Mircea Spătăceanu – născut Blaga: „Jurnalul unui fost deţinut politic”

70

Continuare Capitolul X. „Obiceiuri de Nuntă”

-Astfel m-am înţeles cu Elena, ceea ce vreau să fac, şi cu Lenuţa la fel. Ea mi-a spus că în curând va pleca la Brăila, unde-i sunt copiii, care erau deja la şcoală şi aveau nevoie de ea să le fie în preajmă, mai ales că tatăl lor murise pe front, iar mama ei îmbătrânise. Elena era de acord să întrerupem relaţia, şi chiar glumea căteodată spunându-mi, că un holtei ca mine ar face bine să-şi facă o familie. Am plecat la Zalău fără să ştiu ce va urma. Azi am fost la Lenuţa, şi am aflat ce supărată este Elena, şi ce criză a făcut când a auzit de nunta noastră. Mergând la doctorul Weisz, după ce Lenuţa plecase deja spre Zalău să fie de faţă la nunta noastră, a aflat că e gravidă de două luni. Deşi ar fi vrut să facă un avort, nu s- a putut din cauza noilor decizii date de autorităţi în privinţa avorturilor. De la Lenuţa am plecat unde stă Elena, care mi-a spus tot ce ştii deja, şi  că nu mă învinovăţeşte cu nimic, dar că se află într-o situaţie mai mult decât neplăcută. Disperarea ei este că va trebui să nască în această toamnă, şi nu ştie ce vor spune copiii ei, la aflarea veştii, şi ce vor spune rudele ei, mai ales că soţul îi  murise pe front. Acum este şi problema pe care mi-ai spus-o  acum o săptămână, că eşti şi tu însărcinată. După tot ce ţi-am spus, ai toată dreptatea să mă condamni, şi să nu-ţi convină postura în care te-am pus, şi să fii supărată pe mine pentru situaţia creată, şi pentru că nu ai aflat mai devreme despre  relaţia mea cu Elena. Nu m-am gândit să ascund acest lucru faţă de tine, poate nici n-ar fi fost posibil, dar am considerat că acum nu este cel mai bun moment pentru aceste dezvăluiri.


– Gicule, nu ai greşit cu nimic nici faţă de mine sau de părinţii mei. Era normal ca un bărbat să aibă şi alte relaţii, înainte de a se însura. Doar nu crezi că n-am atâta minte, să nu pricep lucrurile astea. Nu-i nici o nenorocire că Dumnezeu i-a dat lui Elena încă un copil, care este un dar de care să se bucure. Dacă îi este ruşine să meargă acasă cu încă un copil uite ce-ţi propun eu: copilul pe care îl va naşte, putem să-l luăm noi, mai ales că naşterile vor fi apropiate. Putem să-l adoptăm, şi să-l creştem ca si cum ar fi al nostru. Tu ai văzut ce familie numeroasă suntem noi. Am fost zece copii la părinţi, şi pe toţi au reuşit să ne crească, şi să ne iubească la fel. Câţi a dat Dumnezeu, toţi au fost primiţi ca pe nişte daruri venite de la Dumnezeu. La fel a fost şi în familia frate-lui mamei, Ion Mândruţ care are la rândul lui nouă copii, toţi sănătoşi şi în putere. Mai sunt şi verii mei din Badon, ai lui Vasile, celălalt frate al mamei, care are cinci copii. Aşa că te rog, ca mâine dimineaţă să mergem s-o cunosc şi eu pe Elena, şi să-i propun ce am vorbit acuma cu tine, dacă tot nu îsi doreşte copilul. Eu vreau să-l adopt, mai ales că ştiu că este al tău. Nu este nimic imoral să adopţi un copil, de la o mamă care nu şi-l doreşte, şi care a avut o relaţie cu soţul tău anterior căsătoriei. După părerea mea este o faptă bună şi de onoare. Nu te mai frământa! Vom trece şi pe la Lenuţa să vorbim despre asta, şi cred că ea îmi va da dreptate.

Gicu rămase năucit de cele ce le auzise de la Aurica şi zise:

-Nu credeam că nu vei înţelege situaţia şi împrejurările date,  dar nu mă aşteptam la hotărârea pe care vrei să o iei, de a adopta copilul Elenei, că să-l creştem împreună cu cel care se va naşte în primăvară. În felul acesta, Elena se poate întoarce acasă, fără să mai dea explicaţii nimănui, iar cu timpul va putea să-şi vadă copilul la noi, oricând va dori, încredinţată că va creşte bine şi fără griji. Atunci când va fi mare, putem să-i spunem cum au stat lucrurile. Totuşi regret, că nu am apucat să-ţi spun despre relaţia asta mai dinainte şi că nu am ştiut ce s-a întâmplat  după plecarea mea la Zalău. Aşa aş fi putut  să amânăm căsătoria noastră, până mi-aş fi rezolvat problemele, fără să te pun în faţa unui fapt împlinit. Discuţia de azi, cu toate detaliile le vom analiza detaliat împreună cu Lenuţa şi Elena, adică toţi patru. Până nu avem şi părerea Elenei, nu putem să tragem nici o concluzie, ea are rolul cel mai important.

Aurica se ridică de la masă, şi zise:

-Până atunci, merg să mă îmbrac pentru că aş vrea să mergem, să-mi araţi oraşul şi împrejurimile. Eu am mers după nişte cumpărături, dar nu am apucat să văd oraşul, aşa că te-am aşteptat pe tine să vii, şi să mergem împreună.

 

Capitolul XI. “Demersuri pentru întoarcerea lui Goldstein”

Imediat după ce o condusese pe Aurica la tren, Lenuţa se grăbi să ajungă acasă şi să ia legătura cu  domnul Sencovici, care era fostul contabil a lui Goldstein şi îl ajutase, ţinându-i socotelile, de mulţi ani. Acesta era membru al Comunităţii Evreieşti în Braşov, şi era singurul, în afară de Gicu, care ştia unde este ascuns domnul Goldstein, şi cum se putea lua legătura cu el. Aşa că Lenuţa îi propuse acestuia să plece urgent în Moldova, unde, în apropiere de Iaşi, într-o comună, aveau să-l găsescă pe patronul lui Gicu.  Numele comunei nu-l ştia decât domnul Sencovici. În trenul care îi ducea spre Iaşi, urcară pe lângă nişte grupuri de ţărani şi oameni simpli, încărcaţi cu geamantane pline de cumpărături făcute la Braşov, şi o trupă de ofiţeri de armată care mergeau la noile unităţi militare din Iaşi şi din zonele învecinate. Aceştia veneau pentru a se integra în regimentele venite din zonele de unde s-a retras armata română, după încheirea războilui. Lenuţa şi domnul Sencovici nimeriră în acelaşi compartiment de clasa I-a, cu doi ofiţeri, un căpitan şi un locotenent, amândoi tineri şi puşi pe glume. Foarte amabili, ei le oferiră locurile de la geam celor doi, iar drumul lung spre Iaşi părea să decurgă într-o atmosferă plăcută. Domnul Sencovici intră într-un dialog cu cei doi, dorind să afle cât mai multe despre zona spre care mergeau şi despre cum stăteau lucrurile în partea aceea de ţară. Căpitanul făcea parte din ofiţerii unei unităţi militare din Iaşi, iar tânărul locotenent urma să conducă un pluton din rândul soldaţilor ce urmau să vină din Basarabia, după ce fuseseră retraşi odată cu încheierea războiului. Lenuţa asista la discuţie şi întelegea care erau intenţiile domnului Sencovici, şi care era rostul întrebărilor puse de acesta. Aflară că în zonă se afla un fel de lagăr, ca un staţionar de tranzit pentru refugiaţii evrei, veniţi din lagărele din Germania, Polonia, Basarabia sau Ungaria şi care ar fi vrut să plece mai apoi în Palestina, de la Constanţa, cu vaporul pe mare, sau unii care voiau să plece în alte părţi.  Locul se afla la Paşcani, lângă Iaşi, iar toţi cei care scăpaseră din lagărele de concentrare erau cazaţi în apropierea gării, în nişte barăci anume construite, împrejmuite cu sârmă şi păzite de militari. La venirea în staţionar le  era verificată starea de sănătate şi primeau asistenţă medicală gratuită, de la Crucea roşie internaţională, venită tocmai în scopul de a asigura sănătatea acestora, până se hotăra unde va pleca fiecare dintre ei. Pentru cei care aveau nevoie, se strângeau obiecte de îmbrăcăminte şi alte lucruri de care era nevoie, pentru un trai cât de cât acceptabil.  Mai aflară de la căpitan că era nevoie de mulţi ofiţeri care să instruiască soldaţii veniţi de la mai multe unităţi militare  din Basarabia, care scăpaseră de la cotul Donului şi se retrăseseră dincoace de Nistru. Lenuţa şi domnul Sencovici urmau să coboare la Paşcani, pentru a ajunge într-un sat numit Luncaşi, din comuna Hălăuceşti, unde, împreună cu Gicu îl aduseseră pe domnul Goldstein cu nişte ani în urmă, încă înainte de 1940. La vremea aceea, nemţii care ocupaseră Braşovul, îşi aleseseră de printre români şi saşi tot felul de colaboraţionişti, care îi vânau pe evreii ce urmau să fie deportaţi în lagărele din Germania sau în alte părţi. O parte din ei, apţi de muncă să lucreze în fabrici pentru nemţi, alţii bătrăni şi neputincioşi mergeau direct în camerele de gazare. În acest timp, unul dintre ofiţerii aflaţi în alt compartiment deschise uşa, acolo unde erau Lenuţa şi domnul Sencovici şi se adresă către cei doi colegi ai lui:

-Cei de la vagonul restaurant, au trimis să ne spună că e gata masa de prânz; nu veniţi şi voi?

Cei doi se ridicară, şi îi poftiră la masă  şi pe colegii lor de compartiment. Astfel, Lenuţa şi tovarăşul ei de drum acceptară invitaţia şi se îndreptară cu toţii spre vagonul restaurant. Îşi ocupară locurile rămase libere, iar ospătarul, respectuos, sosi să preia comanda. Lenuţa, dorind să ştie mai multe decât aflase până atunci se aseză în faţa căpitanului, pentru mai multă înţelegere a ceea ce aveau să vorbească. Lenuţa observă că cei doi ofiţeri erau rezervaţi în a comanda din meniul casei aşa că spuse ospătarului:

-Te rog să aduci tot ce doresc domnii să mănânce şi să bea, iar nota de plată să mi-o aduci mie. Ofiţerii se uitară stânjeniţi la Lenuţa, care îi aşteptă să comande. După ce mâncară şi se delectară cu băuturi fine, Lenuţa scoase din poşetă banii să achite tot ce consumaseră, dădu un bacşiş gras ospătarului, apoi împreună merseră în compartiment să se odihnească după o masă atât de copioasă. Cei doi ofiţeri mulţumiră respectuos pentru masă, iar căpitanul se oferi s-o ajute, pe Lenuţa, dacă ar fi avut nevoie să-şi rezolve problemele pentru care venise. Toţi aţipiră după masă  înafară de Lenuţa.  Se gândea cum să-l convingă pe Ezechil Goldstein să vină la Braşov şi să preia conducerea fabricii, acum când Gicu fusese arestat, şi nu se ştia ce se va întâmpla cu el. Aflase de la Gicu de scrisorile primite de la secţia finaciară, în legătură cu impozitele mărite ce trebuiau achitate la termen, şi despre toate modificările apărute după venirea noului guvern. Ruşii veniseră în ţară cu gândul să înfiinţeze o serie de societăţi mixte, în unele zone, numite „Sovromuri”, dorind în felul acesta să acapareze economic capitalul românesc, pentru a-l duce în Uniunea Sovietică, pe lângă  datoriile de război. Lenuţa îşi ordonă gândurile, până într-un târziu când aţipi şi ea. Se trezi în momentul în care uşa compartimentului se deschise, iar conductorul trenului ceru să vadă biletele de călătorie. Încet, încet se apropiau de Buzău, şi nu mai era mult până la Iaşi. Era aproape dimineaţă şi  soarele de Noiembrie nu răsărise încă, iar pe alocuri se aşternuse bruma, semn că afară era destul de rece. Gândul îi zbură la Gicu, care nu avea haine groase atunci când fusese arestat, în luna octombrie, o lună însorită şi caldă, iar ea ar fi dorit tare mult să poată merge să-i ducă un pachet cu ce avea nevoie. Adormi din nou, şi când se trezi văzu că se luminase de ziuă, şi-l văzu şi pe domnul Sencovici care spuse, privind pe geam:

– Nu mai este mult şi trebuie să coborâm la Paşcani. De acolo, să luăm un mijloc de transport, până în satul Luncaşi, şi să-l găsim pe Ezechil.


Se făcuse o dimineaţă frumoasă, cu un soare ce răsărea printre nori şi îşi revărsa lumina peste câmpiile Moldovei. În goana trenului treceau prin sate, unde copacii se scuturaseră de frunzele ruginii. Ici şi colo, câte un luciu de apă, rămas după ploile trecute, strălucea în bătaia soarelui. Era în jur de zece treizeci şi după ce trecu de Târgul Frumos, trenul se opri în gara Paşcani, nod de cale ferată care te ducea spre Iaşi, Suceava, Vaslui  sau Botoşani. Gara destul de impunătoare, arăta urmele războiului care trecuse. Coborâră în gară, unde doi soldaţi îi aşteptau pe cei doi ofiţeri să-i ajute cu bagajele, apoi cei doi urcară într-o căruţă militară cu doi cai, nu înainte de a-şi lua rămas bun de la Lenuţa şi domnul Sencovici. Căpitanul scoase din buzunar o carte de vizită şi i-o dădu domnului Sencovici, apoi acesta merse la impiegatul de mişcare să întrebe de unde puteau găsi un mijloc de transport de închiriat, pentru a ajunge la Luncaşi. Acesta arăta spre un ţăran care se afla pe peron şi spuse:

-El are o cabrioletă cu care transportă musafirii prin părţile noastre; vă înţelegeţi cu el la preţ, şi spuneţi unde să vă ducă. (Va urma)

Mircea Spataceanu

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ