Omul care aduce Lumina: „Bunicul şi tata au suferit în comunism pentru ca eu să pot să confecţionez aceste candelabre”!

Păşim în incinta făbricuţei lui Arthur Silberleitner, de pe strada Septimiu Mureşanu din Cluj, care-i slujeşte acestuia şi ca locuinţă. De altfel, bărbatul în vârstă de 41 de ani este descendentul unei familii de meşteri româno-austrieci, a cărei fabrică i-a  fost confiscată de către comunişti, imediat după 1946. Tatăl lui a reuşit să o recupereze abia în 1998, după procese aprige cu statul român, împlinind într-un târziu testamentul lăsat familiei de către bunic: acela de a aduce Lumina în biserici, mănăstiri – dar şi în casele celor ce tânjesc să aibă candelabre asemănătoare celor din palatele Europei. Acum Arthur, împreună cu o mână de lucrători continuă tradiţia predecesorilor săi şi, în ciuda dificultăţilor zilnice nu e dispus, în ruptul capului, să renuţe la ea.

Nisipul de Feleacu, cel mai bun din lume pentru candelabre !

Încă de la începutul vizitei noastre în fabrică rămânem uluiţi de amestecul de modern şi „antic” al turnătoriei de candelabre a lui Arthur Silberleitner: la parter se află hala, împărţită în mai multe încăperi – unde se desfăşoară întregul proces tehnologic – iar la etaj „birourile” şi apartamentul de locuit al familiei patronului, compusă din soţia lui Veronika şi cei doi băieţi ai lor, în vârstă de un an, respectiv patru. Aşteptăm în curtea făbricuţei, tolăniţi comod pe scaune, în faţa unei cafele, iar gazda noastră evită minute în şir să ne invite în hala de producţie, de parcă ar amâna o destăinuire pe care  intuim c-ar fi de-a dreptul dureroasă şi i-ar reînvia, brusc, suferinţele îndurate decenii la rândul, până în anul 1998. Îşi ia inima-n dinţi – după ce trage puternic aer în piept, ca şi cum ar porni într-o expediţie spre Polul Nord –  şi ne invită în hală. Deschide poarta grea şi ne poartă, agale, printr-un şir de coridoare, până ajungem în turnătoria propriu-zisă. Acolo tronează, la uscat, un candelabru enorm, parţial realizat, reprezentând cea mai recentă comandă a unei biserici. Ne oprim câteva secunde în preajma cuptorului şi gazda noastră ia într-un pumn nisip – dintr-o moviliţă aflată pe podeaua halei. Îl strânge în pumn şi ni-l arată. Seamănă cu un bulgăr de zăpadă, luând perfect forma pumnului, doar că este de culoare neagră. Ne spune, cu un aer conspirativ: “Oare cine ar fi crezut că nisipul de cea mai bună calitate din lume pentru turnarea candelabrelor sau a obiectelor de bronz poate fi găsit în comuna Feleacu – sau mai bine zis putea fi găsit, până de curând, fiindcă respectiva carieră s-a închis… Am primit “pontul” de la bunicul meu, cel care deţinea o mulţime de secrete legate de producţia candelabrelor şi de orice probleme legate de turnătorie. Despre acest nisip pot să vă spun că textura lui preia fiecare component al modulelor, la perfecţie, până şi cele ale amprentelor palmei. Din fericire, am făcut rost de cinci camioane cu acest material, chiar înainte de a se închide cariera din Feleacu. Asta pentru că, în cea mai autentică tradiţie românească, tot ce avem de valoare  la noi este distrus de concetăţeni”. Explică apoi că alte fabrici similare din ţară – din rândul celor puţine, existente la această oră – folosesc alte tipuri de nisip, dar cu particule mai mari, mult inferioare celui din comuna Feleacu. “Asta natura ne-a dat-o, gratuit, în dealul Feleacului, Dumnezeu ni l-a dat ca să-l folosim şi noi n-o facem!” – exclamă, exasperat Arthur. Îmi arată apoi o altă încăpere, ticsită cu zeci, sute de forme ale ornamentelor de candelabre. Îşi continuă mărturisirea, cu modestie: “Matriţele şi formele acestea sunt aduse de la marile palate aflate în restaurare în Occident, de-a lungul anilor – aşa că la ora aceasta deţinem zeci de modele create în urmă cu 200-300 de ani de către cei mai mari meşteri ai lumii”.

“Fiule, va veni vremea când lumea se va întoarce la Dumnezeu”!

Ieşim din arhaicul – dar atât de funcţionalul! – atelier şi ne aşezăm, comod, din nou, pe scaunele aşezate în preajma mesei din curte. Îşi face apariţia şi mama lui Arthur, Rahela, în vârstă de 66 de ani, despre care fiul ei îmi spune că este o femeie extrem de religioasă. Aceasta fost crescută şi adusă în Ardeal, din Basarabia de către unchiul ei, părintele Valdimir Popovici, cel care – alături de părintele Iosif Trifa, iniţiatorul mişcării religioase de sorginte ortodoxă Oastea Domnului – a fost unul din promotorii săi în România. Vladimir a fost şi cel care a trăit la ei în casă, până la sfârşitul zilelor sale, şi le-a întărit în permanenţă moralul, ajutându-i să îndure mai uşor nedreptăţile comise de către comunişti. Vladimir este un personaj antologic – precum tatăl şi bunicul lui Arthur –  despre care vom vorbi mai pe larg într-un viitor subcapitol. Însă, pentru început, gazda noastră ne face o descriere a bunicului Aurel – dar şi a avatarurilor acestuia din timpul războiului şi după venirea comuniştilor : “Bunicul Aurel s-a născut la Cluj. A început să lucreze în această meserie la fabrica unor austrieci – în Cluj şi apoi în străinătate – parcurgând toate etapele, de la munca de jos şi până la cea de maistru turnător. Atunci, ajungând la bani, după 1930 a şi construit, împreună cu 120 de muncitori, fabrica şi şi-a început activitatea pe cont propriu. Ieşeau de acolo zeci de tone de fontă – fiindcă turnatoria era atunci profilată pe fontă – astfel că nici în război bunicul n-a fost mobilizat, fiind nevoie de el acasă, la Cluj. Însă, în 1944 când americanii au bombardat Gara şi strada Horea, două bombe au căzut pe fabrică şi au distrus-o în totalitate. Acesta a reconstruit-o – cu eforturi supraomeneşti –  în doi ani, pentru ca în anul 1947 să vină comuniştii şi să i-o confişte. L-au şi vârât în închisoare pentru o jumătate de an, pentru că a refuzat să semneze cedarea ei, dar fiindcă nimeni nu se pricepea s-o conducă, l-au eliberat şi l-au numit maistru în propria lui fabrică”. Arată mai departe că bătrânul a muncit acolo, pe acest post, până la pensionarea lui care a avut loc în anul 1980. Şi-n continuare, deşi pensionar, Securitatea îl urca permanent într-un elicopter şi-l purta prin ţară, obligându-l să înfiinţeze noi turnătorii. Bătrânul deţinea o invenţie de cuptor, moştenită de la austrieci – cu bilouri de fontă – pe care comuniştii au implementat-o în numeroase turnătorii construite de acesta. „Din păcate, cuptoarele noastre de fontă – adevărate bijuterii – au fost distruse în jurul lui 1998, de către cei de la Cooperativa “Metalurgia” – cu care am fost în proces din 1990 – de ciudă că suntem pe cale să recuperăm fabrica. Astăzi m-ar costa cel puţin 50.000 de euro să refac numai un singur de astfel de cuptor, aşa că preferăm să confecţionăm acum din bronz candelabrele. Murind bunicul în 1989, tatăl meu mi-a împărtăşit şi mie sfatul tatălui său: „Fiule, continuă meseria asta cu orice preţ, fiindcă nimeni nu poate face aşa ceva – şi va veni vremea când lumea se va întoarce la Dumnezeu şi va avea nevoie de candelabre bisericeşti adevărate pentru bisericile unde se face slăvirea Lui, nu kitsch-uri”. Şi tot aşa, părintele Popovici ne spunea că perpetuarea tradiţiei noastre are un rol dumnezeiesc, chiar dacă tata era meşter, fiindcă El îi hărăzise această meserie, ca să-i îndeplinească vrerile”.

Vladimir Popovici, văr cu autorul poemului „Limba noastră”…

Povesteşte mai departe Arthur: “Părintele Popovici a murit în ziua de 27 martie 1985, la Cluj, la noi din casă, unde a trăit în ultimii lui ani de viaţă. El este cel care a crescut-o pe mama, încă de mică – şi a adus-o cu el în România, când s-a refugiat ca să nu fie omorât de sovietici. A fost înmormântat în cimitirul din Mănăştur. A avut şi el, ca părintele Iosif Trifa (n.n. – cel care a înfiinţat Oastea Domnului), la moartea sa, încă o împotrivire din partea celor ce l-au urât, preoţii din Cluj refuzând să-l îngroape. Doar intervenţia episcopului Iustinian Chira Maramureşeanul i-a înduplecat pe aceştia să accepte să-l îngroape în cimitirul Mănăştur, Oastea Domnului fiind interzisă în perioada comunistă”. Gazda noastră povesteşte mai departe că părintele a văzut lumina zilei în oraşul Chişinău – Basarabia, în 6 februarie 1896, din părinţii: preot Vasile Popovici şi Eufrosina, ambii oameni de o mare cinste şi evlavie, Vladimir fiind şi văr de-al doilea cu preotul Alexei Mateevici din Basarabia, cel care a scris nemuritoarea poezie „Limba noastră-i o comoară”… Apariţia Oastei Domnului în anul 1923 a însemnat, atât pentru părintele Vladimir, cât şi pentru soţia sa, prilejul unui nou început şi a unei noi bătălii. Încă din anul 1924, primind foaia «Lumina Satelor» de la Sibiu, îndrăgind-o din primul moment, cei doi soţi s-au ataşat din toată inima, cu devotament de lupta părintelui Iosif Trifa, intrând în Oastea Domnului şi înfiinţând această frăţietate atât în parohia sa, cât şi în celelalte localităţi. Scrie şi un biograf, rămas anonim: “Cărţile Părintelui Iosif erau citite cu sete şi dragoste, subliniate şi răspândite peste tot, iar aceste cărţi au întors multe suflete de pe calea pierzării, formând în acele părţi, până departe, multe comunităţi duhovniceşti. După refugierea sa din Basarabia a fost, timp de 11 ani, preot în comuna Strâm­beanu de lângă Târgovişte. După 1957 a slujit 20 de ani ca preot în parohiile Sâg [şi Tusa] din judeţul Sălaj, până în 1976, când s-a pensionat. După 1976 s-a mutat la Cluj, unde are o nepoată pe numele de Rahela, în familia căreia şi-a dus ultimii ani ai vieţii sale. De aici din Cluj a făcut mereu mul­te drumuri prin ţară, cât timp i-au îngăduit puterile, spre a cerceta şi îmbărbăta pe fraţi. În adunarea din Cluj a luat parte la toată activitatea Oastei Domnului, întărind pe fraţi cu cuvântul şi exemplul dragostei sale în slujba Domnului”. Îşi încheie, emoţionat, Arthur mărturia despre Vladimir Popovici: “N-o să uit niciodată cum – părinţii fiind permanent la muncă – eu, copil de 10 ani , îi dădeam să mănânce părintelui, acesta fiind ţintuit la pat. Apoi de la un timp a refuzat să mai mănânce, preferând să moară, ca să nu mai fie un chin pentru noi. Se uita într-un mod cu totul special la mine, de parcă ar fi vrut să mă întărească în credinţa mea să nu renunţ la confecţionarea candelabrelor”. Apoi îşi aminteşte încă un lucru cu adevărat extraordinar: când l-a îngropat pe tatăl său, alături de părintele Popovici şi de bunic, sicriul părintelui se afla într-o stare perfectă, ca şi cum omul ar fi fost îngropat cu o zi înainte, deşi lucrul acesta se petrecuse în urmă cu douzeci şi trei de ani! ”Toată lumea s-a crucit de acest lucru, dar nimeni n-a îndrăznit să ridice capacul să vadă dacă nu cumva şi corpul părintelui a rămas conservat ”, adaugă Arthur…

“Voi continua  – eu şi copiii mei – cu orice preţ”!

Revine apoi gazda noastră, relatând cum a preluat, după anul 2008, anul morţii tatălui său, conducerea fabricii. “Atunci, din păcate, a venit şi criza economică, astfel că pe lângă pierderea tatălui, misunea să ţin la suprafaţă afacerea a devenit şi mai dificilă. N-am dormit nopţi întregi pentru că încetaseră comenzile – nu pentru că lumea n-ar fi dorit candelabre, ci pentru că nu mai avea bani să le plătească. Eu le făceam şi banii nu veneau decât cu mare greutate, aşa că din totalul de paisprezece muncitori, câţi aveam în anul 2000, acum am doar cinci, şi greutăţile n-au încetat să apară”. Ne ridicăm, buimăciţi de greutatea acestor mărturisiri. Apoi ne luăm  rămas bun de la Arthur, de la soţia lui şi de la cei doi minunaţi copii ai acestora. Conştienţi că avem de-a face cu o familie fericită – nu din motive materiale, pentru că familia se bucură, într-adevăr de o binemeritată bunăstare – ci mai ales pentru că asupra lor pluteşte, proteguitoare, aripa Domnului, rugăciunea părintelui Vladimir precum şi cea a preoţilor de pe întreg cuprinsul ţării care şi-au procurat de aici candelabre sublime….

Mărturii ale unor prelaţi, scrise în cartea de onoare a fabricii, de-a lungul anilor:

28 ianuarie, 2004, Andrei, Arhiepiscop de Alba Iulia: “Admirăm lucrările de artă bisericească pe care le produce  Arthur Silberleitner. După ce ani de zile preocupările de acest gen au lipsit din atenţia meşteşugarilor din România, faptul că artele frumoase sunt din nou cultivate, ne bucură. Urăm firmei şi celor ce lucrează aici succese . Dumnezeu  să o binecuvânteze cu talent, pentru a împodobi cât mai frumos lăcaşurile de închinare.

21 martie, 2012, Înalt Prea Sfinţia Sa Sebastian Paşcanul, Arhepiscop al Slatinei şi Romanaţilor: “M-am bucurat să constat că se lucrează în bronz masiv, şi se lucrează bine aici. Într-o lume în care materialul plastic, artificialulul, kitsch-ul au luat locul artei şi lucrului manual, cred că trebuie încurajate şi preferate mai des în sfintele noastre biserici şi în special în monumentele istorice. Dumnezeu să binecuvânteze firma aceasta şi pe lucrătorii ei”.

Preot Zorel Miclăuş, protopop Biserica Greco-Catolică din Marghita: “Azi la data de 3 iulie 2003 am plecat în căutarea candelabrelor pentru Biserica Greco-Catolică Marghita. Am ajuns la dl. Silberleitner unde am găsit candelabre turnate special pentru biserică. Am plecat spre casă cu gândul la candelabru, m-am întors înapoi şi am dat un avans. Mă întorc acasă foarte mulţumit pentru că voi avea în biserică ceea ce mi-am dorit”.