Mircea Spătăceanu – „Memoriile unui deţinut politic” („Legionarul”)

111

Capitolul VII – „O vizită abia aşteptată” (continuare)

După ce cinară, Gicu şi unchiul Simion mai stătură de vorbă până când Gicu îl rugă pe Gusti să meargă până la piaţă să aducă o birjă, să poată pleca acasă. Când sosi birja îşi luă rămas bun de la fiecare, cu promisiunea că a doua zi va mai veni pe la ei şi vor mai vorbi. Nu ştia cum să procedeze cu Aurica, de care îi plăcea foarte mult, la gândul că soru-sa îl îndemnase de multă vreme să-şi aleagă o mireasă dintre fetele lui unchiul Simion, fiincă erau veri de-al patrulea  şi biserica îi poate cununa. Aurica avea o meserie, era frumoasă şi harnică şi se hotărî să-i facă curte. Era şi vremea; el trecuse de douăzeci şi nouă, şi se apropia de treizeci, iar Aurica avea douăzeci şi unu de ani, numai bună de măritat. Era bine să se aşeze la casa lui.

Sosi  Gusti cu birja, iar Gicu se îndreptă spre poartă, după care când ajunse acasă  nu mai vru să-i deranjeze pe cei dinăuntru crezând că se culcaseră.  Însă Marioara era trează şi făcuse focul în camară la el. Îl întrebă :

– Ai cinat , pe unde ai fost în vizită?

– Am cinat cu toţii. Dimineaţă te rog să mă trezeşti mai devreme, că mâine e duminică şi vreau să mergem toţi la biserică.

– Tot popa Trufaş slujeşte ?

– El acuma-i protopop, şi ţine nişte predici foarte frumoase; să vezi ce face la liturghie, la adoraţii, care-s pline de cântări. S-o vezi pe Jeni a lui unchiul Mândruţ ce frumos cântă în cor! Acolo ne întâlnim în fiecare duminică, apoi mergem cu toţii la unchiul Simion, la masă. Vara pune masa mare în curte, sub vie – şi acolo ne spunem unul altuia păsurile. Mai mergem câteodată şi la unchiul Mândruţ, mai ales de sărbători. El nu are atâtea bucate să facă mese mari. Oricum, unchiul Simion e morar şi dă la fiecare familie bucate, să aibă şi să nu cumpere. Mai mergem toţi  să ajutăm la lucru, la sapă  şi strâns recolta.

 

Capitolul VIII – După  DICTAT, Ocupaţie rusească (Halal Eliberare!)

Acuma după război,  bucatele s-au scumpit, oamenii n-au mai putut să lucreze pământul anul trecut, când au trecut ruşii prin părţile noastre. Ne era  frică să ieşim la câmp, că dădeam peste ruşi beţi care  îţi luau caiii  sau bivolii şi boii şi-i tăiau pentru frigare. Nu aveai ce să zici, că dacă făceai scandal te împuşcau. Caii le trebuie lor, la căruţele lor şi la trasul tunurilor. Aşa că am ieşit, cu fereală, la câmp, astfel că nu s-a făcut nicio recoltă.  De aici au crescut preţurile, iar după cum se vede, în anul asta, degeaba la cei veniţi  de pe front  le-au dat pământ,  că după cum se arată în anul asta va fi  secetă.

-Scuză-mă Gicule, dar m-am luat cu vorba şi tu, obosit, şi te-ai culca. Uite, sting lampa şi te las, zise Mărioara şi-l lăsă singur .

Dimineaţa se trezi, se spălă şi se bărbieri la fântână şi îşi puse un costum, la două rânduri, din stofă englezească, de un gri deschis şi o pălărie de fetru cu borurile lăsate în faţă – cum era moda  pe atunci. La cămaşă îşi puse o cravată asortată bleumarin deschis, cu dungi albe. Porniră cu toţii  spre poartă, unde deja venise birja comandată de Gicu cu o seară înainte. Cele două fetiţe, frumos îmbrăcate,  urcară vesele în birjă  lângă unchiul Gicu, iar când ajunseră la biserica Greco-catolică, care domina piaţa mare din oraş, cu măreţia şi frumuseţea ei, coborâră şi începură să urce scările monumentale ce duceau spre intrare. Acolo famillile aveau locurile lor, în bănci. Cei mai noi luau loc în spaţiile libere, faţă de cei care erau mai vechi şi mai cunoscuţi că frecventează biserica. Văzură şi familia Pop Simion  şi familia Mândruţ, cu locuri bine stabilite, apoi urmau Tăloşeştii ai lui Hendea, apoi cei ai lui Blaga şi ai lui Puşcaş. Din familia Blaga erau doar două nepoate ce veneau de pe stada Olarilor, de origine tot din Moigrad, părinţii lor fiind verişori ai bunicului lui Gicu. Acesta le salută pe amândouă, cu multă bucurie. Apăru din altar părintele Trufaş, cu barba lui grizonată şi cu o voce puternică de bariton începu slujba.

La  sfărşitul slujbei, când ieşi din biserică, Gicu se văzu asaltat din toate părţile de vechii lui prieteni, cărora le spuse că mai rămâne multă vreme în oraş, poate chiar câteve luni. Se alătură apoi familiei  unchiului Simion şi Mândruţ, mergând pe jos  spre casa unchiului Simion deoarece locuia pe acceaşi stradă cu biserica. Ajunseră la numărul 13, de pe strada Cloşca, intrară în curte unde era aşternută o masă lungă, cu douăzecişi opt de scaune şi tot atâtea farfurii. Lelea Mărie şi Lenuţa, care au lipsit de la slujbă de duminică,  orânduiseră  masa de prânz şi îi pofti pe fiecare să se aşeze la locul lor, deoarece în fiecare duminică se întîmpla o asemenea adunare şi fiecare ştia locul lui. Ungurii de pe stradă nu vedeau cu ochi buni  asemenea mese şi felul în care atât de  mulţi români se adunau duminică după duminică şi îşi imaginau vrute-nevrute. Până a fost dominaţia maghiară românii nu prea s-au adunat, abia după retrocedarea Ardealului de Nord au început să se adune, aşa că ungurii se gândeau dacă nu cumva aceştia pun la cale vreo acţiune împotriva lor.

Şi de data asta locul lui Gicu la masă fusese aranjat de Lelea Mărie, lângă  Aurica şi aproape de locul unchiului Simion. După ce se aşezară cu toţii la masă, unchiul Simion rosti rugăciunea de mulţumire pentru bucate şi pentru sănătatea familiei. În timpul mesei, familia Mândruţ  şi Hendea o asaltau pe Aurica cu întrebări de genul; cât ar costa cusutul şi când îi programează să facă rost de bani ? Aurica nu-i refuză pe nici unul, dar le spuse :

-Nu mi-aduceţi nici un material până nu vă chem, pe fiecare în parte. Abia atunci vă spun cât vă costă şi durata cusutului. Ar fi bine ca din cei care vă mai pricepeţi la cusut, la surfilat şi croit să vină să-mi ajute. Odată le plătesc scăzându-le din preţ, şi în al doilea rând terminăm mai repede de lucru. Cele care mă ajută învaţă sau fură meserie. Să faceţi o listă cu cine vrea să ajute şi să respecte programul de lucru zilnic. După câte ştiu, Gicu a adus, pentru fiecare, materiale pentru cusut. Nu pot  să fac asta decât cu program strict, aşa că cele care vin să se gândească trebuie să ştie că atunci când  lucrăm va fi program ca într-un atelier de croitorie: cu ucenici, calfe şi meşteri. Dacă aveţi îndemânare şi vocaţie pentru croitorie, veţi putea lucra în continuare cu mine. Cine vine să lucreze, trebuie să facă lucrul cum spun eu – şi  nu de mântuială. Să vă înţelegeţi cu bărbaţii  voştri, şi dacă v-aţi hotărât puteţi veni de luni dimineaţă să ne apucăm de lucru. Până atunci să vă simţiţi bine la masă şi să aveţi o duminică plăcută  fiecare.

Gicu şi toţi cei aflaţi la masă o rugară pe Jeni a lui Mândruţ să cânte ceva vesel. Fata avea o voce frumoasă, ştia să cânte o mulţime de cântece de petrecere şi la asemenea mese era rugată să cânte romanţe, muzică populară, mici programe care înveseleau pe toată lumea. De obicei o acompania fratele Vasile şi Mărioara lui Mihai nepoata lui Gicu. Unchiul Simion o rugă pe lelea Mărie să tragă din butoiul din beci nişte vin de altoi bun, făcut cu grijă de mâinile lui , pricepute din producţia proprie. Se serviră numai atât cât să se întreţină o atmosferă de sărbătoare, în cinstea revenirii lui Gicu în sânul familiei. Simion şi Ion Mândruţ cu Aneta se uitau la Gicu şi la Aurica, minunându-se ce bine le stătea împreună. Într-o vreme, Mândruţ spuse :

– Măi Simioane, după cum văd, în curând vom juca la nuntă; ar fi vremea. Nu aştepta să se mărite Florica întâi, care-i cea mai mare. Lasă pe Aurica să-i vină rândul, că ea urmează, din cele şase fete pe care le ai. Gicu e un bărbat copt în puterea vârstei, cu situaţie şi cu şcoală. E din neamul nostru, veri de-al patrulea, aşa că popa Trufaş n-are ce să zică. Vezi bine că ei îs potriviţi, şi se plac .

– Mai umple-mi un pahar, soră Marie, şi hai să închinăm în cinstea lor. Părinţii lui Gicu , care ne văd din ceruri s-ar bucura şi de ce punem noi la cale .

Aurica şi Gicu se înroşiră la faţă, precum nişte copii prinşi cu şoalda. Gicu îşi reveni primul din emoţia momentului  şi zise cu mândrie nedisimulată.

-Unchiule, iar mi-ai ridicat o minge la fileu – şi-ţi mulţumesc că tocmai voiam să vă aduc la cunoştinţă, în zilele astea, la toată lumea, hotărârea mea de a o cere pe Aurica în căsătorie. Văd că unchiul Ion  mi-a citit gândurile şi mi-a luat-o înainte .

– Mă uitam la voi şi m-am gândit că la o aşa adunare de familie, ar fi nimerit să sărbătorim şi un eveniment ca ăsta. Nu mă judecaţi greşit, dar m-am găndit că ar fi bine să fac eu pe peţitorul, că la nuntă sigur oi face pe starostele, de m-aţi invita. Să ridicăm paharul, să ne trăiască cei tineri, că al lor va fi viitorul de aici înainte.

 

Capitolul IX – Pregătiri  de  nuntă

Trecu o săptămână de la adunarea aceea de  duminică, timp în care Gicu întrebă un avocat şi un notar despre demersurile ce trebuie făcute pentru a vinde terenurile de la Moigrad şi Badon ale părinţilor şi bunicilor. Scoase, de la primărie, copii după certificatele de deces , acte de moştenitor de la notariat şi testamentele. Apoi se întâlni cu un coleg de şcoală, care era un fel de samsar imobiliar ce se ocupa cu vănzări de terenuri şi case, de la care află preţurile de vânzare şi cumpărare ce se practicau la vremea aceea în astfel de afaceri.

Nu rămase prea încântat de ceea ce aflase, pentru că terenurile agricole nu mai valorau ca înainte de război, preţurile erau mici. Aşa se ambiţionă să meargă la Moigrad şi la Badon, unde găsi familii interesate, gata să cumpere o parte din terenurile scoase la vânzare de Gicu, toate la un preţ  acceptabil. Bătu palma cu unii dintre ei şi unii veniră la Zalău, la notar, pentru a face actele de vânzare -cumpărare. Încasă banii cuveniţi după înscrierea în cartea funciară a proprietăţilor şi-l căută pe fostul coleg de şcoală, de la care cumpără câţiva florini de aur de pe vremea lui Franz Iosif, bani pe care îi puse bine, în căptuşeala unui geamantan, pregătit anume pentru asta. Nu putea lăsa la voia întâmplării monezile de aur, să le găsească cineva sau să fie perchezionat de vreo razie a ruşilor. Păstră în scchimb o sumă frumoasă, care să-i ajungă pentru cheltuielile ce se vor ivi , eventual dacă va fi o nuntă mare.

(Va urma)

Mircea Spătăceanu

LĂSAȚI UN MESAJ