Maria Giurgiu, fiica de preot greco-catolic şi luptător anticomunist care a creat 46 de specii de trandafiri!

502

Scriitorul D.R.Popescu scria, odinioară, o nuvelă de inspiraţie comunistă însă cu un titlu splendid: „Mări sub pustiuri”. Ei bine, sentimentul că am descoperit un ocean de apă rece, potabilă, revigorantă – într-o zonă aridă, lumea de azi – l-am avut când am întâlnit-o pe Maria Giurgiu, tehnician al Staţiunii de Cercetări Horticole din Cluj din cadrul USAMV Cluj.  În plină activitate creatoare, în ciuda celor 81 de ani ai săi, aceasta mi-a prezentat zecile de soiuri de trandafiri din grădina staţiunii cu mândria unei mame care îşi prezintă copiii – fiindcă domnia sa a contribuit decisiv la crearea lor. Adăugând însă şi povestea teribilelor sale avataruri, care m-a lăsat mut de uimire! 

 

„Familie de reacţionari”

Maria Giurgiu mă vede când intru pe aleea principală a Staţiunii de Cercetări Horticole, încă de la mare distanţă, din faţa clădirii de birouri aflată la aproximativ 150 de metri. Porneşte în întâmpinarea mea, păşind energic, apostoliceşte, şi mă minunez de acest lucru deoarece mi se spusese că voi  întâlni o doamnă în vârstă de 81 de ani – şi nu pe cineva cu o vivacitate corespunzătoare unei persoane de maxim 50 de ani! Mă abordează cu naturaleţe, ca pe o veche cunoştinţă, pentru că d-na Giurgiu mi-a fost vecină în cartierul Gheorgheni, unde a locuit, la doar două blocuri distanţă de cel al nostru. Pornim apoi la vizitarea grădinii staţiunii. Gazda mea se opreşte la fiecare tufă de trandafiri, splendizi, având culori atât de speciale şi diverse încât îmi taie pur şi simplu răsuflarea. Menţionează numele câtorva dintre specii, descriindu-le şi prezentându-le calităţile: Orange Ace, Perla Transilvaniei, Rosabunda, Rosalinda, Romstar, Rosagold. Adaugă că enumerarea lor ar putea continua până la numărul de patruzeci şi şase, atâtea câte a creat, în calitate de asistentă a renumitului Ştefan Wagner, împreună cu o altă cercetătoare de marcă, d-na Gabriela Roman, actuala şefă a Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare Pomicolă Cluj-Napoca, cea care li s-a alăturat mai târziu, prin 1995. Întârzie puţin în preajma tufei de trandafiri Rosagold. „Aceasta este o specie parfumată, preferata regretatului Ştefan Wagner”, explică d-na Maria Giurgiu. După ce trecem în revistă speciile – toate extrem de spectaculoase, cum nu pot fi văzute pe tarabele florăreselor – ajungem la capătul grădinii şi luăm loc la o splendidă masă din lemn, natur, dotată cu băncuţe, având vedere spre grădină, serele înconjurătoare şi clădirea de birouri a staţiunii. Apoi, după ce „navigăm”, prin amintirile d-nei Giurgiu – admirând câteva fotografii, în alb-negru, pe care le-a scos dintr-o pungă de plastic – aceasta îşi începe, sistematic, relatarea povestea vieţii sale: „M-am născut în judeţul Bistriţa-Năsăud iar tatăl meu, Mihail Moţoc, a fost preot greco-catolic în localitatea Gledin. Însă trebuie să vă mărturisesc faptul că oriunde ne-am dus în toţi acei ani familia mea a întâmpinat mari greutăţi, având „tinichele” datorită etichetării noastre ca reacţionari. De fapt, tata a fost cel care s-a împotrivit comunismului, refuzând să accepte noua orânduire şi, totodată, să treacă la ortodoxie, aşa că a luat calea codrilor timp de doi ani, între 1945 – 1947. Până la urmă s-a predat autorităţilor, bolnav fiind de TBC din pricina suferinţelor îndurate în pribegie. Nu a fost întemniţat, iar fiindcă starea lui era gravă a şi decedat la scurt timp, la numai treizeci şi trei de ani. Dar după aceea noi am căpătat eticheta de „recţionari” şi când am intenţionat să urmez Liceul Pedagogic mi s-a spus că ”o fiică de reacţionar nu poate ajunge să înveţe copiii clasei muncitoare”. De asemenea, nici fratele meu mai mare, Vasile, n-a scăpat prea uşor: a făcut armata la batalionul de muncă dar până la urmă, după ani de eforturi supraomeneşti, a reuşit să intre la Arte Plastice şi astăzi trăieşte, bine-mersi la Bistriţa. Revenind la  familie, după moartea tatălui, mama noastră, Maria, a rămas cu patru copii – doi băieţi şi două fete –  şi a dus o viaţă nemaipoment de grea. N-a avut dreptul la un serviciu iar când şi-a găsit un post de contabilă a fost repede dată afară. A reuşit totuşi să se încadreze pe un post de muncitoare la Fabrica de Lapte din Bistriţa, unde am avut măcar norocul că nu duceam lipsă de mâncare. Iar pentru că şi mama a refuzat să treacă la ortodoxie n-a avut dreptul nici măcar la cartele pentru alimente. Dar fiind extraordinar de descurcăreaţă am supravieţuit, asta şi pentru că avea abilităţi deosebite: picta frumos, lucra la maşina de cusut şi făcea astfel bani ca să ne întreţină pe toţi”.

Marea actrita Shirley Pe tractor in 1972

Renunţarea la facultate

Maria Giurgiu mărturiseşte că după ce-a crescut niţel nu i s-a permis accesul la liceu, doar la Şcoala de Horticultură. După absolvire, dă admitere la Facultatea de Agricultură de la Cluj şi este admisă – însă nu obţine bursă din cauza originii sale „nesănătoase”. Ca să supravieţuiască, se prezintă la Staţiunea Horticolă Cluj, unde se angajează ca zilier. Adaugă, cu o lucire de optimism în ochi: „Pe atunci director era Rudolf Palocsay şi secretar ştiinţific Ioan Botez, un om extraordinar care, însă, în 1958 a fost descoperit că avea un trecut legionar, fiind surghiunit de urgenţă la un CAP aflat într-un judeţ îndepărtat al ţării. Însă lui Botez îi datorez faptul că m-a ajutat enorm şi m-a determinat, prin exemplul său, să mă îndrăgostesc de meserie, de cercetare şi să rămân la staţiune. Atunci se lucra la întocmirea „Pomologiei Republicii Populare Române” – culegerea cu toate soiurile de pomi fructiferi care se cultivau în ţară. Iar Clujul – repezentat de Palocsay – avea repartizată tema „măr” şi „păr”. Aşa că le trebuia personal pentru descrierea tuturor soiurilor venite din ţară, iar eu am început, împreună cu o colegă, să lucrez la pomologie – şi făceam acest lucru sâmbăta, duminica şi oricând aveam un pic de timp liber. Iar pentru că nu eram primită în cămin – tot pentru lipsa originii „sănătoase” –  m-am mutat în gazdă, însă mi se ivea o nouă perspectivă, de-a dreptul îngrozitoare: exista legea ca după absolvire să facem un stagiu obligatoriu, de cinci ani, la un CAP îndepărtat. Ori, eu aveam oroare de CAP-uri fiindcă auzisem din familie ce înseamnă ele. Şi, ca să nu ajung în „fundul” Moldovei, m-am lăsat din facultate, gest pentru care  mă felicit, deoarece în urma lui am rămas în continuare tehnician la staţiune. Însă, uneori, am totuşi mari regrete pentru că nu mi-am încheiat facultatea, dar numai pentru că întâlnesc ingineri cu mult mai slab pregătiţi din punct de vedere profesional decât mine, care-mi închid uşi în nas „fiindcă acolo intră doar inginerii”. Dar, repet, în afară de acest regret nu-mi pare rău că am rămas în staţiune, deoarece aici am întâlnit un colectiv deosebit, compus pe atunci din peste cinci sute de salariaţi şi chiar şi azi am colegi foarte buni, deşi din salariaţii de odinioară am rămas doar vreo douăzeci, dacă punem la socoteală şi paznicii”.

Cu mentorul său renumitul La selectia elitelor

Perioada Ştefan Wagner

Mărturiseşte că l-a cunoscut bine pe primul şef al instituţiei, Rudolf Palocsay, care iniţial fusese angajat pe post de pompier în staţiune. Acesta avea casă şi patru hectare de livadă în incintă şi era pasionat de ameliorarea soiurilor de legume şi flori, în special de trandafiri şi gladiole dar făcea de asemenea şi experimente de altoire a diverselor specii de pomi fructiferi. A avut rezultate excelente şi întâmplarea a făcut ca în anii 1952 – 1953 guvernul de atunci să înceapă înfiinţarea staţiunilor de cercetări în toate zonele ţării. Iar profesorul Borza, întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj, a aflat de el şi a propus guvernului să facă staţiune de cercetări în jurul casei şi terenului lui Palocsay, iar birourile unde staţiunea şi-a început activita au fost în casa lui Palocsay, care şi-a pus-o de bunăvoie la dispoziţia autorităţilor. Abia apoi a început comasarea terenului, luat de la „chiaburi”, dar şi de la alţi proprietari, unii ajungând să fie chiar despăgubiţi, cu terenuri de suprafeţe identice, în diferite locuri ale Clujului.  Relatează încă un episod, Maria Giurgiu, cu o nedisimulată uimire: „În 1956 trandafirul creat de Palocsay a fost trimis în Franţa şi a luat un premiu, iar el a fost invitat acolo. A fost un mare minune ca un comunist-comunist, cum era el, să ajungă şi să fie onorat într-o ţară capitalistă. Şi, după o carieră strălucită, în care toată activitatea s-a concentrat în jurul persoanei sale, acesta s-a pensionat în 1973 şi a murit, ca un patriarh, în casa lui din staţiune. L-am apreciat pe Palocsay pentru că ştia când să vorbească şi când să tacă, poate şi fiindcă avea o pregătire şcolară precară, doar opt clase. Avea însă, în compensaţie, un simţ artistic deosebit, picta foarte frumos şi era un autodidact care a reuşit să se menţină în fruntea atâtor cercetători cu pregătire şi doctorat în ştiinţe. Erau aduşi aici în acele vremuri meseriaşi de frunte, precum: inginerul Botez, Dancanici Elisabeta – biochimistă, Otvos Zoltan – cercetător. Apoi au venit şi alţii: Ştefan Oprea, cercetător şi apoi Ştefan Wagner. Acesta, decedat în anul 2017, era un om de ştiinţă cu totul excepţional – „creierul” cercetării în domeniul trandafirilor din staţiune –  şi a venit în 1956, cu repartiţie, direct de pe băncile facultăţii. A fost adus de Palocsay, care obişnuia să cutreiere facultatea în căutarea elementelor promiţătoare, ca să le angajeze apoi, după absolvire, în staţiune. Explică în continuare d-na Giurgiu: „La un moment inginerul cu care lucram, Botez – aşa cum v-am spus mai înainte – a fost trimis la un CAP, după încheierea colectivizării şi atunci Wagner a preluat şi sectorul celui plecat, ameliorarea sâmburoaselor, el având până atunci pepiniera, ameliorarea soiurilor de trandafiri şi studiul portaltoilor. Şi aşa am început să particip şi eu, alături de Wagner, la crearea de noi specii de trandafiri – care până la urmă au ajuns patruzeci şi şase la număr. Printre realizările obţinute de Wagner, subsemnata şi d-na Gabriela Roman – cea care ni s-a alăturat în 1995 – se numără şi premiile de la Roma şi din Cehoslovacia, cu „Foc de Tabără”, prezenţa în Japonia şi Italia a speciei „Doamna în mov”, dar şi numeroase alte premii naţionale şi internaţionale, atât de multe încât nu mi le mai amintesc. Plus premiile doamnei Roman la concursurile naţionale de gen. Arată apoi cu mâna spre o tufă minusculă de trandafiri, abia îmbobociţi, lângă care se află o tăbliţă inscripţionată cu numele Judit. „E specia creată de dl. Ştefan Wagner în memoria fostei sale soţii, decedată înainte de vreme, cu mulţi ani în urmă – şi pe care după moartea cercetătorului am reuşit s-o cultivăm în continuare. Pentru noi toţi a fost o lovitură moartea acestui om deosebit. Îşi găsise, la mulţi ani după moartea soţiei, o prietenă cu zece ani mai tânără decât el şi erau fericiţi împreună. Avea optzeci de ani iar ea şaptezeci. Iar faptul că şi aceasta a murit, lăsându-l singur, l-a pus efectiv la pământ. S-a închis în sine, fără poftă de viaţă şi în scurt timp a urmat-o în mormânt. Dar ce-i important e faptul că Wagner a fost cel care s-a luptat cu toată fiinţa lui pentru trandafiri, mai ales în cadrul Asociaţiei „Amicii Rozelor” şi ne-a reprezentat cu cinste pe toate continentele lumii”.

 Studiind o specie Cu cercetătorul Gabriela Roman

„Fără cercetare nu există progres”

Deşi povestim încontinuu, de peste o oră şi jumătate, d-na Maria pare în continuare neobosită. O rog să-mi spună câteva fraze, concluzive, referitoare la gândurile care o frământă la această oră şi la năzuinţele sale de viitor. Zâmbeşte o clipă, după care mărturiseşte: „Nu-mi doresc decât sănătate şi să mai apuc să fiu prezentă aici, în staţiune – desigur, în cazul în care colectivul mă doreşte în continuare – şi să creăm noi şi noi soiuri de trandafiri. Aici, practic nu simt trecerea timpului şi mă energizez permanent, nu-mi simt, efectiv, vârsta. Şi trebuie să vă spun că am trecut de o perioadă extrem de dificilă de stagnare, care a durat vreo zece ani. S-a încheiat în anul 2016 când am fost repartizaţi de către Ministerul Învăţământului la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca. De atunci staţiunea a început să renască şi să se contureze un progres, cu o conducere – asigurată de d-nul Claudiu Bunea, directorul Stațiunii de Cercetări Horitcole și  de d-na Gabriela Roman, Directoarea Departamentului Trandafiri – care doresc cu ardoare revirimentul instituţiei. Să nu omit faptul că şi fosta directoare, d-na Eugenia Hârşan s-a luptat foarte mult pentru menţinerea acestei staţiuni, deşi aproape trei ani nu s-au primit salarii şi rămăseseră doi-trei cercetători din totalul de paisprezece-cincisprezece câţi erau iniţial. Însă, ceea ce n-a putut dânsa să realizeze s-a datorat lipsei de finanţare a instituţiei. Acesta e adevărul pur, din păcate: fără cercetare nu există progres, după cum fără bani nu se poate munci”.

1 COMENTARIU

  1. Iertare si tot respectul pt sacrificiile familiei Giurgiu in numele. Imi permit o minuscula corectie. Pe cartelele mele nu a scris niciodata carei religii apartineam. Pt ca daca ar fi scris, mai probabil ca nici eu nu as fi avut cartelele acelea infame..

LĂSAȚI UN MESAJ