MIRCEA SPĂTĂCEAN: Din memoriile unui fost deţinut politic (“Legionarul”)

164

Nota redacţiei: În urmă cu două numere aţi citit în Gazeta de Cluj povestea – cu totul ieşită din comun – a lui Mircea Spătăcean (născut Blaga)  fost deţinut politic, nerecunoscut însă pe deplin în această calitate, deoarece după 1980  a fost întemniţat de către regimul comunist pentru delicte aşa-zis economice. Începând cu acest număr vom publica în foileton romanul vieţii sale, pornind din „preistoria” familiei, de la tatăl său natural, fost deţinut politic la rândul său, şi de la viaţa României de atunci, mutilată – cu oameni cu tot – ulterior, de „ciuma roşie”.

 

Capitolul I. Incursiune  între  pâmânturi  şi  civilizaţie – 20 Martie 1945

Birja trăsese la scara pavilionului cu intrare laterală, aproape de uşa magaziei principale, unde se păstrau  produsele finite cu stofele de cea mai bună calitate. Dinspre birourile direcţiunii venea grăbit directorul  comercial, şi unul dintre acţionarii fabricii  domnul  Blaga  Gheroghe. Birjarul care îl cunoştea, întrebă: -Am  tras  bine trăsura nea Gicule?  Întoarce  caii  şi  trage  cu spatele  aproape de rampă, la uşa aia! Directorul urcă pe rampa  de la magaziile centrale,  şi deschise  prima  uşă: export . Intră  şi  scoase din încăpere patru  geamantane din piele  galbenă, pe care i le  dădu pe rând birjarului , care le puse  în  birjă. Birja era un cupeu închis care făcea curse de  lux , obişnuite cu clienţii de la restaurantele centrale ale Braşovului . Era o dimineaţă de primăvară,  copacii  înmuguriseră, oraşul  se trezise  la viaţă. Era ora cinci treizeci, se crăpase de ziuă. Domnul  director îl rugase  seara, când  plecase  de  la  cazinoul  de  la  Aro, pe la unsprezece jumătate, când  îl ducea acasă  în  Scheii  Braşovului,  să  fie dimineaţă la ora cinci la fabrică. Birjarul  cunoştea  fabrica  de  stofe ”Goldstein”, stătuse închisă în timpul războiului, nu mai  lucrau  decăt câţiva  funcţionari care învârteau toată ziua nişte hârtii  la birou, şi se ocupau  de livrările de stofă pentru armată. Patronul, ca  să nu  fie  deportat de nemţi, fiind evreu, fugise şi se ascunsese la ţară,  pe  toată  perioada războiului. Domnul Blaga Gheorghe, directorul  comercial conducea  livrările  către  armată, din stocurile  create înainte de începerea  războiului, iar în perioada aceasta  veniseră ruşii în ţară. După venirea acestora, s-a declarat oficial  falimentul  fabricii, au fost concediaţi muncitorii,  şi închise halele de producţie,  lăsându-se numai magaziile de stofă pentru armată. Magaziile cu  stofele de  lux  pentru protipendadă, pentru  civili  şi  pentru export, fuseseră golite şi  duse într-o direcţie necunoscută, să  nu le afle ruşii care se uitau peste tot  şi orice găseau confiscau, iar  dacă  te împotriveai, te împuşcau pe loc. De aceea cursa trebuia  să  se  facă cât mai neobservată, să nu se atragă atenţia asupra ei. La  ora şase şi  un  sfert, era  programat trenul  care   venea  de  la  Bucureşti,  şi mergea la Cluj. După ce încărcă  geamantanele în  birjă,  şi  urcă directorul  înăuntru, porni  spre  gară.  Ajungând acolo   trase la peron, unde se  repeziră   doi  hamali,  ducând  cele  patru  geamantane  la vagonul de clasa întâi şi le urcară  în  vagon. Domnul  Gicu  plăti  generos birjarul şi hamalii,  şi  se  instală  confortabil  în  compatiment, aşteptând  nerăbdător să pornească  trenul.  Se auzi la un moment dat fluieratul  locomotivei, şi trenul  se  puse  în  mişcare. Soarele ce răsărea, la orizont,  lumina  plăcut casele  cartierului Bartolomeu, apoi se pierdu  în  zare.  Domnul  Blaga  răsuflă  uşurat,  pentru  că  scăpase de ochii vigilenţi  ai  soldaţilor  ruşi,  ce  se îmbarcaseră la clasa a treia, şi în  vagoanele  de  marfă   pentru a merge şi ocupa  teritoriile cucerite  din  Transilvania, Ungaria şi Cehia. Războiul se terminase, dar în zonele  cucerite  de soldaţii români,  ruşii  aduceau  trupe de  elită  frumos  echipate. Cei de dinainte fuseseră oameni  duri  şi  fară  nici un Dumnezeu,  asiatici  marea  majoritate, mulţi  prizonieri  deportaţi în Siberia, pe care Stalin îi  băgase  să fie carne de  tun,  în  prima  linie  pe front. Acum  schimba  trupele mai mult de frică  ca  nu cumva  aceşti detinuţi  şi  cei  din  Asia, să se  spurce  la democraţie  şi  civilizaţie şi  să nu mai asculte  de  tătucul lor  din  raiul  comunist.  Norocul că  acestea  erau  trupe  de  elită cu ceva educaţie  şi  disciplină şi nu îndrăzneau să se urce în  vagoanele  de clasa  întâi.  Acesta era  motivul  pentru care Gicu răsuflase uşurat când pornise  trenul. În compartiment  urcase  un medic cu  soţia şi două  fetiţe   blonde. După accent erau  unguri şi mergeau la Cluj. Fuseseră la rude la Braşov şi se întorceau acasă.  Domnul  Gicu  Blaga rugă  familia Pataky  să  aibă  grijă şi  de  bagajele  sale,  ieşi  din  compartiment  şi  se îndreptă  spre  vagonul  restaurant,  alăturat  celui  de  clasa  întâi. Vagonul restaurant   făcea parte din garnitura Orient-Expresului ce  venea  de  la Istanbul  cu  ruta   Sofia,  Bucureşti,  Braşov,  Cluj,  Oradea,  Budapesta , Viena,  Paris -Vest capăt  de  linie. Restaurantul era aproape plin  deoarece cei  de la  vagoanele  de  dormit  îşi  luau  cafeaua  şi  micul  dejun. Ospătarul  îl  cântări  din  priviri  şi  îl  invită  la  o masă  liberă,  întinzându-i  un meniu. Donmul  Gicu  care  dormise  puţin  noaptea,  îl  rugă  să-i   aducă o cafea şi  o omletă,  împreună  cu  un coniac  franţuzesc. Până la Cluj erau şase ore de mers, timp în care trebuia să-şi adune gândurile şi  să  îşi  facă  planuri  de viitor. Se întorcea la Zalău în zona natală, de unde plecase cu mai bine de zece  ani în  urmă. Plecase la Braşov  deoarece  sora  lui  Lenuţa  se măritase  atunci  şi  îl  trăsese şi  pe  fratele  ei  în  oraşul de sub Tâmpa unde erau mai  multe perspective de a-şi  face o carieră. Zalăul un orăşel micuţ, cu vreo  nouă, zece  mii de locuitori majoritatea  unguri, nu  avea  nici o  perpectivă  pentru  un  băiat  român să evolueze  sau  să-şi  facă  o carieră. Lenuţa îl ajutase  foarte  mult,  îl angajase  la  fabrica  de  stofe  unde  lucra şi ea  împreună cu bărbatul  ei  Petrică. La început a fost angajat  în  fabrică,  pe  post de muncitor  la  magazie  apoi,  fiind  un  băiat  serios,  ajunse  în ochii   patronului  omul  de   încredere  care  îi  dădu  pe  mână  aprovizionare cu lână  pentru  stofele  fine  englezeşti  precum  şi  pentru cele de pănură folosite  la  stofele  militare  şi  paltoanele muncitoreşti  ieftine. Ajunsese  în câţiva  ani  să  conducă  magazinul  şi  depozitul en- gros al  fabricii.  Noroc că la Zalău făcuse opt clase de liceu financiar-economic din vremea aceea. În 1940 după dictatul de la Viena, nu se  mai  întorsese acasă. Tatăl său Vasile şi mama sa Anuţa,  muriseră  şi  lăsaseră lui  şi Lenuţei treizeci  şi cinci de hectare de pământ  în  Zalău,  Moigrad  şi  Badon. Înainte de ocupaţia ungurilor, Lenuţa vânduse ceva pământ moştenit  de la părinţi şi îi dăduse  partea ce i  se cuvenea lui Gicu, care îşi cumpară o casă iar cu partea rămasă , deveni un mic acţionar la fabrica  Golstein. Când începuse  războiul  în 1941  evreul  a  trebuit să se ascundă, mai ales când au  venit nemţii  în  ţară. Atunci cu un notar şi un avocat, au făcut nişte acte fictive de vânzare şi cumpărare pe numele lui, iar când saşii colaboraţionişti l-au dat în  vileag pe evreu, avocatul a avut  grijă să  falsifice  actele  evreului, ca şi  cum ar  fi  fost  deportat  în  Germania. Tot atunci avocatul din Braşov care facea parte din Junii Braşovului l-a atras şi pe Gicu în această organizaţie  tradiţională, care a stat  la baza  înfiinţării mişcării legionare  în  perioada  lui  Zelea  Codreanu. Având  actele  pe  numele Blaga  Gheorghe şi  fiind  director  comercial al  fabricii, nemţii şi colaboraţioniştii  lor (saşii din Braşov),  nu  au  mai  pus  întrebări  asupra  proprietăţilor  fabricii. Acum când se încheiase războiul, el fiind scutit de armată, datorită faptului că era unul dintre  principalii furnizori  de  stofe   pentru croitoriile  militare,  fusese  scutit de armată şi  astfel nu  făcuse  frontul. Acum după victoria ruşilor, nu se ştia ce fel de politică va fi. Evreul era încă în ascunzătoarea din Moldova şi nu se ştia când ar fi putut  veni  înapoi. După cum se auzea începuse vânătoarea de legionari. În tot timpul cât lipsise evreul, Gicu   nu exagerase cu nimic, actele contabile erau în regulă, încă prea în regulă, singura  problemă  era  că     vila de  la  Predeal  a evreului, o trecuse pe numele lui, ca să nu fie confiscată de nemţi. Mai existauşi banii de la ultima livrare către armată, şi avusese inspiraţia să nu îi încaseze în Banca comercială a României, ci în banca de scont a Elveţiei, care opera toate tranzacţiile comerciale cu străinătatea, având  o sucursală şi în România. Banii îi trasformase în lei-aur, pentru că era o perioadă  tulbure de după  război. Nu depusese în Banca Română  decât  necesarul acoperirii  furnizorilor, salariile  muncitorilor,  precum  şi  impozitele aferente  la stat.   Aceste gânduri  îl   frământau  în  timp ce îşi savura  cafeaua şi coniacul Courvoisier.  Trebuia  să  meargă la Zalău, unde voia  să  vândă  casa din  Zalău, casa  bunicilor din Badon şi Moigrad, şi să vadă ce s-a întamplat cu pământul rămas după vânzările  pe care le  făcuse Lenuţa  înainte  de  război.  Se sfătuise cu Lenuţa şi  îşi  luase  sarcina ca  în  drumul   acesta  să  lichideze  ce mai rămăsese  de lichidat, pentru  că  vremurile  erau  tulburi, şi nu  ştia   încă ce va fi.  După cum scria presa vremii, regele era presat de ruşi să schimbe o serie de legi care nu erau prea favorabile pentru el;  aceştia  parcă vroiau să  aducă  bolşevismul  în  ţară.  Ruşii  începuseră  să-i pună tot  felul de întrebări,  printre  care: de  ce  a concediat  muncitorii?  şi  de  ce  a depus  banii  într-o  bancă  elveţiană? Au  încercat  ruşii  să-l  atragă  în politică,  cu  tot  felul  de  tatonări.  Aproape  se  terminase  războiul, anunţul  la  radio  şi  în  ziare  încă  nu  apăruse,  dar  se  aştepta ca  în câteva  săptămâni  Germania să capituleze.  Aliaţii căutau  să  pună mâna  pe  o  bucată  cât  mai mare din Europa. Antonescu  fusese arestat   şi  era  dus în Rusia.   Regele fusese forţat  să semneze armistiţiul  şi  să  formeze  un  guvern  provizoriu,  iar  în  anul  următor se  anunţau noi alegeri care nu se  ştia cum vor fi.  Gândurile începuseră să-l frământe, deorece  ştia  că  în vremuri tulburi ”toate gunoaiele ies la suprafaţă”. Îşi  punea  întrebarea  dacă ruşii vor aduce în ţară bolşevismul şi dacă  va fi ca  în  Rusia. Dacă boşeviciiar fi venit la  putere, existau zvonuri că  toate  proprietăţile  ar  putea fi  luate, fabricile naţionalizate  şi tot  felul  de  asemenea prostii. Trebuia să fie foarte atent ce va  face  după  vânzarea caselor  şi pământului  din  Zalău,  Badon şi  Moigrad. Lenuţa  era cu  doisprezece ani  mai  mare, şi îi  spusese  să  nu  ţină  la preţ, şi să  transforme  banii în cocoşei (monede de aur). Cu aceste gânduri se ridică şi se întoarse în compartiment.

(Va urma)

de MIRCEA SPĂTĂCEAN

LĂSAȚI UN MESAJ