Parchetul General sesizat pentru moartea a peste 700 de minori

121

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a anunţat joi că a depus, la Parchetul General, o plângere penală care vizează tratamentele neomenoase aplicate în perioada regimului comunist în căminele spital din Cighid, Păstrăveni şi Sighetu Marmaţiei, ce au dus la moartea a 771 de minori. „Regimul din instituţiile menţionate, aflate în timpul regimului comunist în administrarea statului român, a dus nemijlocit la moartea a cel puţin 771 de minori – număr provizoriu. Astfel, la Căminul spital pentru minorii nerecuperabili Cighid s-au înregistrat 138 de decese în perioada 1 octombrie 1987 – 26 martie 1990, la Căminul spital Păstrăveni au fost 394 de decese confirmate între 1 octombrie 1966 – 30 aprilie 1990, în timp ce Căminul pentru minori deficienţi nerecuperabili din Sighetu Marmaţiei a înregistrat 239 de decese în perioada 20 ianuarie 1973 – 31 decembrie 1991”, au precizat reprezentanţii IICCMER, într-o conferinţă de presă, conform Agerpres.

Potrivit acestora, contextul istoric declanşator a fost creat în anul 1966, când regimul comunist din România a iniţiat una dintre cele mai restrictive politici demografice pronataliste. „Creşterea forţată a populaţiei, strict cantitativă, fără respectul faţă de om şi fără asigurarea tuturor condiţiilor decente de viaţă, a avut printre consecinţe creşterea mortalităţii materne şi infantile, creşterea fără precedent a numărului de copii născuţi cu malformaţii congenitale grave, cu afecţiuni fizice şi psihice, cu diverse boli moştenite sau dobândite după naştere, mii de copii ajungând orfani şi un număr impresionant fiind abandonaţi”, precizează reprezentanţii Institutului.

IICCMER arată că minorii ce necesitau protecţie din partea statului erau împărţiţi în trei categorii – „recuperabili”, „parţial-recuperabili” şi „nerecuperabili”. „Diferenţierea era făcută între o categorie de minori pe care statul încerca să-i ‘recupereze’, total sau parţial, pentru integrarea ulterioară în producţie, şi o categorie de copii în care statul nu era dispus să investească şi pe care nici măcar nu dorea să-i recunoască. Reabilitarea, chiar şi parţială, a acestor copii, care ar fi putut fi ulterior integraţi în muncă, solicita cheltuieli importante, la care statul contribuia doar parţial. Părinţii erau nevoiţi să acopere o parte din costurile îngrijirii copiilor, indiferent de situaţia lor materială. Nu puţine sunt cazurile în care familii monoparentale, cu venituri minime, sunt nevoite să plătească până la jumătate din acestea pentru întreţinerea minorului în cămin. Mai dificilă era situaţia minorilor orfani de ambii părinţi, lipsiţi de bunuri materiale sau rude, pentru care bugetul asigurărilor sociale nu avea prevăzute sume şi nici baza legală prin care să poată acoperi aceste cheltuieli. Pentru ideologia comunistă, doar omul sănătos intra în discuţie, ‘rebuturile’ fiind ascunse şi, la limită, evacuate”, susţin reprezentanţii IICCMER.

LĂSAȚI UN MESAJ