Politica externă a României în perioada comunistă din perspectiva unui american

”Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece” este cel de-al doilea volum (apărut la Editura RAO în 2013, 700 pagini), consacrat ţării noastre scris de Larry R. Watts şi urmează unei ample cărţi consacrate aceleiaşi problematici şi semnată de autorul american, intitulată „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…”, care, de asemenea, a avut un amplu ecou nu numai printre istorici, dar şi la publicul larg. Deşi pentru cine nu are oarecare cunoştinţe prealabile cele două cărţi nu sunt chiar uşor de lecturat, caracterul inedit al unor informaţii, documentarea amplă care a inclus accesul la acte recent desecretizate ale serviciilor americane de informaţii determină ca şi ultima carte să fie un succes de librărie pe deplin meritat.

Voi încerca să recenzez „Cei dintâi vor fi cei din urmă…” ca unul care am fost contemporan cu perioada examinată, o perioadă frământată din istoria României, care pentru unele ţări occidentale a fost impregnată de „prejudecăţi cognitive”, cum le spune Larry Watts. Aceste prejudecăţi au împiedicat o analiză obiectivă a politicii ţării noastre, nu numai în Vest, dar şi în ţara noastră. Antipatia faţă de politica internă a lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu au făcut să se emită judecăţi de valoare discutabile despre importanţa reală a dizidenţei în cadrul Pactului de la Varşovia. Această situaţie a servit interesele nu numai ale Statelor Unite şi NATO, dar şi ale României, care, într-o vreme, a fost cu adevărat un actor relevant pe plan internaţional. Implicarea sa în pregătirea dialogului între SUA şi RP Chineză şi Vietnamul de Nord, rolul de prim ordin ce l-a avut în amorsarea contactelor egipteano-israeliene, contacte ce s-au finalizat prin acordul de la Camp David, ce a pus capăt stării de război dintre cele două state, condamnarea fermă a intervenţiei Uniunii Sovietice şi a celorlalte patru state „loiale” Moscovei din august 1968, prin care s-a înăbuşit Primăvara de la Praga sunt numai câteva evenimente care capătă noi valenţe, prin cercetările întreprinse cu acribie asupra unor documente care până de curând au fost inaccesibile şi a consultării unei vaste bibliografii.

Desigur, într-o vreme, principalul adversar al României a fost Uniunea Sovietică, deoarece cu americanii, din 1960 până în 1980, am avut relaţii bune, uneori excelente. Preşedinţi americani au fost la Bucureşti, Nixon a fost întâmpinat de o populaţie entuziastă pe care n-a întâlnit-o în nicio altă ţară, iar Ceauşescu, după câte ştiu, a fost de trei ori la Casa Albă. Apoi, aşa cum demonstrează cartea „Cei dintâi vor fi cei din urmă…”, România a livrat americanilor armament sovietic, beneficiind la rândul ei, de clauza naţiunii celei mai favorizate, la care a fost nevoită să renunţe, când Congresul american intenţiona să o ridice din cauza încălcării grosolane a drepturilor omului. În privinţa deteriorării relaţiilor cu SUA, domnul Larry Watts simplifică, evident, lucrurile. Nu numai emigraţia maghiară, invocând pretextul „genocidului cultural” faţă de conaţionalii lor din Transilvania, a făcut să scadă acţiunile lui Ceauşescu. Prin ansamblul politicii interne, România a devenit oaia neagră a Europei. Mutarea şi demolarea unor biserici monumente istorice, smintitul plan de sistematizare a localităţilor, au contat mult mai mult decât propaganda autorităţilor de la Budapesta şi a celor cu care acestea au colaborat în străinătate. Deşi autorul recunoaşte politica aberantă dusă de dictator pe plan intern, pentru întârzierea integrării în NATO şi UE, antecedentele perioadei comuniste sunt şi ele răspunzătoare. La fel cu mineriadele şi modul cum românii l-au votat pe Iliescu în mai 1990 cu un procentaj de peste 80% din alegători şi cu un devotament fără margini au făcut ca foştii aliaţi ai Moscovei să fie mult mai bine priviţi în Occident decât România. Şi, în fine, la peste 20 de ani de la căderea comunismului, nu există ţară în Europa răsăriteană în care un partid de stânga să fie de departe cea mai importantă formaţie politică. Eu nu zic că Victor Ponta este un cripto-comunist, chiar dacă într-o vreme s-a arătat admiratorul lui Che Guevara, dar rămân cu siguranţă cu credinţa că românii au o memorie scurtă. Nu trebuie însă uitat că în perioada cercetată de Watts i-am avut pe Paul Goma şi Doina Cornea şi pe cei de la SLOMR – sindicatul liber, ai căror conducători au fost bătuţi şi internaţi în spitale psihiatrice. Dacă însă întrebi cine a fost braşoveanul Babeş, care, în semn de protest faţă de regim, şi-a dat foc pe pârtia de schi, puţini ar putea să-ţi răspundă.

În timpul lui Kadar ungurii au trăit mai bine, climatul cultural a fost incomparabil mai suportabil – am avut o colegă de birou care mergea la Budapesta în fiecare vară ca să vadă filme occidentale la cinematecă. Această situaţie a fost consecinţa revoluţiei din 1956, a eroismului luptătorilor care au demonstrat multă consecvenţă în apărarea valorilor democratice, în pofida exceselor care s-au înregistrat. Apoi, polonezii au dat un papă, care a contribuit decisiv, alături de Reagan, la căderea comunismului. Conducătorul lor, comunistul Jaruzelski, l-a invitat pe Papa Ioan Paul al II-lea în Polonia, unde l-au aşteptat milioane de credincioşi. Nu a cedat insistenţelor lui Brejnev, care i-a cerut liderului polonez să contramandeze vizita. Au mai fost, deci, conducători comunişti cu sentimente naţionale, Ceauşescu nedeţinând monopolul acestei situaţii.

Mai am o remarcă. Încadrarea Iugoslaviei, de multe ori alături de statele fidele Moscovei, mi se pare exagerată. Este adevărat că în problemele Orientului Mijlociu, vecinii noştri din Vest au adoptat o poziţie mai apropiată Uniunii Sovietice decât România. Să nu uităm însă două situaţii semnificative. Tito, în perioada 1948-1955, s-a confruntat cu ruşii, alături de aliaţii lor în care se găsea şi republica Populară Română, cu mult mai dur decât Gheorghiu Dej în perioada cât a condus ţara noastră. Pe de altă parte, după invazia Cehoslovaciei, primul lider cu care s-a întâlnit Ceauşescu pentru a discuta ce se va întâmpla dacă şi România va fi invadată de sovietici a fost conducătorul iugoslav.

Din perspectiva evocată mai înainte, consider că unele aprecieri tranşante din carte sunt excesive, dacă nu, pur şi simplu, maniheiste. Astfel, nu mă îndoiesc că citatele din Engels şi Marx, prin care se fac aprecieri deosebit de negative la adresa românilor sunt reproduse exact, dar nu trebuie omis faptul că Marx a condamnat ferm şi extrem de convingător anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist în 1812. Îmi aduc aminte că, în 1964, când a apărut cartea acestuia despre Basarabia, editată de Academia Română, am făcut eforturi deosebite să-mi parvină volumul. Se impune, deci, ca aprecierile categorice să se exercite cu anumită moderaţie, altminteri se simplifică realitatea, dar nu în bine. Pe această linie de gândire, mai consider că rolul lui Ilie Ceauşescu şi al Centrului de Istorie şi Teorie Militară în restabilirea unor adevăruri din trecutul istoric este exagerat. De asemenea, nu se susţine documentat nici afirmaţia că Elena, spre deosebire de Nicolae era mai „internaţionalistă”. Conflictele dintre Cabinetul II şi anumiţi membri ai familiei Ceauşescu porneau de la antipatii personale şi nu de la premise ideologice. Argumentele în sens contrat aduse de Larry Watts nu au reuşit să mă convingă de contrariul.

Şi, în fine, este adevărat că Gorbaciov nu a dorit, prin perestroika şi glasnost, dispariţia comunismului, ci reformarea lui. Eşecul acestei acţiuni (reforma socialismului) a fost unul total. S-a confirmat teza lui Havel că nu există societate intermediară între capitalism şi socialism. Faptul că, până la urmă, ruşii şi aliaţii lor, în materie de politică externă, au acceptat unele din tezele româneşti, nu are o relevanţă ieşită din comun. Astfel, când în Polonia, în toamna anului 1989, puterea a trecut de la comunişti la Solidaritate, Ceauşescu a fost omul trecutului şi nu Gorbaciov, chiar dacă primul nu a solicitat neechivoc o intervenţie militară. În carte se afirmă că în decembrie 1989, când echipa lui Iliescu dorea să mai păstreze câte ceva din „idealurile neîntinate” adus în România în toamna anului 1944 de tancurile sovietice, ruşii au fost aceia care nu au dorit să se implice în evenimentele de la noi.

În pofida acestor observaţii, cartea merită pe deplin să fie comentată de istorici „fără idei preconcepute” şi o recomand insistent şi călduros celor care nu au uitat trecutul şi intenţionează să-l cunoască mai bine.

28 iunie 2013

Adrian Man