La un veac de la izbucnirea Primului Război Mondial, la 70 de ani de la debarcarea aliaţilor pe coasta Normandiei, spre a izbăvi – cu un uriaş tribut de vieţi omeneşti – bătrîna Europă de fascism, la un sfert de secol de la dispariţia Cortinei de Fier, prezentul este zguduit de convulsii belicoase, mult mai puternic decît ne-am fi imaginat.
Endemicele nelinişti şi vărsări de sînge din Orientul Apropiat au intrat din nou într-o fază acută, revoluţiile din lumea arabă au degenerat într-atît încît riscul unui dezechilibru de lungă durată în întreaga regiune, cu consecinţe incalculabile şi pentru Europa, se transformă sub ochii noştri în realitate. Şi ca şi cum toate aceste involuţii nu ar fi suficient de grave şi de nefaste, spectrul unui adevărat război bîntuie şi la frontierele de răsărit ale Uniunii Europene. Conflictul ruso-ucrainean pare a prevesti o resuscitare a Războiului Rece, la exact cei 25 de ani care au trecut de la îngroparea lui.
Crochiul neliniştitului prezent pe care-l trăim îi poate încuraja pe amatorii de analogii să reafirme că istoria se repetă. Poate nici nu ar greşi prea mult, de vreme ce şi unul din cei mai pertinenţi cunoscători ai istoriei secolului trecut, politologul Herfried Münkler, profesor la Universitatea Humboldt din Berlin, autorul unei epocale scrieri consacrate Primului Război Mondial, intitulată Marele Război. Lumea între 1914 şi 1918, scriere apărută în decembrie trecut, dă de înţeles că, deşi căzut în relativă uitare, azi el pare mai actual ca oricînd. Într-un dialog cu colegul său Stephan Schlak, între altele redactor al unei Reviste de istorie a ideilor, Herfried Münkler argumentează de ce, pînă şi în această clipă, Primul mare Război Mondial rămîne o provocare politică. Concomitent, întrevede însă şi himerele unui neo-romantism politic, precum şi reabilitarea noţiunii de război just, bun, drept, în dezbaterea iscată de utilizarea dronelor în operaţiunile militare.
Sub titlul „Animalele de jertfă au devenit tot mai puţine“ („Die Opfertiere sind knapp geworden“), numărul 21 al revistei semestriale a Fundaţiei Culturale Federale, un număr tematic consacrat Primului Război Mondial, include şi interviul cu Herfried Münkler, realizat de Stephan Schlak. În cele ce urmează, prezentăm traducerea integrală a dialogului.
Stephan Schlak: De ce încă şi astăzi Primul Război Mondial reprezintă o provocare politică?
Herfried Münkler: El rămîne o provocare politică fiindcă, de fapt, nimeni nu l-a vrut. Acest război este cu totul diferit de cea de-a doua conflagraţie mondială. Analiza lui, de pe poziţii teoretico-politice, este cumplit de plictisitoare: ea se concentrează asupra a doi, trei actori politici şi asupra sinistrelor lor intenţii. Primul Război Mondial este rezultatul interacţiunii mai multor actori, în linii mari bine intenţionaţi, avînd însă ţeluri diferite. De aceea persistă întrebarea: se mai poate repeta aşa ceva?
Totuşi, acest război ne apare, la prima vedere, ciudat de îndepărtat. Entuziasmul belicos, emfaza naţionalistă, cultul eroismului îl apropie mai degrabă de războaiele secolului al XIX-lea, decît de zonele de conflict şi de războaiele asimetrice ale prezentului.
Fireşte că ne desparte de acest război un veac îndelungat. Dar ceea ce este senzaţional e modul în care el a devenit un factor de acceleraţie. Cînd, în 1914, unităţile s-au avîntat în luptă atacînd masivele formaţiuni de infanterie, ele au urmat un model comparabil încă cu cel al războaielor de eliberare. Dar cel tîrziu la Verdun, în primăvara anului 1916, aspectul soldaţilor, stilul de luptă, tactica infanteriei se modifică vizibil. Acest război, pe de o parte, ne trimite înapoi în timp, cam pînă în anul 1812, pe de altă parte, deja în plin secol XX, începînd de la căştile de oţel şi tancuri, pînă la avioanele de vînătoare şi bombardiere. Merită pomenit că în războaiele care au dus la destrămarea fostei Iugoslavii au ieşit din nou la iveală, schematic, faliile din 1914: francezii au tins să divulge sîrbilor planurile ONU, vrînd în acest fel să împiedice ca influenţa Germaniei să ajungă din nou la vechile frontiere militare ale Austriei. În contextul actual, spaţiile postimperiale din Orientul Apropiat şi Mijlociu sînt cele care ne-ar putea da nouă, europenilor, de furcă. Germaniei, ca putere în mijlocul Europei, îi revine o copleşitoare importanţă, care însă nu mai este de natură militară, ci economică. Şi nu din senin, în ţările din sudul Europei, de la stînga pînă la dreapta spectrului politic, se vîntură imaginea unei Germanii ostile.
Tot aţintindu-ne privirile spre ţările-problemă din flancul meridional, Grecia, Cipru, am scăpat din vedere periferiile, realmente explozive politic: Orientul Apropiat şi Mijlociu. Speranţele de democratizare, legate de aşa-numita Arabeliune, s-au cam spulberat.
Recurgînd la termenul Primăvara Arabă, spre a desemna o revoltă preponderent violentă, am proiectat asupra evenimentelor o blîndă şi romantică lumină primăvăratecă. Procedînd astfel, am ignorat componenta ameninţătoare a dinamicii acestei revoluţii. Semantica a ocultat brutalităţile, deşi ar fi trebuit să se ştie că ne vor sta în faţă ani de violenţe şi instabilitate, cum s-a întîmplat, nu în revoluţia germană din 1989, ci în cea franceză, din 1789. Sîntem confruntaţi cu o evoluţie din care nimeni nu poate deduce în ce fel pretenţiile maselor arabe pot fi satisfăcute în spaţiul în care ele trăiesc. Simplul fapt că, la numai un an de la accesul lor la putere, Fraţii Musulmani eşuează din pricina unor probleme economice, dă deja reala măsură a dificultăţilor. Dar simultan, indică ce va veni peste noi. Necazul este că europenii şi-au pulverizat resursele materiale pe propriile ţărmuri mediteraneene, spre a-i salva pe greci, pe ciprioţi şi pe alţii. Iar acum nu mai sînt în stare să cumpere timp, în stil mare, pe ţărmurile de vizavi, ceea ce ar putea atenua violenţa procesului revoluţionar. Dacă însă componentele sociale şi politice ale acestui proces converg, revoluţia devine cataclismică: modelul evoluţiei ei nu mai este anul 1989, ci anul 1789.
Citeşte continuarea interviului pe dilemaveche.ro
