Partenie Lazăr, eroul necunoscut al Marii Uniri, împuşcat în halta Unirea – Alba după ce-a dezertat din armata maghiară!

442

Istoria „mare” consemnează, pe larg, cazul lui Ion Arion, din comuna Iara, fost luptător în primul Război Mondial ucis mişeleşte, pe 30 noiembrie 1918, în trenul care-l ducea spre Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. Însă istoria „mică”, locală, din judeţul Alba consemnează un alt caz, necunoscut marelui public: uciderea, la debutul anului 1919, în localitatea Unirea a lui Partenie Lazăr, un tânăr de 18 ani din Lunca Mureşului, deoarece dezertase din armata maghiară şi intrase în rândurile Gărzii Naţionale Române. Şi în cazul său, ca şi în cel al lui Arion, pentru a nu se face prea multe „valuri” vinovaţii nu au fost prinşi, însă jertfa acestui tânăr – fratele bunicii dinspre mamă a autorului acestor pagini – este una memorabilă şi măcar în Anul Centenarului merită povestită!

 

„Doamne, cât semeni cu Partenie, ăla de-o fost omorât de unguri”!

În urmă cu peste patruzeci de ani, prin 1976, adolescent fiind mă aflam împreună cu părinţii la „Luminaţie”, în comuna vecină de judeţul Cluj, Lunca Mureşului (Cucerdea), judeţul Alba, satul bunicilor mei dinspre tată. Ambii bunici muriseră – bunicul cu mulţi ani în urmă iar bunica, pe 7 ianuarie 1969, la  o zi după naşterea fratelui meu, Adrian, în drum spre gară, având asupra sa o scrisoare ce urma s-o pună în cutia poştală. La un moment dat, o bătrânica s-a apropiat de mine şi a căzut în genunchi, şocată, după care mi-a îmbrăţişat picioarele, zicând: „Doamne Dumnezeule, cât semeni cu Partenie, ăla de-o fost omorât de unguri”! Am crezut că am de-a face cu o nebună, aşa că m-am smuls din strânsoarea braţelor ei, iar tatăl a rugat-o, vizibil tulburat, să înceteze. Cuvintele femeii m-au obsedat însă ani la rândul – tata murise şi el, în 2004 –  şi în 2011 m-am hotărât să mă întorc în Lunca Mureşului, pe urmele spusei bătrânei, doar-doar voi afla ceva despre această poveste. Şi, în mod miraculos l-am întâlnit pe „trezorierul” istoriei familiei mele, învăţătorul satului, Ioan Cazan, în vârstă pe atunci de 87 de ani, căsătorit cu Aurelia, nepoata bunicii mele Paraschiva. Între timp, de un an-doi şi acesta a plecat la ceruri, aşa că voi consemna câte ceva din mărturiile sale făcute mie atunci. În mod incredibil, omul avea pregătit, un dosar întreg cu articole şi fotografii din acea perioadă – pe care apoi mi le-a şi făcut cadou, ca pe un testament de mare valoare – aşa că a fost uşor de tot să restabilim firul poveştii pe linie paternă a familiei mele. Despre care nu ştiusem nimic şi care, recunosc, m-a emoţionat profund. La rândul său, învăţătorul – supranumit „Ion Creangă”, pentru darul său de povestitor – avea o viaţă desprinsă parcă dintr-un de film de aventuri. Născut în Basarabia, lângă Chişinău, cu părinţi arestaţi şi deportaţi de Armata Roşie iar el, cu o copilărie infernală – pe care a trăit-o în satul Zaim, judeţul Tighina, localitatea lui Alexe Mateevici, autorul celebrei poezii „Limba noastră”. S-a refugiat apoi în România – în postura unui învăţător aproape lipsit de identitate, deşi avea pregătire – profesând în mai multe localităţi din Transilvania. La un moment dat, fiind refugiat basarabean, NKVD-ul cel atoate stăpânitor la noi în acele vremuri a vrut să-i introducă până şi o spioană în pat. A reuşit să evite capcana, găsind-o  pe Aurelia, învăţătoare, la rândul său şi într-un târziu, după nenumărate umilinţe suferite din partea administraţiei comuniste a Regiunii Autonome Maghiare să ajungă să predea pe post de învăţător în Sântana de Mureş, localitate unde s-a şi pensionat. S-a stabilit apoi, definitiv în Lunca Mureşului, împreună cu Aurelia, unde a pus la punct casa familială a soţiei sale şi l-am găsit, în curte, cântând minunat la vioară. Aşa că nici nu se putea persoană mai documentată şi mai potrivit aleasă de bunul Dumnezeu ca să-mi relateze cu lux de amănunte povestea lui Partenie, fratele bunicii…

Ceremonia de inmormantare Ioan Cazan

Relatarea învăţătorului Ioan Cazan, „Ion Creangă” al Luncii Mureşului

Scoate mai multe articole, publicate de el, în special în cotidianul „Unirea” din Alba-Iulia, pe tema care mă interesează şi începe să-mi explice: „Partenie Lazăr, fratele bunicii tale a dezertat din armata maghiară , cu prilejul marii Uniri de la 1918 şi s-a înrolat în Garda Naţională, pentru a proteja noua administraţie românească după acest eveniment crucial. A fost însă împuşcat mişeleşte, de către un necunoscut, în timp ce se afla în misiune în zona gării Unirea, situată în apropierea localităţii Lunca Mureşului. Culmea, Partenie era un om simpatic şi popular, prieten cu toată lumea, inclusiv cu cetăţenii maghiari din zonă. Tatăl său, Emanoil Lazăr, l-a prevenit când s-a înrolat în Garda Naţională: „Nu te înscrie, că vezi, ăştia te omoară”! I-a reproşat acest lucru, printre lacrimi, când totul era prea târziu, în spitalul din Turda, unde Partenie fusese operat şi a murit la scurt timp după operaţie. Despre Emanoil, tatăl lui Partenie se ştie că era cel mai bogat om din zonă. Deţinea zeci de hectare de teren şi a ridicat, pe cheltuiala sa, prima şcoală românească din zonă, imediat după Marea Unire, acoperind inclusiv salariile profesorilor şi învăţătorilor. Totodată, l-a îndemnat pe Simion Lazăr, celălalt fiu al său, să devină întâiul dascăl al şcolii. În semn de respect, conducerea comunei a hotărât ca strada unde a trăit şi se află fostele proprietăţi ale lui Emanoil Lazăr să îi poarte azi numele. Iar înainte de sosirea ostaşilor români în sat – povestesc „cronicile” locale, orale – Emanoil a cumpărat din trei locuri diferite pânză roşie, galbenă şi albastră, iar fetele lui au confecţionat trei steaguri cu care au întâmpinat trupele române venite dinspre Războieni, cu întreaga suflare românească ce locuia pe acele vremuri în Lunca Mureşului, în frunte cu părintele Giurgiuca Dumitru. Revenind la Partenie, la înmormântarea lui a fost o jale de nedescris, fiind prezente, pe lângă sutele de săteni din zonă şi importante efective de militari români, care i-au dat onorul cu focuri de artilerie. Pe crucea lui se mai pot distinge şi azi, cuvintele: „Jertfindu-vă, ne-aţi arătat calea spre nemurire…” Iar eu am adăugat, la rândul meu, aceste stihuri: „Pe o cruce scrie – strigă toaca,/ Partenie Lazăr, caporal./ El a murit pentru Unire/ Şi-a înviat în calendar. / În cimitir coloane de morminte/ Sunt cruci pe care-s scrişi eroi;/ Ostaşi căzuţi la datorie/ Aprind făcliile din noi”.”

Inmormantarea Simion Lazar - Revizorul

Simion Lazăr – fratele – considerat şi el un tribun al neamului

Arată apoi că pentru a vedea în întregime fenomenul „Lazăr” e nevoie să cunosc şi activitatea celuilalt frate al lui Partenie, aşa că mă conduce la Şcoala Gimnazială „Simion Lazăr” din localitate. Mă supun, fără să crâcnesc, încântat de tot ce mi se întâmplă în Lunca Mureşului. Acolo, într-o clădire splendid aranjată şi utilată am fost întâmpinaţi de directoarea Floarea Sărmaşiu, cea care a făcut toate diligenţele pentru ca şcoala să poarte numele lui Simion Lazăr – surpranumit „Revizorul”. Explică ea, extrem de încântată de faptul că are de a face cu una din mlădiţele familiei „Revizorului” şi ale lui Partenie – şi încă scriitor şi jurnalist la Cluj: „Într-adevăr, am reuşit să dau numele şcolii după un an şi ceva de eforturi. A durat ceva până am ajuns să supun consiliului local proiectul de hotărâre, însă odată ajuns pe masa consilierilor aceştia au fost imediat de acord. Simion Lazăr a fost cel care alături de tatăl său a înfiinţat prima şcoală românească din Lunca Mureşului, iar ecourile faptelor sale răzbat până astăzi de la foştii lui elevi, oameni trecuţi de optzeci de ani. Aici, în sat, Lazăr a ridicat majoritatea elementelor valoroase, ajutându-i pe mulţi tineri să plece la studii. Iar toate funcţiile publice pe care le-a deţinut – inclusiv cea de inspector şcolar –până la trecerea lui la cele veşnice, în 1930, a ştiut să le folosească numai în favoarea oamenilor”. Iar după plecarea noastră de la şcoală am remarcat, pe clădirea Primăriei, aflată vizavi de şcoală cum se răzuise tricolorul românesc de pe tăbliţă şi s-a pictat un fond galben-albastru (n.r. – culorile Ținutului Secuiesc), pe care s-au scris cuvintele Szekely-Kocsard, vechea denumire a comunei de pe vremea imperiului. Şi, tot atunci, bătrânul învăţător, trecut prin toate necazurile vieții mi-a reamintit fraza lui preferată: „Deschideţi bine ochii, viitorul e imprevizibil ca şi trecutul”!


 

Familia Lazar in 1918

Fragmente din articolul ”O familie de ardeleni ca multe alte familii anonime”, de prof. Virginia Ardelean Niculescu, în revista “Dacoromania””: “Tânărul Lazăr Emanoil, (n.n. – tatăl lui Simion –“Revizorul”, al lui  Partenie – viitorul erou al zonei, a unui alt băiat rămas agricultor şi a încă patru fete) român dornic de învăţătură, a urmat teologia dar nu s-a hirotonit preot. S-a întors în sat, s-a căsătorit şi şi-a lucrat pământul. Era activ şi în viaţa bisericească. A fost cantor la bisericuţa de lemn, ortodoxă, din coasta dealului, construită în anul 1723, cea care le-a fost stâlp de rezistenţă prin negura vremurilor. În aceste condiţii (n.n.- desfiinţarea şcolii româneşti) Lazăr Manoilă a construit pe un teren separat o căsuţă de paiantă cu acoperiş de paie, numit de localnici ”işcoală”, unde se adunau în timpul liber sătenii români şi mai vorbeau de una, de alta, iar Manoilă le citea şi comenta din gazetele vremii. În timp de iarnă, când nu era ocupat cu lucrul câmpului, Manoilă aduna aici copiii din sat şi îi învăţa să scrie şi să citească româneşte. Strada pe care a locuit Lazăr Emanoil a fost numită de săteni strada „Manoilă”. Fiul lui Manoilă, Lazăr Simion, a urmat cursurile Şcolii Pedagogice de la Sibiu şi în anul 1905 a devenit învăţător. La început, acesta a instruit copiii românilor din comunele Măgina şi Ocoliş, unde drept recompensă a primit găzduire, hrană şi câţiva miei. În timpul primului război mondial, tânărul învăţător Lazăr Simion a fost luat prizonier în Italia. Când a venit acasă povestea între altele, cum a rămas impresionat de cinstea locuitorilor italieni, care dacă aveau ceva de vândut îşi puneau marfa la poartă, o măsuţă, un cântar, afişau preţul, iar ei îsi vedeau fiecare de munca lor… Cine dorea să cumpere ceva îşi cântărea singur marfa şi lăsa alăturat banii… În 1919, după Marea Unire, învăţătorul Lazăr Simion a pus umărul la înfiinţarea şcolilor cu predare în limba română. În Cucerdea (n.n. – vechea denimire a localităţii Lunca Mureşului) a fost primul director al şcolii cu predare în limba română. Cei de vârsta părinţilor noştri povesteau că atunci când le preda, mai ales lecţiile de istorie, copiii îl ascultau vrăjiţi… Şcoala Generală cu clasele I-VIII din Lunca Mureşului îi poartă numele. Tatăl lui Simion, Manoilă, a avut în total şapte copii: patru fete, care s-au căsătorit cu gospodari din zonă, şi trei băieţi. Unul din băieţi s-a ocupat şi el cu cultivarea pământului, altul, v-am povestit deja, devenise învăţător, iar cel mai mic, Lazăr Partenie, după Marea Unire, a activat ca voluntar (caporal) în Garda Naţională. Într-o zi a anului 1919, în timp ce era de serviciu în comuna vecină Vinţu de Sus (comuna Unirea I, de astăzi), a fost împuşcat şi a murit pe masa de operaţie în oraşul Turda. A fost înmormântat cu onoruri militare. Manoilă, tatăl lui, a murit şi el, la scurtă vreme, de jalea fiului său. Sunt înmormântaţi împreună, Manoilă, soţia sa, Veronica, şi doi fii, Simion şi Partenie. Pe o parte a pietrei funerare stă scris „JERTFINDU-VĂ, NE-AŢI ARĂTAT CALEA NEMURIRII”. Să ne amintim cu pioasă recunoştinţă de toţi înaintaşii, ştiuţi şi neştiuţi, care s-au străduit în vremuri vitrege, cu toată dăruirea, să ne netezească calea spre viitor”!