Nicoleta Chiş – Cremine, femeia „de cremene”. Şi-a învins boala după 25 de ani de suferinţă şi 13 operaţii!

1443

Conform Wikipedia, în vorbirea populară „cremene”, sau forma sa derivată, „cremine”, poate fi oricare piatră dură cu ajutorul căreia se produc scântei, atunci când se loveşte de obiecte de fier precum amnarul. Iar să porţi acest nume înseamnă de fapt predestinare, căci Cremine este numele pe care l-a purtat până anul trecut, când s-a măritat, Nicoleta-Ioana Chiş, o tânără din localitatea dejeană Cuzdrioara. Despre care nu se poate spune altceva decât că e dotată cu o extraordinară energie interioară şi din a cărei „duritate”, la întâlnirea cu „amnarul” existenţei, s-a născut o concepţie de viaţă ieşită din comun, însă şi poezie adevărată…

 

Greşeala medicului, începutul suferinţei…

Păşesc împreună cu d-na Monica Buzaşi pe uliţele Cuzdrioarei, localitate aflată la doar câţiva kilometri de muncipiul Dej. Aceasta munceşte la Consiliul Naţional al Dizabilităţii din România, şi ocupă funcţia de vicepreşedinte al Sindicatului Independent al Salariaţilor din Domeniul Protecţiei Speciale a Persoanelor cu Handicap, fiind totodată şi cea care mi-a recomandat-o pe Nicoleta-Ioana Chiş, fostă Cremine, ca să aflu povestea de excepţie a vieţii tinere. Parcurgând distanţa care ne desparte de autoturismul care ne-a adus de la Dej  până la poarta gospodăriei familiei  Cremine, îmi străfulgeră în memorie celebrul distih, vechi de aproximativ 200 de ani: „Cuzdrioara, lapte dulce/ Cum îl mulgi, la Dej îl duce”. Îmi amintesc, fără plăcere şi de mirosul persistent din zonă, înnebunitor de dulciu, aducând a moarte, de la Combinatul de Celuloză şi Hârtie şi de la o fabrică de prelucrare a oaselor, de la Urişor. Astfel, în urmă cu circa cincisprezece-douăzeci de ani simpla trecere prin zonă – chiar şi într-un vehicul etanş –  reprezenta efectiv, pentru oricine, un coşmar. Îmi amintesc şi exasperarea primarului de atunci, Bătinaş care la un moment dat a exclamat: ”Celuloza asta a pătruns peste tot: în sufletul nostru, dar şi-n roşiile din grădină, sau în carnea animalelor şi ouăle găinilor, iar speranţa de viaţă a oamenilor a scăzut cu cel puţin zece ani”! Cu aceste gânduri – că istoria blestemată a locului a contribuit poate şi la boala fetei, îmbolnăvind-o pe mamă – intrăm în gospodăria familiei Cremine. Nicoleta-Ioana ne aşteaptă, zâmbitoare, în pragul casei rezemată într-o cârjă. Ne spune încă de la debutul discuţiei noastre că speră din tot sufletul s-o arunce cât de curând, în probabilitatea tot mai evidentă a vindecării. Însă preţul a fost crunt: 25 de ani de suferinţă, treisprezece intervenţii chirurgicale, care de care mai dificile, precum şi ani de izolare şi ostracizare din partea semenilor…

La aniversarea vârstei de doi ani

Intrăm în locuinţă şi odată instalaţi confortabil Nicoleta îşi începe relatarea poveştii vieţii sale: „M-am născut în luna octombrie 1991, cu o boală extrem de păcătoasă, parapareză spastică, o boală care necesită numeroase operaţii. Un medic de la Cluj – nu-i dau numele, fiindcă e-n activitate în continuare –  m-a operat de vreo trei ori la acelaşi tendon, între 1991 şi 1993, greşit, fiindcă doar îmi deschidea şi închidea mereu operaţia, agravându-mi situaţia.  Aşa a considerat el că e bine, însă la vârsta de un an şi două luni părinţii mei au aflat de la o doamnă doctor, tot din Cluj, că respectivul m-a distrus, pur şi simplu – şi că e nevoie de alte câteva operaţii ca se să repare ea ce-a stricat predecesorul”.

„Am refuzat să urmez o şcoală specială”!

Între timp îşi face apariţia tatăl Nicoletei, Liviu Cremine, un bărbat în vârstă de 57 de ani, care munceşte ca sculer matriţer la o firmă din Dej. Aflu cu acest prilej că mama tinerei munceşte doar de doi-trei ani, la o firmă din Jucu – fiindcă fusese obligată în ultimii douăzeci de ani să se ocupe în exclusivitate de îngrijirea Nicoletei. Gazda noastră trage puternic aer în piept, după care continuă:

„De-acolo a-nceput o serie lungă de operaţii cu noul medic. Mi-au spus părinţii că făcusem displazie de bazin sau luxaţie de şold, la vârsta de trei ani – totul de la ghipsul pe care fostul medic mi-l pusese începând de la două luni şi jumătate. Am fost operată din nou şi apoi complet „îmbrăcată”, de la brâu în jos, în ghips. Am stat şase luni aşa, după care, cât s-a putut, s-a mai reparat trupul meu, dar tot am rămas cu un mic defect care mi-a afectat toată viaţa de până acum”.

Elevă

Intervine în discuţie şi tatăl fetei, cel mai îndreptăit să vorbească despre acea perioadă îngrozitoare, fiindcă el şi soţia lui au dus, practic greul, desigur, nepunând la socoteală suferinţele fetiţei: „De la trei săptămâni am umblat mereu cu ea la Cluj, prima dată pe  strada Moţilor, la Pediatrie, de acolo tot în Cluj, la o clinică din cartierul Zorilor. Abia acolo am dat peste o doamnă extraordinară, care s-a ocupat de Nicoleta – de la vârsta de un an şi jumătate, până azi. Este d-na doctor Vasilescu, care a reparat multe din greşelile predecesorului prin treisprezece operaţii. Ultima – sperăm – a avut loc în urmă cu şase luni, aşa că putem zice că am terminat cu operaţiile şi urmează recuperarea. Merge mai bine şi ne dorim să o vedem curând mergând normal, ca să meargă şi ea la un dans, la o petrecere”… Îl dojeneşte, râzând, Nicoleta:

„Eu nu mă văd şi nu m-am văzut niciodată o persoană cu dizabilităţi. Şi până acum am dansat – ce-i drept, mai greu – dar tot am fost la petreceri!” Apoi preia frâiele povestirii: ”Abia la opt ani am mers la şcoală, fiindcă doar atunci mă mai refăcusem puţin după operaţiile suferite. Mama era cea care mă ducea zilnic la şcoală, în localitate, deşi părinţii au vrut să mă ducă la una specială, din Dej. M-am împotrivit din toate puterile, aşa că ei au aceptat dorinţa mea, iar mama a fost cea care s-a sacrificat pentru ca eu să învăț carte”. Îşi aminteşte încă ceva şi continuă, înnegurându-se uşor: „Aveam un coleg de clasă care îmi punea piedică întotdeauna şi mă loveam de multe ori, rău, după ce cădeam pe scări. Era pedepsit, dar nu-i păsa şi continua. Apoi, la un moment dat, pe la sfârşitul clasei a II-a – cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugile – s-a petrecut o minune: din cel mai mare prigonitor a început, culmea, să-mi ia apărarea în faţa tuturor celor care-şi băteau joc de mine. Apoi, în luna august, înainte să înceapă şcoala am aflat că a murit într-un accident, după ce piciorul îi fusese prins la combina cu care muncea tatăl lui. Cât despre marginalizare, pot să vă spun că mai ales fetele din clasă făceau acest lucru, dar m-am repliat, împrietenindu-mă cu băieţii . Lucrurile s-au mai îmbunătăţit, însă, la gimnaziu. De asemenea, boala mi se ameliora şi practic, ajunsă în liceu trăiam deja în lumea lecturii şi a cărţilor”.

Tatăl tinerei poete, Liviu Cremine

 

Poezia şi „îngerul” Gabriel

Mărturiseşte că poezia s-a declanşat din senin înviaţa ei, în anul 2008, datorită unei reviste unde a găsit poezii pentru copii şi şi-a zis că trebuie să încerce şi ea. „Aşa, am început cu o strofă, am trecut apoi la a doua şi în final la o întreagă pezie. Mai târziu a venit şi proza, prin 2013, aşa că mi-au apărut, treptat, următoarele volume, de poezie şi proză poetică, la editura clujeană „Ecou Transilvan”: „Dragoste prin suferinţă”- 2014, „Fericirea unui nou început” – 2016, „Zâmbet de femeie”- 2016”.

Cu Gabriel, soţul iubit...

Zâmbeşte din nou şi începe să detalieze împrejurările în care l-a cunoscut pe Gabriel, soţul său cu nume de arhanghel: „Cu el mă cunoşteam încă din gimanziu, era coleg de clasă cu sora mea mijlocie. L-am văzut atunci şi apoi în primul an de liceu, după care am pierdut orice legătură cu el. În ianuarie 2013 am primit de la el o cerere de prietenie, pe Facebook, i-am dat „accept” după care am început, în sfârşit, să vorbim. Apoi am ieşit împreună la o prăjitură, la un suc – şi treptat, ne-am apropiat unul de celălalt. Ce l-a atras la mine – acum e plecat la muncă, nu vă poate spune personal, dar mie mi-a spus-o – e faptul că am un suflet bun şi nu sunt materialistă. Ne-a unit pe amândoi nevoia de comunicare şi deschidere sufletească, fiindcă avea şi el pe atunci suferinţele şi neîmplinirile lui. De ceva vreme, prin căsătorie am ajuns să ne avem unul pe celălalt şi pot spune că suntem totalmente împreună într-o lume materialistă, rece şi fugară”. Intervine, concluziv, la finalul discuţiei noastre şi d-na Monica Buzaşi: „Am participat împreună cu ei la o o activitate culturală şi numai văzându-l cum o soarbe din priviri  – şi ea la rândui său – am realizat că sentimentele lor sunt de nezdruncinat”!

Împreună cu d-na Monica Buzaşi...

Monica Buzaşi, reprezentant pe Transilvania al Consiliului Naţional al Dizabilităţii din România, vicepreşedinte „SINDHAND” (Sindicatul Independent al Salariaţilor din Domeniul Protecţiei Speciale a Persoanelor cu Handicap): „M-am cunoscut cu Nicoleta la o lansare de carte în Dej. Am observat că e o persoană cu dizabilitate, am luat legătura cu ea, ne-am împrietenit, am vorbit despre problemele ei şi mi-am dat seama că e un om puternic care şi-a descoperit menirea în a scrie poezii… Apoi am participat în 2016 la o lansare a cărţii sale, la liceul unde a absolvit, „Constantin Brâncuşi” din Dej. Aici am aflat despre greutăţile prin care a trecut în timpul liceului, şcoala neavând rampă pentru persoane cu dizabilităţi, a întâmpinat destule greutăţi pe parcurs şi a reuşit să-l absolve cu o medie mare, 9,12. Practic, evenimentele prin care a trecut Nicoleta reprezintă o lecţie exemplară de viaţă pentru toţi, plus că eu o consider şi o poetă – pe nedrept nemediatizată deocamdată”…

Prof. Ioan Petruţ, profesorul de limba română din liceu al Nicoletei

Ioan Petruţ, profesorul de limba şi literătură română al Nicoletei, autorul prefeţelor cărţilor sale : „Omul trece prin multe experienţe în urma cărora are de învăţat, de suferit sau măcar de luat aminte. Iar unele dintre ele îi marchează definitiv existenţa, reuşind chiar să o schimbe radical. Nu ştiu cum se face, dar experienţele nefericite sunt ţinute minte mai multă vreme, probabil pentru că sunt mai intense şi urmele lor se şterg mai greu. Se întâmplă, însă, şi excepţii, sunt situaţii în care experienţele nefaste dau putere nebănuită de a merge mai departe, de a face mai mult în viaţă decât s-ar părea că ar fi posibil. Senzaţia că nu are nimic de pierdut declanşează resorturi interioare extraordinare şi permite omului să încerce mai mult, să îndrăznească, să spere, să fie convins că se poate. De altfel de experienţe a avut parte şi autoarea volumului de faţă, viaţa i-a dat încercări greu de gestionat pe care doar o fire luptătoare le poate accepta, înţelege şi depăşi. Mai mult, Nicoleta-Ioana Cremine (Chiş) s-a ridicat mult deasupra condiţiei de persoană care are de luptat cu boala şi mentalitatea unor persoane care au reuşit să o demoralizeze şi s-a dedicat înfăptuirii propriilor aspiraţii. A reuşit să înlocuiască arsenalul de teemeri şi sentimente negative cauzate de problemele de săsnătate cu speranţe, planuri şi fapte concrete pentru ca viaţa să se îndure şi de viitorul ei şi s-a convins, treptat, că este singura care poate da tonul unei reale schimbări. Mai exact, s-a apucat de scris, activitate purificatoare şi cicatrizantă pentru un suflet fragil sortit neprevăzutului”.

 

Poem în proză de Nicoleta-Ioana Cremene (Chiş):

În spatele unui zâmbet stă o durere…

În spatele unui zâmbet frumos stă o durere. O durere pe care încercăm să nu o arătăm, ci zâmbim. Credem că este mai bine şi mai uşor a zâmbi decât a explica ce ne doare. Pe moment uităm de durere, dar când ajungem acasă sau în locul în care am avut parte de ea, fără să vrem ne reamintim de acest sentiment. Să ştiţi, nu trece cu un zâmbet, dar se ameliorează pe o scurtă bucată de timp. Cei care zâmbesc doresc să-şi ascundă durerea fără ca persoanele de lângă ei să-şi dea seama. Cei care nu-i cunosc spun că sunt binedispuşi mereu, în schimb cei care-i cunosc îşi dau seama că în spatele acelui zâmbet stă o durere inexplicabilă. Doar cei care au trecut prin durere cunosc acest lucru”.

LĂSAȚI UN MESAJ