MIRCEA SPĂTĂCEANU: JURNALUL UNUI FOST DEŢINUT POLITIC

84

 “Legionarul” : Revenirea pe pămăntul eliberat de ocupaţie                     

CAP.II

Gara din Cluj fusese bombardată, la fel şi strazile din jurul ei. Coborî din tren, caută doi hamali să-i ducă bagajele să-i ducă bagajele la o trăsură, apoi porni cu trăsura spre centru, până pe strada Elisabeta nr.12, unde ştia că are o rudă îndepărtată, ce cumpărase înainte de război, o casă a unui evreu, ce fusese ulterior deportat de nemţi. Florica era din Zalău şi erau verişori de gradul trei. Fusese în Braşov în drum spre Bucureşti, când se refugiase în regat. Când se întorsese din refugiu, trecuse pe la el prin Braşov şi lăsase adresa de la Cluj unde cumpărase casa de la evreul deportat. Casa era situată pe o străduţă în pantă cu vile cochete, majoritatea fiind ale îmbogăţiţilor de război, cumpărate de evreii deportaţi de nemţi. Florica îl primi foarte bine explicăndu-i cum stau lucrurile în Ardealul de nord, după plecarea administraţiei maghiare. Îl puse la curent cu toate noutăţile pe care le ştia, cele din Cluj cât şi cele din Zalău, deoarece abia se întorsese de la Zalău, unde îşi vizitase părinţii, surorile şi fraţii, rămaşi în Zalău în timpul războiului. Florica revenise de la Bucureşti, unde făcuse ceva bani cu prăvălia şi atelierul de tricotaje ce se deschisese pe Lipscani, în buricul tărgului, ajutată tot de un evreu, căruia ii fusese recomandată de cel din Cluj de la care cumpărase casa. Ea aştepta să se stabilizeze administraţia, şi să-şi deschidă un atelier şi o prăvălie de tricotaje în centrul Clujului. Când fusese la Zalău vorbise şi cu sora mai mică Aurica, care învăţase croitorie de lux la Zalău şi îi propuse să deschidă amândouă căte un atelier şi o prăvălie în Cluj. Până atunci se apucase să renoveze casa, deoarece cât fusese în refugiu se instalase în casă  birourile unei firme de  import-export, care făcuse comerţ cu Germania, în principal. Acum când aceştia plecaseră, trebuia reîmprospătată, redecorată casa pentru a putea primi oaspeţi şi parteneri de afaceri. Învăţase la Bucureşti cum se ţin casele mari.

-După cum văd Florica te-ai apucat serios de lucru.

-Apăi, dragă Gicule, trebuie să-mi fac şi eu un cuib al meu, acum când am revenit la casa mea.

-Tot singură? nu te-ai măritat cât timp ai stat in Regat?

-Tot mai am vreme,întăi să-mi pun afacerea pe picioare ,şi apoi mai vedem.N-am muncit atăta să vină unul să-mi toace tot ce am agonisit cu atata trudă în refugiu. Am gânduri mari, am învăţat multe cât am stat la Bucureşti, vreau să schimb câte ceva şi aici. Vreau acuma după războivsă-mi aduc fraţii şi surorile aici la Cluj. Au crescut şi trebuie să-şi facă şi ei un viitor.În Zalău nu au nici o perspectivă, într-un oraş mare e altceva.

-Tu ce ai mai făcut,de când ne-am văzut ultima dată la Braşov?

-Ce face Lenuţa?

M-am înţeles cu ea să mă duc la Zalău, să lichidez casele de la Zalău, Moigrad şi Badon şi să văd ce fac cu pămanturile moştenite de la părinţi, să vând şi să transform în aur. Se aude că vor veni bolşevicii la putere şi vor lua tot pe ce vor pune mâna. Trebuie avut grijă, că nu se ştie dacă mai vin americanii, pentru că dacă rămânem sub ruşi, nu ştiu cum va evolua lumea; tu ce au auzit prin Bucureşti?

-Ce să aud? la fel ca tine. Toată lumea îi aşteaptă pe americani; parcă nu se vede de la o poştă că dacă ne-au ocupat ruşii, ei nu mai au de gând să plece. Şi eu am avut noroc cu casa asta pentru că am cumpărat-o la un preţ mic înainte de război, am fost în refugiu, iar acolo tot ce am muncit am strâns, i-am transformat în cocoşei, iar acum chiar dacă vin bolşevicii la putere, de un atelier şi o prăvălie de tricotaje n-or să se lege. Nu e o afacere prea mare, tu să lichidezi tot, transformă în aur şi om vedea mai tărziu.Deocamdată încă nu au capitulat nemţii,nu se ştie ce vremuri vor mai fi.Dacă vrei să mergi la Zalău numai măine dimineaţa poţi pleca. Este unul Mera din apropierea Clujului, care a pus mâna pe nişte autobuze nemţeşti şi a deschis o linie de transport pe ruta Cluj-Zalău şi retur. Prima maşină pleacă la 6 dimineaţa din piaţa Abator şi face cam patru ore pănă la Zalău. Alt mijloc de transport nu ai, doar dacă iei o birjă căreia îi trebuie o zi să ajungă, costă prea mult şi nu merită. Cu Mera ajungi mai repede. Drumul e prost, desfundat, lăsat în plata domnului după ce s-au retras nemţii, şi te cam scutură. Acum dacă vrei poţi să te duci la baie să te speli, că e gata masa. Mi-a făcut semn Evike, că a făcut o supă bună, şi un gulaş de te lingi pe degete. Am angajat o hoştănzeancă servitoare şi bucătăreasă. La o casă aşa mare, o femeie care se respectă nu-i poate face faţă singură. Într-adevăr, Gicu rămase impresionat când intră în sufragerie şi văzu masa pusă. Farfurii din porţelan scump, tacâmuri din argint, pahare de cristal, şi toată această atmosferă de casă mare îi plăcu.

-Florica, te felicit, ai făcut progrese şi ai învăţat cum se ţine o casă mare.

-Când am cumpărat casa, evreul se grăbea, şi am luat-o cu tot ce era în ea, printre care argintăria, porţelanurile şi mobila, toate mi-au rămas  intacte. Cât am fost plecată le-am ascuns în pivniţă în nişte lăzi, împreună cu perdelele, covoarele, lenjeria de pat şi tot felul de haine rămase de la foştii proprietari. După ce luă masa, Gicu ieşi să vadă cum era oraşul după război după plecarea administraţiei maghiare. Constată că nu se schimbase nimic, înafara urmelor lăsate de bombardamente, iar acum stricăciunile erau în curs de refacere. Hoinări prin oraş

până aproape de asfinţit, când se întoarse pe strada Elisabeta, unde Florica îl servi cu un pahar de vin bun, şi amăndoi depănară amintiri din copilărie, de pe vremea când părinţii lor din Zalău îşi făceau vizite reciproce, iar ei, copii, se sbănţuiau prin curţile şi grădinile unde copilăriseră. Apoi Eva  îi pofti la cină, şi ascultară ultimile ştiri de la Radio România şi postul de radio Londra şi radio Budapesta.

 

Călătorie la origini – CAP.III

Dimineaţa la şase, înainte de răsăritul soarelui, Gicu se instală comod în autobuzul lui Mera. Cele patru geamantane îi fuseseră puse la locul de bagaje, şi Mera porni spre Zalău. Aşa cum îl avertizase Florica , drumul era plin de gropi iar autobuzul se scutura din toate încheieturile. Avusese noroc de faptul că nu se aşezase în dreptul roţilor, loc în care scutura cel mai tare. Încercă să adoarmă dar nu reuşi din cauza gropilor de pe drumul desfundat şi al balansului pe care îl făcea autobuzul.

Autobuzul era plin cu tot felul de oameni, mai mult ţărani care veneau la oraş, în Cluj, să-şi cumpere ce nu găseau la Zalău. Se uită în jur să vadă dacă nu cumva vede vreun cunoscut, însă nu văzu niciunul. Trecuseră zece ani de când plecase la Braşov, lumea se schimbase, oamenii erau mai circumspecţi, nu prea intrau în vorbă cu necunoscuţi. Plutea în aer un sentiment de frică şi nesiguranţă. Auzea în spatele lui , vorbind două femei ce înjurau ororile pe care le făcuseră ruşii, veniţi după retragerea nemţilor şi ungurilor. Cumpărase un ziar înainte de urcarea în autobuz, şi se adânci în lectura lui să treacă timpul şi să mai afle câte ceva din ştirile locale. Aşa parcă trecu vremea mai uşor, şi nici nu băga de seamă cănd trecu Meseşul şi coborî în Zalău. Orăşelul din care plecase cu zece ani în urmă, arăta liniştit, nu fusese bombardat în timpul războiului, şi nu se schimbase aproape nimic din înfăţişarea lui. Aceleaşi străzi, parcă şi aceleaşi birje, cu birjarii unguri mustăcioşi, şi coborâţi parcă din istorie. Toate la un loc formau piaţeta unde se opri autobuzul, la cap de linie. Acolo făcu semn unui birjar, care îi luă cele patru geamantane şi le urcă în birjă, apoi pe capră şi îl întrebă într-o română stâlcită:

-Unde mergem domnul?

-Pe strada Kosuth Lajos, numărul 11, răspunse Gicu şi urcă în birjă alături de geamantane. La adresa indicată locuia cu chirie de câţiva ani familia Hendea din Badon, o pereche tânără. Mihai lucra la moară, pe strada Crasnei ca oloier, iar Mărioara, nevasta lui era casnică şi avea grijă de cele două fetiţe blonde şi pistruiate de cinci şi şapte ani, care se jucau la poartă. Gicu ştia de la Lenuţa, sora lui, că în ultimul drum de dinainte de război închiriase casa celor doi verişori tineri din Badon. Mihai venise la Zalău să înveţe meseria de morar şi, împreună cu Mărioara, să-şi facă un rost în oraş. Casa avea o curte largă, iar în spate era peste un hectar de vie şi livadă. Birja opri în dreptul casei, şi fetiţa cea mare a lui Mihai văzu un domn cu pălărie, îmbrăcat ca la oraş, care coborî din birjă. Alergă în fugă în casă şi strigă: – Mamă, hai repede că o venit un domn la noi. În ceardac apăru verişoara lui Gicu, pe care o cunoştea din Badon, şi îl întâmpină cu bucurie, îndemnându-le pe fetiţe : -Spune sărut-mana lui unchiul! El este unchiul de la Braşov.

-Bine ai venit Gicule, Mihai nu a venit de la moară, dar tu, vino să te speli şi să te hodineşti, că eşti obosit de pe drum. Gicu luă fetiţele de mânuţe, le duse pe tărnaţ, băgă mana în buzunar şi scoase două pungi cu bomboane pregătite dinante.

-Una e a ta, şi cealaltă e a ta, zise Gicu către ele. Mărioara sări:-Cum spuneţi ?

-Mulţumesc, se auziră ciripind cele două fetiţe, înhăţând fiecare punguţa cu bomboane.

-Ai mâncat Gicule? Imediat e gata prânzul; spală-te, să-ţi aduc un pahar de pălincă, nişte brănză şi slănină, să guşti un aperitiv.

– Ce noutăţi mai sunt pe aici, Mărioară?

-Ce să fie, Mihai lucră la moară la unchiul Simion, a fost ucenic, acum a ajuns calfă, şi îi pe plată şi uium.

-Să-i dea Dumnezeu sănătate la mătuşa Lenuţa, că acum cătiva ani l-o rugat pe unchiul Simion să-l ia ucenic să înveţe o meserie, şi acuma e în rândul oamenilor. Avem acuma tot ce ne trebuie, fetele vor merge la şcoală, vor învăţa şi îşi vor face şi ele un viitor. Totul, mulţumită lui mătuşa Lenuţa şi ţie, Gicule.

-Ce mai face lelea Mărie a lui Simoin? Ce mai fac fetele şi băieţii? Dar unchiul Mândruţ de la gară?

-Toţi îs bine, numai unchiul Mândruţ a rămas cu piciorul tăiat de tren. O avut un accident la calea ferată şi o trebuit să-i taie piciorul. Acum lucră la poştă. Are un cal şi o căruţă şi cară pachete şi scrisori în oraş. Trebuie să lucre, să-i poată creşte pe cei nouă copii pe care îi are. Unchiul Simion are opt. Ionaş din Badon are opt, numai mătuşa Ana din Horuat are unul singur. Noi suntem unsprezece fraţi, aşa a vrut Dumnezeu, şi toţi îs bine. Vasile, fratele meu, a venit sănătos de pe front, a primit pământ, că s-a dat la toţi trei iugăre. S-o însurat şi e bine. Eu cu Mihai, am primit partea de la părinţi şi adunăm bani să putem cumpăra de la voi căsuţa asta. Aşa ne-o spus mătuşa Lenuţa când o fost pe aici.

-Aşa-i Mărioară, asta mi-o spus şi mie, de aia am venit să văd ce pot face cu pământurile rămase după părinţii noştri şi cu casele bunicilor din Badon şi Moigrad, că sunt vremuri tulburi. Voi puteţi rămâne aici în casa părintească, să aveţi grijă de ea, apoi când mai vin ne-om înţelege ca oamenii.

-Gicule, hai că-i gata masa. Prânzim şi apoi mai povestim. Mă duc să văd unde mi-s fetele, să le pun să se spele pentru masă, că dacă nu mă duc după ele, se joacă şi uită de ele până diseară.

(Va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ