În memoria academicianului Şerban Papacostea. I se spunea Fulgul

Istoricul și academicianul Șerban Papacostea a murit vineri la 89 de ani. Născut la 25 iunie 1928 în București, Șerban Papacosetea a fost istoric de seamă și membru titular al Academiei Române. Din 1995 este membru al Academiei Ligure de Științe și Litere din Genova.

I se spunea Fulgul. Provenea dintr-o veche familie de aromâni. Politica şi cultura, în această ordine, o defineau. Părintele Profesorului Papacostea a fost şeful de cabinet al mareşalului Averescu. Una din povestirile favorite ale Profesorului era cea a prânzului la care mareşalul l-a întrebat pe tatăl viitorului deţinut şi – mai apoi – academician dacă nu cumva îl deranjează fumul de ţigară la supă. Şeful de cabinet era un mare fumător. Probabil, Profesorul Papacostea ar fi ajuns şi politician şi fumător, dacă soarta, venită din natură şi împinsă de vremuri, nu i-ar fi rostuit o altă cale pentru viaţă.

Întâi, oasele i-au fost socotite prea slabe pentru a putea supravieţui fără un corset de ghips. L-a purtat la vârsta la care băieţii visau deja dincolo de caleştile de la şosea. A rămas un „şoricel” într-o familie de „zdrahoni”. Un ochi s-a întors către sine. Altul a rămas – mereu – deschis către viaţă. Poate, acum aşa ar părea, corsetul de ghips l-a gătit pentru celulele în care i-a fost dat să intre, precum prea mulţi dintre oamenii şi copiii României dodoloaţe.

A ajuns în temniţă nu din cauza numelui, nici din pricina unei rezistenţe înarmate, ci pentru o carte de istorie în franceză, împrumutată. Oficial. Nu a clamat vreodată altceva. A supravieţuit. S-a întors. În pofida oricărei şanse, a început să urce. L-a ridicat Andrei Oţetea, alături de David Prodan, poate singurul istoric adevărat de stânga intrat în Academia Română după 1947.

Pentru început, viitorul Profesor a mers la clacă. A editat izvoare privind politica agrară din Ţara Românească în vremea Fanarioţilor. În teza sa, a studiat administraţia austriacă a Olteniei în acelaşi veac al XVIII-lea. Era secolul tratat şi în cartea pentru care intrase la închisoare. Ultima sa lucrare a fost dedicată – în libertate – tot anilor 1700. Parcă, înfrângerea trebuia să devină biruinţă. Neîndoielnic însă, şi-a preschimbat „corvoada” în ştiinţă.

Lucrările de plan i-au fost – sigur au părut apoi – scut pentru adevăratele sale preocupări. De sub „pavăză”, a ridicat – până la mijlocul anilor 1960 – impactul Reformei asupra Moldovei ortodoxe, romanitatea românilor sau geneza „ţărişoarelor” valahe. Studiile i-au fost acceptate –cu uimire poate, cu reţinere în mod cert, cu bucurie chiar adesea – de dinainte de iarna lui 1989-1990 şi „sumeţirea” Profesorului Papacostea drept director şi academician.

Cel mai ostil i-a fost tocmai Clujul, începând cu Constantin Daicoviciu, cel „menit” şi slăvit drept apărătorul dacilor şi romanilor. A fost una dintre cele mai pilduitoare – pentru anii de după 2000 inclusiv – înfruntări din istoria scrisă a românilor ultimelor două secole: un ardelean, bănăţean să zicem la origine, care refuza orice conştiinţă a originilor latine ale românilor şi un aromân, grec totodată, care o apăra. A învins cel din urmă, regăţeanul, care întotdeauna a întins două mâini Transilvaniei, o Transilvanie unde, după 1989, a fost socotit mai ales un „naţionalist”, tolerat din cauza „viţei sale nobile”, adică un fel de prinţ roşu într-o lume deschisă, „de dreapta”.

Privind în urmă, Profesorul Papacostea şi-a depăşit condiţia, sigur cea cu care intrase în cel de al treilea deceniu de viaţă în anii 1950. A fost viaţa care a privat – aparent fără tăgadă – România de un politician bun. Aceeaşi viaţă a dat în schimb un mare istoric, unul din puţinii care a zărit omul politic din monarh înaintea legendei moderne, ori a dibuit „mica înţelegere” înaintea retoricii. Aproximativ trei sferturi dintre marile izvoare şi analize privind istoria medievală a românilor, apărute între 1945/ 1947 şi 1989, se datorează cercetărilor Profesorului. Nimic nu a fost – însă – pe gratis sau „pe datorie”.

A stăpânit, a trebuit – s-ar putea – să stăpânească, precum nimeni altul, datorită vremurilor pe care fusese nevoit să le întâmpine, din cauza lumilor pe care trebuise să le accepte, arta de a „împrăştia” firmiturile cunoaşterii pentru ca el şi – în special– alţii să le poate (re)aduna, cândva. A ştiut „să-şi dozeze resursele”. Este poate singurul istoric român care a avut în tolbă – căruia soarta i-a îngăduit să aibe – documente inedite şi informaţii noi de împărţit după vârsta de 70 şi chiar 80 de ani. A făcut şcoală, fără a avea una.

Şi-a dorit să fie dascăl, cu acte în bună regulă. „Cel mic” a fost „prea mare” pentru Universitatea din Bucureşti, înainte şi după 1989. Clujul şi Iaşiul i-au oferit flori, nu şi catedră. Ambelor centre le dăruise mai mult decât ar fi putut ele cere. României, sigur celei „mai noi”, părea a-i prisosi conştiinţa unităţii prin valoare din cauza a – măcar – prea marii dragoste de feudă.

A devenit profesor la malul Mării Negre, marea sa iubire, chiar şi după ce a trudise la Canalul, care a legat-o apoi de Dunăre. A acceptat onoarea cu aceeaşi deschidere şi cu aceeaşi cumpănire cu care a refuzat ulterior timp de aproape două decenii să devină membru plin al Academiei. Şi-a înduplecat reţinerea doar când soarta oamenilor, pe care-i şlefuise, a trebuit să primeze în faţa îndârjirii, frecvent ascunse, care-l împinsese prin timp. Era şi natural. Între atâtea pierderi şi atâtea victorii, deviza dânsului a fost: ein Plus machen.

Socotit „prea mic” pentru ochiul zilei şi „prea nevolnic” pentru puterea vremurilor regale, bolşevice ori a celor republican democrate, Profesorului Papacostea i s-a spus Fulgul. Aşa i-au zis peste timp – deopotrivă – prietenii şi „sursele”. A fost de fapt micuţa locomotivă Thomas, cea care a trecut prin secole şi s-a oprit – numai şi numai – atunci când <s->a voit. Era deja pe plus.

Alexandru Simon