Mircea Spătăceanu: „Din memoriile unui deţinut politic” („Legionarul”)

101

(Continuare capitolul VI)  Probleme ivite după război şi speranţe pentru viitor

Gicu se duse la fântână, scoase o găleată cu apă rece, îşi turnă să se spele pe mâini şi pe faţă să se răcorească. Îi plăcea să se spele la fântână cu apă rece, amintindu-şi de zilele când era copil, zilele călduroase de vară, când se înviora cu apa de la fântână. Apoi intră în casă, şi ceru Mărioarei un ştergar. Mihai îl pofti la masă, desfăcu o sticlă cu pălincă, turnă în pahare şi-l întrebă cum a umblat .

– Am fost la unchiul Măndruţ, să văd cum arată, că auzisem de accidentul lui, şi mi-o părut bine să-l văd sănătos, şi că se mişcă bine cu piciorul lui de lemn. Ba mai are şi servici la poştă.

– A avut noroc cu unchiul Simion şi cu Gusti ficioru-său, care l-a ajutat să intre la poştă. După ce a învăţat meserie la Matei Laci, unde o fost ucenic şi calfă, şi şi-o luat carnet de meşter, Gusti s-a încris la liceu, iar acum l-a terminat cu note mari de s-au mirat profesorii ce cap are. Acum vrea să meargă la Cluj, la facultate şi să se facă inginer. El are mulţi prieteni la poştă şi aşa a pus o vorbă bună la directorul ăsta nou, care-i român, să-l angajeze pe unchiul Măndruţ, de-or turbat ungurii de necaz, că un român şi şchiop pe deasupra o intrat pe un post care l-or vrut pentru ei. Vezi, că i-am spus lui unchiul Simion, că ai venit şi a zis să nu faci, să nu te duci pe la ei. Ar vrea să te vadă mâine seară când vine de la moară. M-am întălnit şi cu Gusti, care a fost pe la moară.  Până a merge la examen la Cluj, îi ţine socotelile şi registrele lui unchiul Simion. Mi-a zis că abia aşteaptă să vorbească cu tine. Aşa că mâine ,du-te pe la ei. Îs tare bucuroşi că ai venit acasă.

-Mă duc mâine înainte de masă, oricum trebuie să le duc şi lor stofe, că şi ei sunt de-ai mei. Deci mâine când te duci la moară, treci pe  la staţia de  birje şi spune la un birjar ca pe la ora unsprezece şi jumătate să fie aici la poartă .

 

Cap VII – O vizită abia aşteptată

Trezindu-se dimineaţă, Gicu o rugă pe Mărioara să-i dea o oglindă şi un lighean, să se poată spăla şi bărbieri la fântână. Apoi se dezbrăcă până la brâu, scoase apă rece şi se spălă pe îndelete. Îşi săpuni faţa ,scoase briciul pe care îl ascuşi pe o curea şi începu să se bărbierească privindu-se în oglindă, având grijă să nu se taie. Când termină, scoase dintr-un geamantan o cămaşă nouă, şi un costum dintr-o stofă foarte fină de un gri deschis, la două rânduri, şi o cravată de mătase care se asorta perfect cu cămaşa şi costumul. Îşi luă bastonul cu măciulie de  argint şi pălăria cu borul din faţă lăsat. Scoase o sticluţă de parfum din care îşi tamponă faţa şi mustaţa. Apoi îsi puse o pereche de mănuşi subţiri din piele galbenă, aranjându-şi batista, în buzunarul de la piept, şi porni spre birja care îl aştepta la poartă.

– După căte văd, tu parcă te duci în peţit ;

– Nu chiar, dar cine ştie de unde sare iepurele. După care spuse birjarului să pornească. Strada Cloşca numărul 31, unde statea unchiul Simion, era pe un deal în spate bisericii greco-catolice, chiar lângă piaţa oraşului şi aproape de liceul Wseleny, aproape de palatul lui Tzel, unul din baronii nemeşi unguri din Zalău. Aceştia se refugiaseră în Ungaria odată cu retragerea trupelor maghiare şi a nemţilor. Când au venit ruşii, unul din baroni a fost nevoit să plece deoarece fusese colaboraţionist al nemţilor şi al hortiştilor şi vânase o gramadă de evrei pe care nemţii îi deportaseră în Germania şi nu se mai întorsese nici unul. Era omul lui Vida Iuliu din Şimleul- Silvaniei, cel care-i străngea pe evrei din teritoriul ocupat încărcându-i în vagoanele nemţilor, ca să-i deporteze, apoi le confisca averile. Birja se opri la numărul 31, unde un băiat de vreo unsprezece ani încerca să adune nişte pui de raţă, în curte, ce scăpaseră prin gard în şanţul străzii plin cu apă de ploaie. Răţuştele făceau mare gălăgie  şi nu voiau să se despartă de apa din şanţ. O fetiţă de vreo nouă anişori, blondă cu codiţe şi ochi albaştri îl ajuta pe băiat să strângă răţuştele. Când opri birja la poartă, fetiţa şi băiatul se opriră din treabă  şi lăsară răţuştele înapoi în şant să se bălăcească mai departe. În curte se agita lelea Mărie, stigând la copii să aducă înapoi răţuştele. Atunci aceasta văzu birja şi pe Gicu coborând .

– Uite cine vine la noi ! Ce domn bine! Sandule, Mimi, salutaţi-l pe unchiul Gicu de la Braşov; adunaţi raţele în curte şi mergeţi să duceţi fân la cai. Aveţi grijă să nu dea în foc cazanul cu mâncarea la porci.

– Sărut-mâna Mătuşă! Tot cu gura pe copii ? Parcă eşti un plutonier de companie, aşa faci instrucţie cu pruncii, zise Gicu zâmbind.

-Măi Gicule, bine ai venit la noi ! Mi-a spus Gusti aseară că eşti aici şi o să ne faci o vizită. Pofteşte în casă şi salută-ţi verişoarele, că nu te-au văzut de mult. Tu ai plecat în refugiu înainte de-a veni ungurii. Gicu urcă scările pridvorului, intră în casă  unde o văzu pe Lena, o fată de nouăsprezece ani, cu părul împletit în cozi, şi pe Ani de şaptesprezece ani, amândouă îmbracate în uniformă de liceu, deoarece fiind sâmbătă fuseseră la şcoală, unde aveau ore de  gospodărie (cusut şi gătit). Orele acestea erau de pe vremea de dinainte de război, de când erau străjerii. Regele înfiinţase străjerii patriei, pentru a-i învăţa pe copii şi pe tineri cum să pornească în viaţă. Fetele făceau sâmbata ore de gospodărie, iar băieţii făceau ore de meşteşuguri, diferite, necesare în gospodărie. La un moment dat, uşa de la atelierul de croitorie se dechise, şi în prag apăru Aurica , o fată de douăzeci de ani, frumoasă. Cu un zâmbet larg acesta zise :

-Bine ai venit Gicule! Nu ne-am văzut de mult .

-Ia loc, fiindcă surorile mele nici măcar un scaun nu ţi-au oferit. Stai jos zise ea,  zâmbind împăciuitor către surorile ei. S-au fâstâcit când au văzut că un domn bine le intră în casă.

– Preferi o cafea sau o dulceaţă de nuci verzi, făcută de Lena? Că ea e meşteră la dulceţuri, iar dacă vrei şi o cafea asta-i specialitatea lui Ani. Să vezi ce cafea turcească face. I-a făcut tata rost de un ibric de aramă,şi de căte ori vine un musafir ea face cafelele cu caimac, atunci când nu le dă în foc. Cele două surori ieşiră după dulceaţă şi cafele când în uşă apăru o fetiţă de cinci ani, cu o claie de păr zburlit în cap şi cu un pisoi mic în braţe .

-Asta n-o cunoşti Gicule, e cea mai mică surioară, Valerica. Mâţa noastră are pui şi toată ziua când vine cineva la noi, aduce cîte un pui de pisică şi-l oferă, poate l-o lua cineva. Aşa i-o zis tata să dea la alţii  -că noi avem prea multe şi n-avem atâţia şoareci pentru ele. Gicu mângâie pisoiul şi-o luă pe Valerica pe genunchi spunând : -Ei ,ce mai face meştera noastră ? Am auzit că ai terminat ucenicia şi practica de calfă şi ţi-ai scos carnet de meşter, adevărat?

-Deocamdată am deschis un mic atelier acasă şi vreau să-mi iau două ucenice, că pe surorile mele nu mă pot baza.  Ele  îs  la liceu şi vor să fie mari doamne, să meargă şi la facultate. N-au răbdare să înveţe meserie şi să lucre de dimineaţă până noaptea târziu. Mă bucur pentru ele şi sper să ajungă învăţate, să se mărite bine  la Cluj cu băieţi pe măsura lor.  Aici  nu găsesc decât cine ştie ce ungur, iar dacă aude tata  pune biciul pe ele. Lui Ani îi fug ochii după băieţii de unguri, dar  de aude tata, nu mai iese din casă un an. Tata îi foarte pornit împotriva lor după ce-au făcut în timpul ocupaţiei la Ip ,Trăznea şi Nuşfalău. Voi cei din regat ,nu ştiţi ce a fost aici.

-Am auzit şi noi, că şi la noi se aud veştile .

-Uite Aurica, am adus şi pentru voi stofe fine, de bărbaţi şi femei; fă bine şi alege materiale pentru toată familia. Gicu deschise geamantanul cu stofe, scoase cupoanele să-şi aleagă fiecare după pofta inimii. Lenuţa intră cu tava cu dulceţuri şi văzu materialele răsfirate pe masă. Erau culori vii, moderne şi frumoase cum nu mai văzuse până atunci. Din fundul geamantanului, Gicu scoase o revistă de modă  pentru femei şi bărbaţi, „Burda”, în limba germană, cu moda anului 1945 .

-Revista asta ţi-am adus-o ţie Aurica; în Zalău nu cred că are vreun croitor aşa ceva. Intră şi Ani cu cafelele şi când văzu revista zise :

– Aurica, om te-ai făcut ! Ai avut până acum clientelă, dar să vezi de acum încolo! Vai, ce frumoase materiale, pentru cine sunt ?

-Pentru voi, zise Gicu. Să vă alegeţi, pentru  costumaş sau rochie, care credeţi că vi se potriveşte .

În cameră intră lelea Mărie care văzu fetele pipăind materialele .

-Lasă-le Gicule, nu le mai bolunzi de cap; n-avem acuma bani de aruncat pe luxuri.

-Nici o grijă, lele Mărie, hai încoace să-ţi alegi şi dumneata de un rând de haine.Nu te costă nimic. Am adus  stofe pentru toate neamurile,  fără bani, să aveti pentru diferite ocazii. Am adus  pentru Mărioara  lui Mihai, unchiul Mândruţ şi familia lui şi acuma şi pentru voi. La toţi le-am spus că-i costă numai cusutul la Aurica. Vreau până la parastasul părinţilor mei, Doamne iartă-i, să vă văd pe toţi îmbrăcaţi cu haine noi, pe când mergem la biserică. Eu am să stau mai mult, am venit să lichidez pământurile moştenite de la părinţi şi să fac un parastas după ei. Revista ce am adus-o este pentru Aurica să aleagă modele frumosase ce se poartă în alte părţi. Am trecut şi pe la Florica, la Cluj, care a venit din refugiu şi-şi pune casa la punct, apoi vrea să deschidă un atelier şi un magazin de tricotaje în centrul Clujului. Ea m-a rugat să vorbesc cu Aurica , să meargă la Cluj, să deschidă împreună  şi  un atelierul de croitorie, iar eu care sunt director comercial al fabricii din Braşov voi putea fi un furnizor de stofe  pentru ambele magazine.

-Măi Gicule, tu vrei să-mi duci copiii de lângă mine, eu cine mai rămân?

-Lasă mătuşă, că doar ai opt. Până or creşte ăştia mici, fetele vor putea să-şi facă un rost. Ce-or face în Zalău? Florica are casă mare şi, încet ,încet  copiii or lua drumul Clujului, să-şi facă un rost acolo. Le-am spus şi celorlalte neamuri că mă tem de ce-or face acum ruşii de când au venit în ţară, poate vor lua pământurile .

-Doar n-or bolunzit ! Doamne-fereşte de rău ; tu chiar crezi că o fi la noi ca şi în Rusia ?

-Omul  meu ştie, că a fost prizonier la ruşi, şapte ani, înainte de primul război. Când vine acasă, o să-ţi povestească.

Gicu servi dulceaţa şi savură cafeaua sporovăind cu lelea Mărie despre noutăţile din Zalău, apoi ieşi în curte unde îl întâlni pe Sandu cel mic care îl întâmpinase la poartă şi-l întrebă :

-Tu ce vrei să te faci cănd ăi fi mare ?

-Aviator, să zbor cu avionul, că am văzut un avion nemţesc în Valea Miţii, unde-o aterizat, pe când  eram cu vacile la păscut. Şi-o aterizat pe păşune.  Gicu văzu în ochii mari ai copilului, o luminiţă ce arăta multă inteligenţă şi voinţă de a-şi împlini visul. Oare ce ne-am face fără vise? Fără să visăm mai ales când suntem mici.Mai târziu visele din copilărie se estompează şi rămânem în crunta realitate .

-Dar cu şcoala cum stai ? îl întrebă la un moment dat Gicu .

-Stau bine, mai ales la aritmetică; mă mai încurc la citire şi istorie, dar n-am note mici. Dacă nu iau note bune, pune tata biciul pe mine, că el vrea să ajung mecanic de moară cum o ajuns el. Dar eu nu vreau să fiu morar. Eu o să zbor cu avionul! Să nu-i spui la tata, că dacă aude mă bate, spuse copilul oftând.

-Nu te speria, că nu-i spun.

-Acum du-te, caut-o pe Mărioara şi mereţi amândoi în casă să vedeţi ce v-am adus. Sandu plecă spre grajduri să-şi caute sora, care culesese o grămadă de ouă din şură, unde găinile îşi făcuseră cuibar şi ouau la întâmplare, iar fata ştia unde sunt cuibarele, şi le culegea zilnic. Lelea Mărie mergea  zilnic la piaţă cu făină de porumb de la moară, făină de grâu pentru păine, ulei de la oloirea morii şi ducea şi un coş cu ouă –  toate pentru vânzare, să-şi facă bani pentru hăinuţe şi încălţări la copii.

(Va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ