în mână te lovea, și abia la sfârșitul lui noiembrie 1949 am fost eliberat, cu amenințări la Securitatea din Aiud, că mă voi întoarce dacă voi vorbi ceva din ce am trăit în închisori. Ajuns acasă, bucurie mare, dar eu totuşi fără nici un drept de serviciu sau loc de muncă”, adaugă părintele profesor.

Muncitor la Atelierele „16 Februarie”

Rămâne însă acasă pentru scurt timp deoarece este avertizat de către un securist, patriot, că va fi curând arestat. „Eram la câmp, cu vaca – unde citeam ”Sociologia militans” de Dimitri Gusti – iar el mi-a spus să mă îmbrac repede şi să plec fiindcă voi fi arestat. Atunci am venit la mama şi i-am spus că plec, spre marea ei tulburare, aşa că am fugit la Cluj, la părintele Chindriş, unde am fost găzduit într-un pat din bucătăria casei. Apoi mi-am făcut rost de o salopetă şi m-am prezentat la Atelierele „16 Februarie” să găsesc ceva de lucru. M-a primit un inginer Bota Octavian, absolvent de liceu la Blaj şi un inginer Grigorescu, iar aceştia au ascultat tot ce le-am spus. M-au încadrat doar pe post de zilier, fără să mă noteze în registru, ca să nu fiu reperat de securitate şi asfel să aibă probleme. Descărcam aproape zilnic vagoane de nisip, pietriș, ciment, suiam cu targa pe scări „problematicecărămizi la înălțimea zidurilor ce se ridicau. Cu toți muncitorii eram „Servusînfrățiți, încât după câteva luni de muncă grea, aflând muncitorii români și unguri cine sunt și că încă mai am restant un an la Facultatea de Filosofie a Universității din Cluj au aranjat cu organizația de partid pe întreprindere să mi se permită să fac anul IV Filosofie, ca să termin această facultate. Şi, se vede că tovarășii de la forurile superioare ale regiunii de partid Cluj au fost de acord și am primit o notă să mă prezint la rectoratul universității Cluj ca să mă înscriu la facultate. A doua zi am fost primit în cancelaria rectorului prof. univ. dr. Constantin Daicovici care m-a înscris şi mi-a aprobat să frecventez cursurile. M-am întors la lucru, iar muncitorii care au aflat evenimentul m-au felicitat. Eu, mulţumindu-le, le-am explicat că la facultate nu am zilnic cursuri, iar în zilele când le am dimineața, voi veni la muncă după amiază. Și așa am și făcut”.

Slujitor al semenilor mei şi al naţiei române”

bota2
Cu fiica sa Ileana Victoria Cuc, în 2018, în uniforma atât de scumpă a armatei române

Povesteşte gazda mea în continuare: “După absolvire am fost repartizat de ministerul educației și învățământului profesor de filosofie la Liceul “Titu Maiorescu” din Aiud, însă știind că va trebui să predau marxism-leninismul ateu și să-mi reneg convingerile mele creștine, nu m-am prezentat la post, ci sosit la Cluj m-am înscris la cursul de perfecționare în limba rusă și cum doamna Ungureanu, directoarea cursului știa că posed un pic și limba rusă m-a înscris și l-am urmat 40 de zile, studiind serios limba care domina o parte a lumii europene și asiatice”. După ce este alungat de la Liceul “Iris”, de către directorul şi secretarul de partid al liceului, ajunge pe post de dascăl în localitatea Cara, comuna Cojocna. Murindu-i prima soție Irina Anderco de cancer la oase, în sepembrie 1952, după un an și patru luni de văduvie, se recăsătoreşte cu Victoria. Reușeşe apoi să se transfere de la Cara la Florești, locul de naștere al soției sale, învățătoarea Victoria Bota şi începe să cerceteze Biblioteca Centrală Universitară, Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj, Biblioteca Episcopiei Române Ortodoxe și alte biblioteci din țară și străinătate – Budapesta, Cracovia, Kiev – în vizite și realizează că poate să elaboreze și o lucrare de doctorat după cunoștințele acumulate. Apoi, adresându-se Facultății de Filologie-Istorie a Universității din București i se răspunde să se prezinte la examenul de admitere, ceea și face în 1969. Reuşeşte să absolve facultatea, şi îşi ia doctoratul în 1977, preşedinte de examen fiindu-i reputatul Constantin C. Giurăscu. “M-au hirotonit diacon, în clandestinitate, în septembrie 14 și preot în 8 noiembrie 1988 prin punerea mâinilor Mitropolitului Cardinal de pie memorie Alexandru Todea cu hotărârea fermă de a activa ca preot în Biserica Română – Unită, singura instituție românească care n-a trădat interesele vitale ale întregii națiuni române”, mărturiseşte acesta. Este numit protopop cu decret episcopal al districtului Huedin, unde găseşte la sosirea sa acolo doar 8 familii care și-au mărturisit credința greco-catolică avută înainte. După 1989 activează ca profesor universitar, cu decizie semnată – culmea ironiei! – de prim ministrul de atunci Petre Roman, la Institutul Teologic Universitar din Cluj-Napoca şi începe o activitate didactică şi publicistică prodigioasă, care nu s-a încheiat nici azi, părintele fiind omniprezent în viaţa bisericii şi a Clujului, cu câteva cărţi publicate şi sute de studii apărute în reviste de prestigiu. Iar concluzia lui de viaţă este una simplă şi cu atât mai tulburătoare: “Consider că aşa cum mi-a decurs viaţa, cu evenimentele pe care le ştiţi, a fost o viaţă cu multe încercări, cu multe greutăţi dar nu am cedat. Am avut credinţa că bunul Dumnezeu mă va salva! Şi aşa s-a şi întâmplat pentru că eu în tinereţe am vrut doar să mă fac preot, inclusiv când am ieşit din ofiţerat m-am dus la Blaj şi mi-am încheiat viaţa de laic cu voinţa de a deveni slujitorul Domnului în viaţa credincioşilor mei – nu preot cu avere, ci slujitor al semenilor şi al naţiei române”!

LĂSAȚI UN MESAJ