1104 morţi. 3352 răniţi. 20 de ani. Sute de întrebări. Noi ne permitem luxul de a defini Revoluţia prin date reci sau statistici, de a alege între a fi golani sau comunişti, haimana sau trădători, huligani sau activişti. Noi ne permitem luxul de a alege, a fi liberi şi a uita. Mii de tineri care serveau patria în acel Decembrie 1989 aveau doar două opţiuni : de a rezista sau a muri. Au fost aruncaţi, fără voia lor, în cel mai important eveniment al României contemporane şi obligaţi să devină martiri ori eroi.
Un terorist bun e un terorist mort
Erau încorporaţi de lune bune în armată, dar cei mai mulţi n-au pus mâna pe armă decât de 3-4 ori. Îşi făceau « instrucţia militară » în fabricile socialiste, pentru ca partidul să poată raporta depăşirea normei şi strălucitul progres al României socialiste. Printre ei se afla şi Cornel Man. S-a înrolat la începutul anului 1989 şi muncea la Gaz Metan. A aflat de Revoluţie simplu: la un moment dat, cineva i-a scos din unitate pentru a asculta discursul lui Ceauşescu. Apoi au fost trimişi să «facă pază» la ministere. Pentru « mobilizare », din când în când venea CI-stul (ofiţer de securitate care se ocupa cu contrainformaţiile militare, mai precis urmărea starea de spirit a sodaţilor şi ofiţerilor – n.red.) şi dacă vedea un tânăr cu părul lung îl aducea în faţa soldaţilor, ca să recunoască şi ei cine e «pleava societăţii». Cu cât evenimentele se precipitau, CI-ştii şi «pleava societăţii» se arătau mai rar, pentru că erau ocupaţi să vocifereze cu ofiţerii din armată, iar după ce soldaţii au fraternizat cu manifestanţii, securiştii nu s-au mai arătat deloc. În schimb, au apărut aşa-zişii terorişti, vii sau morţi. Man spune că singurul “terorist” pe care l-a văzut era «o persoană decedată în faţa unităţii şi toată lumea spunea că e terorist”.
Dar lor nu le ardea nici de terorişti, nici de misiuni. Cei mai mulţi erau dominaţi de frică. Nu erau pregătiţi, trăseseră cu arma doar de vreo trei sau patru ori şi nu ştiau bine ce se întâmplă: „în prima fază eram în spatele gardurilor şi aveam ordine să nu lăsăm manifestanţii să intre în incintele dispozitivelor. După aceea, când a început Revoluţia, şi nu mai ştia nimeni cine e cu cine, când trăgea unul trăgeam toţi. Stăteam în spatele gardurilor sau zidurilor şi când auzeam împuşcături intram la adăpost şi ţineam arma deasupra capului şi trăgeam orbeşte”. Erau flămânzi şi înfriguraţi şi trăgeau cu arma pentru a se încălzi. Mulţi dintre ei au căzut răniţi de propriile gloanţe. Cornel Man povesteşte că mulţi dintre colegii lui au fost răniţi dar „au existat şi cazuri în care soldaţii s-au împuşcat singuri, din prostie sau lipsă de experienţă”. El auzea gloanţele şuierând deasupra capului, dar atunci nu se gândea că îi este pusă viaţa în pericol. Abia după ce s-a terminat totul şi a văzut clădirea ciuruită de gloanţe, a înţeles pericolul în care se afla.
După trecerea armatei de partea populaţiei nu le-a mai fost foame: „populaţia ne-a tratat foarte bine, iar până atunci nu am avut contacte. Am primit mâncare, ţigări, cuvinte bune”. După victoria Revoluţiei, ei s-au întors însă la un regim aproape similar celui dinainte. Până prin ianuarie, n-a reuşit să-şi contacteze familia şi să le spună celor de acasă că e viu şi nevătămat. Ba mai mult, el şi alţi câţiva soldaţi n-au scăpat de „ceauşeşti”. În ianuarie, Man a primit misiunea de a-l păzi pe Valentin şi Nicu Ceuşescu, la o unitate militară aflată undeva la marginea Bucureştiului. A vorbit foarte puţin cu ei, dar spune că, din câte îşi aminteşte „păreau cumsecade”. Împărţeau pachetele cu soldaţii şi îi învăţau karate, aşa ca-n filmele rare văzute la video: „Cu siguranţă erau şi ei afectati de evenimentele prin care tocmai trecuseră aşa că era normal, într-un fel, să fie "cumsecade" cu noi”. La începutul primăverii, înainte să se împlinească termenul de un an şi patru luni, cât era atunci stagiul militar, Man a fost eliberat din armată.
La 20 de ani de la Revoluţie, nu mai vede evenimentele de atunci nici în tonuri albe, nici negre. I-a rămas în minte frigul, combătut doar prin rafale de foc, foamea şi umbra morţii care plutea în jur. Mărturiseşte că nu-i plăcea România de dinainte de 1989, dar nu-i place nici cea de azi, cea pentru care au fost răniţi sau au murit colegii lui, tineri, românii. Numai că ei nu-şi permiteau luxul de a alege, de a fi liberi, de a uita. Ei aveau doar două opţiuni: de a rezista sau a muri.
Revoluţia omului de zăpadă
Târziu, după ce Revoluţia şi-a luat şi ultimul tribut de sânge, o mână de soldaţi au făcut un om de zăpadă. Într-o mână are tricolorul găurit, iar cu cealaltă arată semnul victoriei, simbolul Revoluţiei. Pe cap poartă o cască veche de soldat, pe mâna stângă o banderolă tricoloră, ca revoluţionarii. Pe el scrie cu crenguţe de brad… “LIBERTATE”. Fotografia omului de zăpadă a apărut în revista “Lumea copiiilor” din Ianuarie 1990 şi de 20 de ani şi-a păstrat „titlul” de „cel mai frumos om de zăpadă”.
« Armata e cu noi »
Rolul armatei în Revoluţia din 1989 a fost decisiv, dar încă neclar. Pe durata manifestaţiilor de la Timişoara, dar şi la Bucureşti, în zilele de 21-22, partidul a încercat să folosească armata ca instrument de represiune. În dosarul Revoluţiei, ajuns în instanţă se arată că militarii au fost puşi strategic să patruleze alături de securitate, miliţie şi USLA, iar în rândul lor au reuşit să se infiltreze persoane din rândul Securităţii care au tras asupra manifestanţilor de la Timişoara. Chiar dacă la nivel declarativ "Armata a trecut de partea poporului", lozinca vehiculată de reprezentanţii noii puteri, iar manifestantii strigau în stradă "Armata e cu noi", există versiuni potrivit cărora până în 10 ianuarie 1990 s-au înregistrat victime din rândurile populaţiei civile ca urmare a deschiderii focului de către militari sau aşa-zişi militari. Interesantă e şi « coicidenţa » că Ion Iliescu şi compania, cei care au preluat puterea în după-amiaza zilei de 22 decembrie sunt cei care s-au dus la sediul Ministerului Apărarii Naţionale să negocieze cu ministrul Apărarii, Victor Athanasie Stănculescu.
Ioana LUCĂCEL
