S-a petrecut cu ceva ani in urma, in jur de 33, la o parohie mica, mult prea mica la acea vreme. Am crezut, ca multi altii, ca parohia se masoara prin numarul de case sau scari de bloc sau strazi care sunt arondate comunitatii. Ulterior, mi-am dat seama ca toate acestea nu conteaza, ca adevarata parohie este mare prin profunzimea slujirii lui Hristos. Am inteles abia in timp ca o parohie devine cu atat mai mare, cu cat reuseste sa Il aduca pe Hristos in sufletele a cat mai multi credinciosi. Si asa este. Non multa sed multum capata o alta profunzime in misiunea crestina. Parohia Turda-Fabrici a devenit imensa prin sufletele care incepeau sa traiasca taina hristica din sufletul misionarului. Oamenii se simteau aici acasa. De fapt, acesta este rolul bisericilor: de a fi casa, de a-i face pe oameni sa vina acasa, sa se odihneasca si sa capete puteri pentru o noua zi sau saptamana. Din pacate, tot mai des vedem Biserica drept o institutie unde totul se raporteaza institutional: chitante taiate, prestari de servicii, donatii, constructii noi sau reparatii, anexe administrative, functii si ierarhii, superiori si supusi etc. Nu, bisericuta din fata fabricii era o casa, unde totul implica odihnitoarea ambianta a unei familii foarte unite.
Cu siguranta ca vremurile de trista amintire au incercat sa obtureze acest mesaj, aceasta misiune, si fortele raului au facut tot ceea ce au putut sa elimine misionarul din Turda, sa ii curme pasii lui de propovaduitor neobosit care, in tot ce face, stie ca are o misiune. Nu au reusit, desi au lasat rani pe sufletul lui, rani pe care altii, dupa Revolutie, cu rea intentie sau poate bieti ignoranti, le-au interpretat tendentios. Si astfel, in loc de a fi victima, l-au considerat calau pe preotul Andreicut, misionarul tacut al Tainei. Au fost sapte ani de lupta, de iubire, de rabdare, de mucenicie cu sentimentul prezentei lui Hristos. Si oamenii nu au uitat. Amprenta misionarului a ramas in sufletele si subconstientul crestinilor din oras.
Cand nu s-a mai putut, a trebuit sa mearga la Alba Iulia, ca preot. I s-a parut o eliberare de intunericul care il asculta la telefon, care il urmarea pe strada, care ii inregistra predicile, care il analiza in secret, doar-doar il va prinde cu ceva. Era un fel de hrist in templul unde misunau fariseii a-toate-ascultatori si a-toate urmaritori. La Alba Iulia a inceput o alta misiune: atat in parohie, cat si in administratia eparhiala. Deloc usor. Sistemul de aici era unul destul de militaros, dar cu temei si bine randuit. Totul trebuia sa fie perfect. Dar a fost focul necesar ca aurul din misionar sa se lamureasca si mai bine in incercarile traite.
Apoi a venit Revolutia. Toti au incercat sa scape de rau, de asprime sau de lipsa de intelegere. Asa s-a facut ca masa preotilor dorea o schimbare. Si cine sa o faca decat acela care le era pilda de bunatate si ascultare. Omul dintre ei, care rabdase ca si ei, care se calise ca si ei in acea ascultare si nevointa spre bine. Omul cu care sa poata sa stea de voba asa, fata catre fata sau, mai bine, suflet catre suflet. Nu sa le porunceasca, ci sa comunice cu ei. Au invatat atunci preotii ca exista o cuminecare a privirii, ca te poti impartasi din lumina unor ochi, care privesc si vad totul curat. Si asa Ioan preotul a devenit Andrei episcopul.
Au inceput cei mai frumosi ani ai Episcopiei de Alba Iulia. Si nu o spun eu, ci toti preotii de aici, de la Alba si Mures, care aveau si alte experiente anterioare. Lucrurile au inceput sa se implineasca nu prin porunca, ci prin privire. Era destul sa te priveasca episcopul fara sa iti spuna nimic si intelegeai totul. De fapt, te facea sa iti gasesti raspunsul nu in cuvintele aspre pe care ar fi putut sa ti le spuna, ci in ochii sinceri cu care te privea. Si atunci raspunsul venea din tine. Tu pe tine te certai si iti propuneai sa faci ceea ce trebuie sa faci. De ce? Pentru ca in comuniunea cu ierarhul era prezent Hristos. Era cu adevarat ceea ce noi, teologii, afirmam ca o sintagma: o liturghie de dupa liturghie, o prezenta hristica de dupa prezenta lui euharistica. Cand se supara iti dadeai seama doar dintr-un singur aspect: se inrosea la fata. Era ca o stare de emotivitate, de suparare pe sine, ca nu te poate face sa gandesti mai profund.
S-a format aici, la Alba Iulia, o scoala de teologie. A fost pepiniera unei noi constiinte. Teologi formati in fata ierarhului si la umbra Catedralei din Alba Iulia. Era o garantie a misiunii. Imi spunea inspectorul eparhial ca nu am nevoie sa ii inspectez pe preotii tineri, deoarece au un mare simt al altarului si ii gasesc permanent la programul liturgic pe care l-a sugerat episcopul. Simteai ca liturghia devine respiratia unei noi generatii de slujitori, care nu se mai vedeau ca angajati ai unei institutii, ci semanatorii-seceratorii holdei crestine. Mi-as dori sa avem acest sentiment si aceasta responsabilitate la nivel de tara, sa ne imbiem spre potir unii pe altii spre o recuperare spirituala a poporului roman. Romania va renaste doar prin liturghie. In rest, sunt surogatele unei societati de consum.
A inceput apoi o lupta cu minutele pentru a urma sfatul si privirea misionarului. Trebuia sa tii pasul cu el. Si s-a creat cea mai serioasa retea filantropica. Si nu o spun eu, ci cei care au convenit ca numele de Filantropia de la Alba Iulia sa fie un nume al asistentei sociale din Patriarhia Romana. Era si aici umbra pasilor misionarului.
Din pacate, l-am pierdut si de la Alba Iulia, asa cum il pierdusem si de la Turda. Dar cred ca pierderea este, de fapt, un plan ceresc pentru misionar. Este chemat…sa cheme pe altii. Este vocea care trebuie sa strige: „Veniti de primiti lumina!” Pentru cei din Alba si Mures este o pierdere, desi cred ca este timpul maturizarii noastre. Sa vedem daca misionarul a reusit sa ne faca sa umblam pe picioarele noastre si sa devenim si noi misionari. Caci lumea are nevoie de misiune si de slujire matura. Dupa douazeci de ani de episcopat eu cred ca trebuie sa devenim maturi, sa umblam pe picioarele noastre, caci inca mai avem multe de facut. Asta si a plange ca ai pierdut bratul parintelui de care te-ai sprijinit atatia ani inseamna a nu depasi starea de copil. Si cred ca nici misionarului nu i-ar placea sa vada ca a lasat in spatele lui aceeasi copii care umbla tot de-a busilea si nu au invatat sa mearga pe picioare. Ar fi pacat. L-am amari prin puerilitatea noastra.
Ma bucur pentru cei din Arhiepiscopia Clujului, desi raman trist si zic impreuna cu glasul unui parinte drag: „Avem mitropolit, dar nu mai avem un parinte aproape.” Si totusi, sufletul meu imi spune parca si altfel. Avem mitropolit, dar le-am dat si altora bucuria de a avea un parinte. E bine ca si altii sa simta duhul misionarului. Si astfel, Ortodoxia din noi va deveni matura. Vom reusi sa traim o liturghie reverberata haric pentru noi si printre noi, nu doar pe langa noi. O liturghie care uneste si sfinteste, nu doar incanta. Avem nevoie sa devenim ortodocsi constienti si maturi de chemarea noastra in aceasta lume. Sper sa putem.
Oricum, cu toata durerea celor din Alba si Mures, va dorim, Parinte bun, sa va continuati pasii misionarului intr-o lume care are atata nevoie de constientizare spre adevaratele valori ale vietii. Noi vom incerca sa mergem asa cum ne-ati invatat, impreuna cu cel pe care bunul Dumnezeu ni-l va randui de episcop. Vom strange randurile ca niste frati ai unor frumoase familii, cu atatea amintiri minunate, incercand sa realizam o alta familie, care sa ramana in comuniune cu familia iubirii in care ne-ati fost si ne ramaneti parinte si misionar.
Dumnezeu sa binecuvanteze pasii misiunii Voastre!
Ucenicii misionarului
Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan
Ieremonahul Ilie Hanuschi
