Mircea Spătăceanu, născut Blaga – „Jurnalul unui fost deţinut politic”

Continuare Capitolul XI. Demersuri pentru întoarcerea lui Goldstein

Domnul Sencovici merse să se tocmească cu scopul ca, pentru cinzeci de lei, omul să-i ducă în satul unde Goldstein avea o casă şi un teren, cumpărate de Gicu de la fostul primar al comunei, aproape de albia râului. Avea acolo o livadă cu pomi fructiferi şi o grădină de zarzavaturi pe care Ezechil o îngrijea împreună cu doi săteni. În majoritatea timpului se ducea la pescuit, având astfel o viaţă lipsită de griji. Liniştit era şi pentru că avea şi nişte animale şi păsări pe lângă casă, iar pe pămăntul cumpărat cultivase porumb şi cartofi, pentru hrana lui şi a celorlate vietăţi de pe lângă casă. O parte din teren era dat în arendă la două familii din sat, iar înţelegerea era ca femeile să-i ţină casa şi bucătăria curate. Din via de vreo zece ari scosese în fiecare an câteva butoaie de vin, iar toate aceste lucruri îl făceau să fie foarte mulţumit. Iată că asta fusese viaţa domnului Goldstein, marele patron de la fabrica de stofe din Braşov, care se aciuase aici sub numele de Vlădescu Octavian, ajutat fiind de camarazii lui Gicu pentru a obţine altă identitate. Cei din zonă ştiau despre el că fusese născut la Brăila şi crescut la Ianca, de către părinţii care muriseră în război şi se retrăsese, chipurile, în Moldova, la nişte rude de-ale soţiei, decedată în timpul bombardamentului din `40 de la Brăila. Aşa reuşise Ezechil, să scape de a purta steaua galbenă a lui David, pe piept, aşa cum erau obligaţi toţi evreii să poarte, ca mai apoi să fie duşi, din nefericire, în oribilele lagăre de concentrare.

Domnul Sencovici ajunse în dreptul casei unde, cu ani în urmă, prin 1939, îl adusese pe Ezechil, împreună cu Gicu. El mai fusese să-l vadă, în toţi aceşti ani, să-i mai aducă veşti despre fabrică, despre cum se descurcă Gicu şi despre cum evoluează lucrurile. Când se apropie de poartă, un câine ciobănesc începu să latre, anunţând pe femeia care avea grijă de casă că vine cineva necunoscut. Bătu la poartă, iar femeia întrebă:

-Pe cine căutaţi?

– Pe domnul Vlădescu, spuse Sencovici.

– Domnul este plecat la pescuit, aşa cum face în fiecare zi, dar poftiţi în casă. Trimit un copil, să-l anunţe, să vină, că are musafiri veniţi tocmai de la Braşov. Femeia îi pofti în camera de oaspeţi, şi le spuse că va pregăti micul dejun şi atât pentru ei, cât şi pentru domnul Ezechil, care plecase la pescuit, încă din zori şi nu mâncase nimic de dimineaţă.

– Vă rog să nu mă refuzaţi, spuse femeia, să vă faceţi comozi, şi să aşteptaţi să vină domnul şi să luaţi micul dejun împreună. Se vede treaba că n- a umplut  găleata cu peşte, de n-a sosit până acum.

Lenuţa, se uită în jurul şi observă cât de frumos era aranjat totul, cu mobilă veche din lemn de stejar, totul cu aspect rustic, iar pe podele, covoare de lână ţesute în casă. După puţin timp, domnul Ezechil apăru, în pragul uşii, cu găleata plină de peşte, pe care o dădu bucătăresei. Pe chipul lui se vedea bucuria de a vedea musafiri atât de apropiaţi şi dragi. Ezechil, arăta bine, parcă întinerise, deşi se apropia de şaizeci de ani.

– No, cu ce ocazie, am o asemenea bucurie, de a fi vizitat în exilul meu? Bine aţi venit!

În acest timp, femeia, care îl ajuta la treburile casei, sosi cu trei cafele , şi cu o zaharniţă plină cu cuburi de zahar, lucru rar la vremea aceea. Zahărul se putea procura doar la negru, dar Ezechil nu fusese în criză de bani nici în perioada în care fusese nevoit să se ascundă. Femeia puse cafelele pe masa frumoasă din sufragerie şi se grăbi să pregătească micul dejun. Le spuse, în timp ce pleca spre bucătărie că la prânz vor avea la masă o ciorbă de peşte şi o plachie moldovenească.

La puţină vreme se întoarse, cu un platou plin de cârnaţi, cu murături asortate, omletă şi caşcaval de casă, toate  însoţite de nişte pahare de ţuică şi vin. Femeia zise:

-Poftă bună ! Şi se retase, să-i lase pe cei trei să povestească nestingheriţi.

În timpul mesei, domnul Sencovici îl informă pe Ezechil că fratele lui Lenuţa, fostul lui director economic fusese, arestat şi condamnat la zece de închisoare, temniţă grea, pentru că fusese membru marcant al mişcării. În aceste condiţii, era nevoie ca domnul Goldstein să se întoarcă în Braşov, pentru a prelua conducerea fabricii. Gicu lăsase un bilanţ favorabil în ceea ce privea activitatea fabricii, dar condiţiile actuale se înăspriseră, odată cu schimbarea de regim.

Auzind, de la cei doi, toate amănuntele, înţelese că nu mai putea rămâne izolat în Moldova, mai ales că mulţi de ai lui aleseseră să plece, fiecare în alte părţi, după încheierea războiului, deci pentru el nu mai era nici pericol, de a se întoarce în locul de unde plecase cu ani în urmă. Acesta era motivul pentru care  veniseră cei doi, să-l roage pe Ezechil să revină la fabrica, unde Gicu avusese grijă ca toate lucrurile să fie în ordine. Totuşi îi rugă pe cei doi să mai rămână câteva zile acolo, pentru că avea nişte informaţii care ar fi putut să ajute în viitorul  apropiat.

Era vorba despre vizita unor înalţi demnitari din guvern, care urmau să sosească în staţionarul de la Paşcani, şi care făceau parte din comunitatea evreiască, unul dintre ei chiar din cea a Braşovului.

Aceştia erau Ana Pauker şi Vasile Luca (Lucacs Laszlo) din Lemnia, comuna Breţcu, Târgul Secuiesc, din comitatul  Trei Scaune. Cei doi fugiseră încă înainte de începerea războiului, în Rusia şi se înscriseseră în NKVD-ul sovietic, care mai târziu devenise KGB.

-Tocmai mâine, voiam să mă duc la Paşcani, zise Ezechil, să stau până vor sosi în zonă. Sunt direct interesat să-i întâlnesc, pentru că avem multe amintiri care ne leagă, şi în acelaşi timp îmi sunt îndatoraţi, pentru ajutorul pe l-au primit din partea mea, atunci când i-am ajutat să se ferească de siguranţa statului, şi să fugă din ţară în Rusia. Îi cunosc foarte bine pe amândoi, şi am auzit că la alegerile de anul viitor s-ar putea să facă parte din guvern. Cât au fost în Rusia au aderat la PCUS, din cadrul COMINTERNULUI, adică s-au alăturat celor care au luptat împotriva nemţilor, în Spania şi Galiţia, precum şi în alte zone ocupate de nemţi. Mulţi dintre cominternişti au făcut parte şi din rezistenţa franceză.

-Bună e coincidenţa asta, spuse Lenuţa, noi am călătorit  în compartiment cu doi ofiţeri români, proaspăt veniţi de pe front, şi care au fost repartizaţi la paza staţionarului unde se triază evreii scăpaţi din lagăre. Au acolo asistenţă medicală de la Crucea Roşie Internaţională şi ajutoare pentru a le asigura transportul spre destinaţiile unde vor să ajungă.  Armata îi triază, ca nu cumva să se strecoare printre ei şi foşti  nazişti, care să scape de procesul deschis la Nuremberg, pentru crime împotriva umanităţii.

Lenuţa se gândea că poate exista vreo posibilitate să-l ajute pe Gicu să scape cu o pedeapsă mai mică având în vedere relaţiile pe care le avea domnul Goldstein, şi chiar îi spuse asta.

– Să nu ne facem încă iluzii, spuse Ezechil, mai întâi să ajungem la Paşcani mâine dimineaţă, căci după informaţiile mele, ei ar trebui să ajungă de dimineaţă, cu trenul, să poată vizita tot staţionarul. Poate vor prelungi cu câteva zile şederea lor în zonă, mai ales că au un hotel al lor la Iaşi şi maşini oficiale, care aparţin armatei, plus escortă militară română şi sovietică.

A doua zi, în timp ce serveau micul dejun, domnul Ezichel chemă pe femeia de la bucătărie să o roage să trimită pe cineva la un om din sat, care avea să vină cu trasura lui, ca împreună cu Lenuţa şi domnul Sencovici să meargă la Paşcani, iar seara să-i aducă înapoi.

Staţionarul de la marginea oraşului era bine păzit, cu gard făcut din sârmă împletită, cu o poartă din lemn şi punct de control. Trăsura ajunse în faţa porţii şi domnul Sencovici coborî şi merse către geamul  punctului de control. Se adresă santinelei, ziându-i că are să-i dea o carte de vizită. La coborârea din tren, căpitanul şi domnul Sencovici făcuseră schimb de cărţi de vizită, aşa că militarul de la poartă luă cartea de vizită a lui Sencovici şi merse spre pavilionul comandantului să-l anunţe pe acesta că este căutat de acest domn la poartă.

Nu trecu mult până când îşi facu apariţia căpitanul, care nu îşi ascunse plăcerea pentru vizita pe care i-o făcea fostul tovarăş de călătorie. Apoi o văzu şi pe Lenuţa, şi sărutându-i mâna o întrebă cu ce ocazie se află acolo.

-Am auzit că veţi avea nişte parte de vizita unor persoane importante, ce fac parte din guvernul provizoriu şi care vin pentru a vedea cum merg treburile cu trierea evreilor veniţi în staţoinar. Am vrea ca în timpul şederii lor aici să înmânaţi aceste cărţi de vizită, ale domnului Goldstein şi Sencovici, celor doi oficiali, şi dacă se poate să fie primiţi  de cei doi, într-o audienţă, pentru a le aduce la cunoştinţă nişte informaţii importante. În cazul în care sunt de acord să fie primiţi, vă rugăm să veniţi până la Luncaşi, sau să trimiţeţi pe cineva să ne anunţe. Drumul până acolo este de numai nouă kilometri, deci se poate ajunge în douăzeci de minute, iar cine va veni, să întrebe de casa lui Vlădescu, că  ştie toată lumea din sat unde locuieşte. În momentrul acela cei doi se vor putea deplasa imediat la Paşcani. Vă asigurăm că veţi fi foarte mulţumit de cum se vor comporta cei doi cu dumneavoastră, poate veţi fi şi avansat. Toată convorbirea s-a purtat cu grijă, să nu fie auzită din întâmplare de cei aflaţi prin preajmă. Lenuţa îi dădu căpitanului cele două cărţi de vizită şi făcu un semn, din care căpitanul înţelese că era vorba de o solicitare serioasă. Apoi cei trei urcară în trăsura ce îi aştepta la poartă şi porniră spre casă.

A doua zi, încă de dimineaţă, apăru în Luncaşi un militar călare, care se duse direct la postul de jandarmi, să întrebe unde este locuinţa domnului Vlădescu.

Ajuns în dreptul porţii, fu întâmpinat de câinele domnului Goldstein (alias Vlădescu ), agitat de prezenţa militarului călare. În pridvorul casei apăru domnul Ezechil, care deschise poarta şi-l invită pe militar să poftească în curte. Legă calul de mărul din faţa casei, apoi luă câinele şi-l duse în grajdul din spatele casei. Militarul intră în casă şi îi spuse Lenuţei să se pregătească împreună cu Sencovici să meargă la Paşcani. Îl servi pe militar cu un pahar de lapte prospăt şi pîine cu unt. Acesta fusese trimis înainte de deşteptarea de la cazarmă, şi nu apucase să mănânce de dimneaţă. Domnul Ezechil o rugă pe bucătăreasă să le pregătească şi lor o gustare de dimineaţă şi să trimită copilul la vecinul cu trăsura, pentru a putea merge la Paşcani. Militarul îi spuse lui Sencovici că domnul căpitan stabilise întâlnirea cu cei doi oficiali pentru ora zece, până nu încep trierile, deoarece în noaptea de dinainte mai sosiseră în staţionar două trenuri cu prizonieri evrei din lagărele din Polonia, iar trierile se vor face până noaptea tîrziu.

Veni şi copilul de la vecin, trăsura era deja la poartă, aşa că ieşiră cu toţii din casă şi urcară în trăsură. Legară calul militarului în spatele trăsurii, acesta urcându-se lîngă vizitiu şi astfel porniră spre Paşcani. Cum  ajunseră la punctul de control, apăru şi căpitanul care îi conduse pe cei trei în comandament. Era ora zece fară un sfert, cînd căpitanul îi anunţă pe cei doi oficiali că vizitatorii anunţaţi au sosit şi întreabă dacă pot fi primiţi.

Cel care intră primul era domnul Ezechil Goldstein, al doilea domnul Sencovici, iar ultima era Lenuţa, sora lui Gicu. Ana Pauker îl privi cu atenţie pe Ezechil, şi la un moment dat îşi aduse aminte, că era o figură cunoscută de ea demult, de pe vremea când mergea cu părinţii la sinagogă. Îl văzuse de multe ori pe acest domn cu părul alb, pe care rabinul îl cinstea cu respect şi de multe ori ruga comunitatea evreiască să-i  mulţumească pentru ajutorul oferit sinagogii. Ana Pauker, se lumină la faţă şi întinse mâna lui Ezechil, în semn de recunoaştere, apoi se întoarse către însoţitorul ei, Vasile Luca şi-i spuse despre faptul  această persoană îi era cunoscută, şi că îşi adusese aminte şi de împrejurarile în care-l cunoscuse. Ezechil expuse, cât putu de bine, motivele pentru care ceruseră audienţă, precum şi peripeţiile prin care trecuse în toţi aceşti ani trecuţi, din timpul războiului. Explică şi cel mai grav lucru, şi anume că omul de bază care avusese grijă ca fabrica să funcţioneze bine, în timpul ocupaţiei germane, plătind toate obligaţiile financiare, fusese arestat pentru apartenenţa la un partid  ce fusese desfiinţat în 1940 de către Antonescu. Domnul Sencovici mai completă cu câteva amănunte, felul în care s-a desfăşurat procesul, şi sentinţa pe care a primit-o Gicu, aceea de zece ani temniţă grea.