Patru ani de puşcărie pentru că i-a aşteptat pe americani: “În lagărul de la Oneşti comandantul a vrut să mă execute cu mâna lui”!

625

După “negocieri” duse, cu tact, timp de o săptămână cu Mihai Dan, fost deţinut politic în vârstă de 86 de ani ajuns în locuinţa sa din cartierul Zorilor, simt că mi se prăbuşeşte în cap cerul: mă anunţă că a vrut să îmi spună că discuţia noastră nu mai poate avea loc. Mărturiseşte apoi că n-a dormit noaptea întreagă, chinuit de trecutul pe care încerc să i-l readuc, în memorie – asta când el doreşte cu ardoare să-l uite. Totuşi, mă mai tolerează câteva minute, clipe care  îmi sunt de ajuns să-i trezesc interesul şi să-i demonstrez că nu sunt chiar profan în domeniu. Reuşind până la urmă, într-o discuţie de o oră şi jumătate, să consemnez întâmplările vieţii sale, cu adevărat excepţionale. 

 

“Am făcut franceza şi latina cu profesori aduşi de la Paris”

Om cu personalitate puternică, de maramureşean răzvrătit, originar de lângă Sighet şi corespondent“modern”al haiducului “Pintea Viteazul”,  Mihai Dan se lasă greu impresionat. Însă abia după ce află că autorul acestor rânduri l-a cunoscut îndeaproape pe unul dintre camarazii săi de suferinţă, de fapt liderul “lotului” său – pe părintele Liviu Brânzaş – dar şi pe alţi foşti deţinuţi politici,gazda se înmoaie treptat, punându-şi pănă la urmă sufletul pe tavă. Dovedind încă o dată că oamenii cu suflet îşi maschează sensibilitatea printr-o anume violenţă verbală sau de atitudine… Omul e nevăzător însă, în ciuda acestei dizabilităţi, mă priveşte direct în ochi, răscolindu-mă. Îşi începe acesta relatarea zbuciumatei sale vieţi: ”La 9 ani, în 1940 ne-am refugiat în judeţul Arad, la Sebiş-Moneasa. Făcusem două clase de şcoală la Sighet, acasă, iar următoarele două le-am făcut la Sebiş, în refugiu. În continuare am urmat, la Arad, Liceul “Moise Nicoară”, liceu particular unde profesorii de franceză sau latină erau aduşi direct de la Paris. Îmi amintesc momentul: când a venit,profesorul Michel Henry nu ştia o boabă română şi cu el am făcut franceză timp de şase ani, până-n clasa a şasea de liceu – cum ar veni acum, a zecea. Ne-am mutat apoi la Beiuş, localitatea natală a tatălui, lucru funest pentru mine – fiindcă pentru faptele mele de acolo am avut şi ghinionul să fiu arestat, în 1951, când mă aflam deja în anul II al Facultăţii de Silvicultură din Braşov. La Beiuş, împreună cu Liviu Brânzaş, Petru Stanciu, Traian Luscan, Popa Mărioara, Ilea Aurora şi ceilalţi – până la şaptesprezece -am înfiinţat “un pic” de “Frăţie de Cruce”. Am zis că dacă nu vin americanii, ne ducem noi în Munţii Bihorului şi facem rezistenţă împotriva comunismului”.Se opreşte apoi, fulgerându-mă din nou cu privirea, deşi ştiu bine că nu mă poate vedea: “Acum au venit şi uitaţi ce fac americanii la noi, cum încurajează toată porcăria ce se petrece – iar eu, naiv şi prost – pentru ei mi-am sacrificat tinereţea”! Continuă bărbatul: ”Am fost “turnaţi”, de un băiat arestat în 1948, iar noi am fost ridicaţi în 1951. Am reprezentat pentru el “moneda” eliberării sale. I-au luat pe Brânzaş şi pe Stanciu şi aşa am intrat şi noi, după ei, eu la 20 de ani, dar au fost şi fete şi băieţi de şaisprezece-şaptesprezece ani! ”

Mihai Dan la 19 ani

Tăbliţă pe poarta lagărului Oneşti: “Aţi venit să munciţi, nu să trăiţi”!

Mărturiseşte în continuare că întregul “lot” – în care se afla şi el – a fost ridicat şi dus la Securitatea din Oradea. Acolo au fost anchetaţi, “încrucişat” sau prin confruntare directă între ei, timp de un an de zile. Povesteşte mai departe Mihai Dan: “Condamnarea am primit-o în 1952 şi prin urmare am ajuns la Jilava, o puşcărie de triere, aflată sub pământ. Ţin minte că dormeam pe nişte priciuri lungi, pe care stăteam într-o dungă – iar când unul dintre noi se întorcea, trebuia să se întoarcă tot şirul după el. De la Jilava am ajuns la Oneşti, judeţul Bacău, pe Valea Trotuşului, unde am construit cabanele lagărului nostru de muncă. Acolo de aflau rafinăriile Borzeşti şi Oneşti. Am săpat şi cărat câte cincizeci de roabe pe zi, de la o distanţă de cincizeci de metri de locul unde se săpa şi apoi încărcam şi duceam roabele. De asemenea, le-am făcut locuinţe şi celor care munceau acolo şi am făcut asta până-n 1953. Era un lagăr greu, chiar criminal – unde un deţinut a fost aruncat, de viu, într-un butoi cu smoală încinsă, pentru un fleac şi unde pe tabla de la intrare scria – chiar mai cumplit decât la Auschwitz: “Aţi venit să munciţi, nu să trăiţi”!”. Surâde apoi şi-mi povesteşte o istorioară, de data aceasta plăcută, din acea perioadă contrastând puternic cu tot ce se petrecea în lagăr: “După ce au aflat că mă pricep la munca în construcţii m-au pus ataşamentist – adică făceam măsurătorile lucrărilor executate –şi am avut privilegiul să fiu trimis la măsurători escortat de-un singur securist, Joska, ungur din secuime, cu care, efectiv, m-am împrietenit. Ajunsese să mă lase să-mi fac treaba singur şi – bazându-se pe promisiunea mea că nu fug –  pe tot timpul zilei de muncă se retrăgea într-o cabană şi dormea dus. Nu-i plăcea deloc ce face şi-mi spunea că i se promisese că va fi trimis  să funcţioneze ca şef de post la el acasă, nu într-un lagăr de muncă. Odată, drept recompensă, m-a dus cu el în gara Oneşti şi mi-a dat o masă caldă, la bufet, plus cincizeci de grame de coniac”. Tot acolo, în 1953, la “jelania” lui Stalin făcută în careul ce s-a constituit în lagăr, cu acest prilej, trece pe lângă o moarte iminentă. Povesteşte în continuare Mihai Dan: “Ne-au băgat în careu, unde se afla și comandantul lagărului. Acolo, mă vede acesta şi mă întreabă de ce mă mişc încolo şi încoace şi-i agit şi pe ceilalţi. Şi-mi ordonă să ies din careu şi să mă îndrept spre gardul electric. Eu mă duc încolo, fac vreo câţiva paşi şi mă întorc. El scosese pistolul ca să mă execute, vezi-Doamne sub pretextul că am vrut să evadez, dar am realizat ce dorea să facă şi m-am întors spre el. I-am zis, în faţă, să tragă ca să-l văd cum trage în mine. El insista în continuare să mă întorc spre gard. Nu m-am întors – aşa că până la urmă s-a mulţumit să mă blesteme, după care şi-a pus pistolul înapoi în toc”.

La cimitirul din Dealul Cărămidăriei...

“Un inginer a proiectat o motocicletă. I-au suplimentat 10 ani”!

De acolo, Mihai Dan ajunge la temutul penitenciar Aiud, în renumitul “celular” în formă de T, fiind “cazat” la etajul al doilea. Îşi continuă relatarea: “La un moment dat, pentru că mă simţeam realmente rău i-am raportat unui securist că sunt bolnav, sufăr de hernie inghinală şi în consecinţă nu pot ridica nimic şi nici munci. Ca urmare am fost internat în spitalul din penitenciar, unde medicii erau cu toţii deţinuţi. Unul dintre ei m-a operat, pe viu – fiindcă injecţia făcută pe şira spinării nu a avut efect – şi m-a operat cu un bisturiu, producţie proprie, fabricat în uzină. Am stat o săptămână–două în spital după care m-au mutat din “celular” în fabrică, unde am lucrat ca frezor şi strungar pentru executarea motocicletei “IJ”, proiectată de un inginer român din puşcărie, Stambuleanu. Patentul îi va fi însușit de către ruşi, iar ulterior motocicleta va fi fabricată,în serie, în URSS. L-am cunoscut bine pe inginer. În fabrică s-a făcut motocicleta, de la zero, s-a amenajat până şi o pistă de încercare în curte şi am fost cu toţii acolo când au verificat-o. I-au spus să muncească serios la ea, fiindcă dacă-i iese proiectul îl eliberează. Din contră, după ce  a ieşit o minunăţie i-au mai dat bietului om zece ani de puşcărie. Nu ştiu să fi ieşit viu de acolo”. Tot acolo, fire răzvrătită, îşi mai atrage odată mânia unor “caralii”. Relatează el: “Lucram la secţia de maşini-unelte şi în hala alăturată se aflau lăcătuşii. La un moment dat, pe o furtună, după ce s-a oprit şi curentul, am mers în vizită la un prieten, lăcătuş – Sanda Vasile din Râmnicu Vâlcea – şi mi-am urcat un picior pe un ilău. Povesteam liniştiţi când a apărut, băţos, sublocotenentul de securitate Kis Zoltan, şeful halei. M-a întrebat, mânios, ce caut acolo. Eu i-am răspuns că nu se lucrează din cauza vremii şi stau la o poveste cu amicul meu. Mi-a ordonat să mă car de acolo, la care eu am refuzat. Mi-a urlat un “bozmeg”, împănat cu toate înjurăturile aferente şi s-a dus, nervos. Însă după două zile am fost trimis la un aşa-zis medic din penitenciar, Weiss Ludovic, ca să mă consulte. După ce mi-a luat tensiunea mi-a spus că voi fi internat pentru patruzeci de zile la “zarcă” drept pedeapsă pentru obrăznicia mea. Apoi, a doua zi, aşteptând să fiu dus la “zarcă”, apare un securist necunoscut şi-mi ordonă: “Ia-ţi tot de aicea şi urmează-mă”. Şi când să ies din sală apare Kiss Zoltan şi-l întreabă unde mă duce. “La liberare”- a fost răspunsul ofiţerului,  fapt ce a declanşat altă furtună de “bozmeg”-uri. I-am scăpat imbecilului”!

La Monumentul Rezistenţei Anticomuniste din Cluj-Napoca

Din nou la facultate

Întrebat, la ieşirea din puşcărie, unde vrea să se stabilească, Mihai Dan scrie pe chestionar: “Acasă, la Beiuş, la mama”. Izbucneşte acesta, cu patos: “Am fost un idiot, fiindcă – am aflat după aceea – dacă scriam Hamburg, la Hamburg aş fi fost lăsat să plec”. Între timp, află că tatăl său, inginer silvic, fusese dat afară din serviciu, iar sora lui exmatriculată din Facultatea de Educaţie Fizică. Se întoarce din puşcărie cu vederea slăbită, fiindcă nu avusese voie să poarte ochelari, ca să nu cumva să se sinucidă cu lentila acestora, dar şi fără dinţi deoarece şi-i “pilise” singur muşcând paturile de fier. “Am avut mereu probleme cu dinţii şi securiştii nu m-au lăsat la detist, aşa că de durere şi disperare, am muşcat partea metalică a patului până n-a mai rămas nimic din ei”. Dă din nou examen, la Braşov, la Silvicultură, la secţia fără frecvenţă dar, când să absolve anul IV,este exmatriculat din pricina trecutului său anticomunist. Munceşte în construcţii prin judeţele Cluj şi Bistriţa-Năsăud, însă, într-o iarnă este trimis la o specializare la Azuga. Acolo, unul din lectori se uită la el şi îi spune: “Dumneata nu ieşi în pauză”! Era nimeni altul decât Vasile Pătrăşcoiu, director general în Ministerul Silviculturii, care-l avertizează că-l va convoca la Bucureşti. Ajuns la Cluj, Mihai Dan uitase de incident şi,când îi era lumea mai dragă, se trezeşte chemat de director: “Hai să-ţi fac o delegaţie pentru Minister, eşti chemat la Bucureşti”.

Cu lupa electrică, singurul instrument ...

Nimeni habar n-avea care-i motivul deplasării, nici măcar directorul. Ajuns la Bucureşti, Pătrăşcoiu îi spune doar atât: “Ştiu că ai fost nevinovat şi eu vreau din tot sufletul să îndrept nedreptatea ce ţi s-a făcut lucru” Şi-i spune că i-a întocmit o cerere să fie primit în anul patru la Facultatea de Construcţii din Cluj. Mihai Dan îl tutuieşte pe director – pentru că între timp se împrieteniseră -şi-l avertizează: “Mă Vasile, să nu păţeşti ceva că te bagi peste hoţi ca mine, că io-s bandit”. “Vezi-ţi de treabă, că naşul meu e director în Ministerul Învăţământului şi treaba-i rezolvată” – avenit răspunsul lui.” Ajuns în facultate, nefamiliarizat cu materia, cere să fie returnat în anul trei de studii – i se acceptă acest lucru – şi apoi, intrând în ritm, absolvă facultatea în 1973, ca şef de promoţie. Munceşte la Întreprinderea pentru Construcţii Forestiere şi Industriale Cluj, până la pensionarea sa din 1991. Îl întreb despre viaţa sa personală. Îmi răspunde tot printr-o povestire de penitenciar: “Când eram în spitalul de la Aiud m-am trezit la căpătâiul meu cu un deţinut.  Fusese ambasador pe vremea regelui Carol al II-lea, în mai multe ţări africane, unde avusese contact cu diverşi vraci, medici, magicieni şi – pe lângă cele şapte limbi străine cunoscute – ştia să ghicească şi viitorul. Îmi zice:“Dă-mi palma să-ţi ghicesc ce viaţă o să ai”.Deşi nu credeam în aşa ceva, îi dau palma şi el îmi povesteşte tot ce mi se va întâmpla peste ani. Apoi îmi găseşte două rotocoale în capşi-mi spune că o să am la viaţa mea două soţii şi o să mi se nască şi un băiat, ceea ce s-a şi întâmplat, dealtfel”. Omul, în loc să fie obosit după dialogul nostru – care durează de minute bune – e mai proaspăt ca oricând. Îl mai întreb, în încheiere, două lucuri: care a fost relaţia sa cu Dumnezeu, pe parcursul vieţii şi, de asemenea, cum vede viitorul său şi al României. Şade o clipă în cumpănă după care răspunde: “Deşi sunt mai degrabă un darwinist, cred totuşi că Dumnezeu e peste tot, chiar şi în încăperea aceasta şi m-a salvat şi în copilărie după ce căzusem într-un râu învolburat aruncându-mă, pur şi simplu, din străfunduri, unde ajunsesem, direct pe trunchiul unei salcii. La cealaltă întrebare pot să spun următorul lucru:pentru mine nu-mi doresc decât sănătate,iar despre ţară observ un lucru, acela că mai mult stă decât merge. Iar când vorbesc despre aleşi cu ei nu aş face decât un singur lucru, şi dacă vreţi şi semnez pentru afirmaţia mea: i-aş băga în Casa Poporului, aş face vid în jurul lor şi i-aş împuşca, fără discuţii, pe toţi. Nu-s decât fiii şi nepoţii securiştilor care ne-au chinuit pe noi prin puşcării”…


Mihai dan in cartea

“Mihai Dan, în Cartea Albă a Rezistenţei Anticomuniste din zona Clujului”:“S-a născut la 24 septembrie 1931 la Poienile de sub Munte, lângă Sighet. Locuia la Beiuș şi urma la Braşov cursurile Facultăţii de Silvicultură (anul II) când a fost arestat la 17 septembrie 1951. A fost judecat, într-un lot de 17 tineri, printre care fraţii Liviu şi Virgil Brânzaş, Petre Stanciu, Traian Lusca, ş.a. Tribunalul Militar Oradea l-a condamnat la cinci ani de închisoare corecţională, condamnare care l-a purtat prin închisorile Oradea, Jilava, Borzeşti, Oneşti, Aiud. A fost eliberat în 7 octombrie 1955, după patru ani de detenţie. Abia târziu şi după ce se mută la Cluj izbuteşte să-şi ia licenţa de inginer constructor (1973) la Institutul Politehnic din Cluj. Lucrează pînă la pensionare la Întreprinderea pentru Construcţii Forestiere şi Industriale Cluj. Începând din 1990 este unul dintre cei mai activi membri din cadrul Filialei Cluj a A.F.D.P.R., implicându-se în realizarea tuturor construcţiilor: memorialul-paraclis de la Gherla, Cimitirul din Dealul Cărămidăriei, iar la Cluj pentru Monumentul Victimelor Dictaturii Carliste şi pentru Monumentul Rezistenţei Anticomuniste, a contribuit la realizarea planurilor de urbanism”.

1 COMENTARIU

  1. Cutremuratoare concluzia dansului:
    „Acum au venit şi uitaţi ce fac americanii la noi, cum încurajează toată porcăria ce se petrece – iar eu, naiv şi prost – pentru ei mi-am sacrificat tinereţea”!”

LĂSAȚI UN MESAJ