Moartea a venit la 8 dimineaţa

Szekely Istvan mă abordează direct, bărbăteşte, în Piaţa Mărăşti din Cluj-Napoca. Oarecum intimidat, îl studiez pe bărbatul nu prea înalt, cărunt şi-i ascult cu gura căscată, la propriu, uluitoarea poveste, până când mă conving că omul nu aiurează. Realizez repede că bărbatul, în vârstă de 58 de ani, îmi vorbeşte de un episod tragic, fără precedent în istoria ultimelor decenii ale Clujului, care l-a afectat profund pe plan personal şi familiar: e vorba de explozia violentă, petrecută în dimineaţa zilei de 27 octombrie 1987, cu câteva minute după ora 8.00, în secţia de vopsitorie a Cooperativei “Munca Invalizilor” din Cluj-Napoca, soldată cu moartea a 15 persoane, printre care şi a mamei sale. Îmi spune că a trăit pe viu toate acele momente, el fiind tâmplar atunci la instituţia respectivă – iar sora lui, angajată şi ea la cooperativă, a scăpat cu viaţă doar pentru că ieşise din secţie doar cu câteva secunde înainte de producerea deflagraţiei. În schimb, arată că mama lor, Szekely Iuliana, a decedat la spital, după o agonie de cinci zile, din pricina arsurilor contactate, la plămâni, pe când ceilalţi 14 colegi au murit, cu toţii, chiar în acea zi: nouă dintre ei după ce se-au aruncat de la etajul IV, ca torţe vii, trei în interior, făcuţi scrum de explozie şi alţi doi, la spital, în aceeaşi zi.

Ne retragem într-un bar, ca să putem discuta în voie, hotărât să las baltă tot ce-mi programasem pentru ziua respectivă, doar ca să aflu cât mai multe lucruri despre teribilul incident care – după cum se va vedea mai târziu – a pus pe jar autorităţile comuniste ale vremii, până la cel mai nivel, crezându-se că a fost un sabotaj al unui serviciu secret străin. Continuă bărbatul, teribil de tensionat, cu o exactitate incredibilă – semn că evenimentul, petrecut în urmă cu 28 de ani, îl macină şi acum: „În ziua respectivă mama a întârziat la serviciu – trebuia să ajungă la ora 6.00 – dar a ajuns cu o jumătate de oră mai târziu. În mod normal trebuia să iasă la pensie la 53 de ani, depăşise puţin această vârstă, însă legea de atunci o obliga să mai lucreze trei luni după soroc şi doar apoi să rămână acasă. Eu lucram la secţia tâmplărie, eram de serviciu în momentul producerii exploziei, aşa că am fost martor la tot ce s-a întâmplat imediat după aceea, dar am avut doi colegi care au văzut prin geam totul, inclusiv cum ard oamenii  dinăuntru.” Arată că, din păcate, n-a auzit zgomotul exploziei, datorită sunetului produs de un strung, dar s-a trezit faţă în faţă cu doi fraţi, tâmplari şi ei – Istvan şi Peter Bodor – care ţipau că arde secţia. Într-o primă instanţă Szekely a crezut că incendiul s-a produs în vecini, la “Arta Jucăriilor”, însă s-a îngrozit când i s-a precizat că explodase secţia vopsitorie, unde lucra mama lui şi, în vecini, la metrologie Maria, sora acestuia. „Când am dat să urc scările, coborau deja nevăzătorii de la etajele inferioare – şi când mi-am făcut cu greu loc printre ei, între etajele unu şi doi, am văzut-o în sfârşit şi pe soră-mea cum cobora împreună cu mama. Hainele din material supraelastic le erau lipte pe corp – ale mamei mai tare şi erau complet negre – iar părul lor era pârlit. După cele două coborau pe scări Szanta Gyongyi şi Florescu Ecaterina, arse îngrozitor şi ele. Erau singurele care au reuşit să scape din secţia aflată în flăcări, alături de mama – dar ambele au murit ceva mai târziu, la spital. Am prins-o pe mama de mână, s-o ajut şi am coborât împreună cu ea şi cu soră-mea, la parter, apoi ne-am deplasat împreună până la <Arta Jucăriilor>, colţ cu strada Câmpina, de unde a venit cumnatul, şofer la I.J.T.L. (n.n. – Întreprinderea Judeţeană de Transport Local) şi le-a dus la spital pe amândouă. Din fericire, Maria n-a avut decât arsuri neînsemnate, însă mama a murit după cinci zile de chinuri, fiind arsă pe dinăuntru de gazele inhalate”, mai declară, profund marcat bărbatul, chiar şi după cei 28  de ani câţi au trecut din 1987. O coincidenţă stranie, legată de moartea acesteia, pe care Szekely  ţine cu tot dinadinsul să mi-o împărtăşească: cea care i-a dat viaţă a murit pe 1 noiembrie, exact în ziua când şi tatăl său trecuse la cele veşnice, cu doi ani în urmă. „Ne-a spus, dimineaţă, de pe patul de spital, să mergem la Luminaţie şi să-i aprindem lui tata, la mormânt, o lumânare şi să-i punem şi o floare la căpătâi – iar când ne-am întors, seara, mama nu se mai afla în salon: murise şi trupul îi fusese dus deja la morgă.”

 

incendiu munca invalizilor 1987

“A fost ca la World Trade Center”

Bărbatul începe apoi descrierea amănunţită a modului în care s-a produs evenimentul, vorbind despre condiţiile de muncă ale angajaţilor cooperativei în acele momente: „La <Munca Invalizilor> se muncea într-un ritm îngrozitor, în ture de 12 cu 24 de ore, fiindcă marfa mergea, în totalitate, la export – în Olanda şi Germania. Iar directorul adjunct de atunci, Muller  – Vincze era preşedintele – le-a ameninţat, astfel, cu o săptămână înainte de explozie, după ce femeile i s-au plâns de condiţiile de muncă insuportabile: <Dacă nu acceptaţi să lucraţi 12 cu 24, dau afară o sută dintre voi şi aduc în locul vostru alte două sute>! Nu ştim nici azi ce s-a întâmplat de fapt, care au fost cauzele exploziei, că nu ne-a spus nimeni – dar se lucra cu substanţe inflamabile, aşa încât nu e greu să ni le închipuim, una dintre ele fiind probabil şi gradul de oboseală la care  ajunseseră oamenii. De altfel, până la urmă ţap ispăşitor a fost găsit Szackacs-bacsi, brigadierul, care a fost sancţionat – mai mult de ochii lumii – prin mutarea lui, în vecini, la <Mobilă şi Tapiţerie>. Ne-ar putea spune şi el multe lucruri dar, din păcate, omul a murit recent… Cert este un lucru: de acolo n-au scăpat, pe moment, decât mama şi cele două femei, care au murit la rândul lor, cum spuneam, la spital, ceilalţi 12 colegi fiind blocaţi de uşa care s-a închis automat, rămânând izolaţi de restul secţiilor aflate la etajul IV. Alţi aproximativ o sută de angajaţi de pe etaj au avut un noroc extraordinar: au coborât pe scara exterioară, de incendiu – care fusese confecţionată de către conducere doar cu trei luni înainte de producerea catastrofei – altfel ar fi murit cu toţii, sufocaţi. ” Descrie, mai departe tabloul îngrozitor al tragediei, după ce s-a spart, într-un târziu, uşa: o muncitoare, Izabella Tauffe a fost găsită carbonizată în interiorul secţiei, chiar în faţa uşii, fiind identificată după un inel pe care-l purta, la fel ca alte două colege ale sale, recunoscute la rândul lor după verighete. De asemenea, arată Szekely – că trupurile lipsite de viaţă a doi soţi, Margit şi Istvan Szabadus, dar şi a altor şapte femei au fost găsite în curte, după ce săriseră pe geam sau au fuseseră proiectate de suflul celei de-a doua explozii, petrecută la câteva minute de la prima. “A fost ca la World Trade Center, în 2001”, precizează, cu groază, bărbatul.

 

Maria Lung net

Maria Lung: “Un minut mi-a lipsit ca să ard şi eu în explozie”

O sunăm apoi pe Maria Lung, sora lui Szekely. Doresc să aflu mai multe amănunte despre eveniment, însă femeia – astăzi în vârstă de 61 de ani – a ales să-mi dea detalii prin telefon, probabil din timiditate, ori poate pentru că rănile sale, pricinuite de moartea mamei nu s-au vindecat nici după 28 de ani. Totuşi, femeia e extrem de concisă în mărturia ei: “Eu am fost în acea dimineaţă la ea, unde am stat împreună la pauza de masă de la ora 8, dar am plecat până-n secţia unde lucrez, din vecini, ca să iau ceva de acolo. Nici nu ajunsesem acolo, când am auzit explozia, aşa că m-am întors în fugă, la mama. Era căzută afară din cadrul uşii, alături de celelalte două colege, aşa că am sprijinit-o, şi am început să coborâm împreună pe scări. Dacă mai stăteam lângă ea câteva secunde, în vopsitorie, în mod sigur muream şi eu.” Apoi, interlocutorul meu, Szekely Istvan, Îi apelează şi pe foştii săi colegi, fraţii Istvan şi Peter Boldor, cei care au văzut primii catastrofa şi au dat atunci alarma. În mod straniu, scenariul se repetă: şi aceştia, asemeni Mariei Lung refuză să mă întâlnească, spunându-mi că preferă să-mi relateze telefonic toată istoria. Mă resemnez şi – neavând încotro – accept această manieră de dialog. Începe Istvan Bodor:  “Iată cum a fost. Aveam un uscător, situat la vreo 70 de metri de vopsitorie, tot la etajul IV, unde se uscau lemnele. În momentul exploziei eu tocmai schimbam uscătorul. Când am privit către secţie am zărit flăcări ieşind din aerisirea aflată pe acoperiş. După aceea, peste câteva secunde s-a aprins totul şi am văzut prin geam cum câţiva oameni sunt mistuiţi, instantaneu, de flăcări. Am coborât pe scări şi am anunţat portarul, care habar n-avea ce se întâmplase şi am dat apoi alarma în întreaga clădire.” Adaugă apoi că, mai târziu a aflat de la lucrătorii instituţiilor aflate în vecini cum, noaptea trecută paznicul de la depozitul de seminţe al I.C.A.P.A. (actualul <Romcereal>) situat în spatele clădirii, văzuse scântei ieşind pe aerisirea de la <Munca Invalizilor>. Acesta îi raportase, prompt şefului său iminenţa unui incendiu, dar respectivul îi spusese paznicului să-şi vadă de treburile lui. “Dacă vecinii ne-ar fi atenţionat atunci că ies scântei pe aerisire, poate că nu ar fi avut loc niciodată tragedia”, concluzionează Bodor Istvan.

 

Szekely Iuliana net

Autorităţile au muşamalizat, în forţă, cazul

Ce a urmat, după producerea exploziei, e de domeniul S.F.-ului: la faţa locului au sosit ambulanţele, pompierii, miliţia, procuratura  – reprezentată prin procurorul-şef al Tribunalului Cluj, regretatul Ionică Pop şi prin Tit Liviu Domşa, procuror militar regional, la rândul său, decedat. Un miliţian pensionar, care mi-a relatat faptele sub protecţia anonimatului arată că la scurt timp zona a fost izolată şi încercuită de trupe de miliţie şi securitate, crezându-se că a fost vorba de un sabotaj al unui serviciu străin, menit să cutremure stabilitatea sistemului comunist din România. Însă, curând, a venit următorul ordin de la Bucureşti: toată lumea să se retragă şi să facă loc echipei, de la cel mai înalt nivel, din Capitală, ce urma să sosească la Cluj cu avionul de amiază. La faţa locului se aflau deja primul secretar  P.C.R. al judeţului, Ioachim Moga, generalul de securitate Ioan Şerbănoiu, şeful I.J.M.I. şi  colonelul Nicolae Ioniţă, şeful Securităţii judeţene, însoţiţi de ofiţerii Serviciului II contrainformaţii din sectoarele economice, antisabotaj şi de căpitanul Ioan Medan, specializat pe probleme de antiterorism. În scurt timp a apărut şi Angelo Macri, şeful Direcţiei Antisabotaj, care a cercetat cazul sub aspectul posibilităţii unui sabotaj venit din exterior, din partea serviciului maghiar A.V.O., victimele fiind, în majoritatea lor persoane de etnie maghiară. Dar acesta, după ce-a anchetat ce-a anchetat, timp de două săptămâni, s-a deplasat de urgenţă la Braşov, unde începuseră mişcările muncitoreşti, anticomuniste, din 15 noiembrie, însă nu înainte de a da ordin să fie muşamalizat rapid cazul, “nefiind permişi atâţia morţi la un accident petrecut în comunism”. De altfel, conform relatărilor celor implicaţi în caz, presa locală a publicat doar un articol, de câteva rânduri, unde nu se specifica numărul victimelor, ci doar faptul că la Cluj a avut loc o explozie. De asemenea, imaginile filmate cu acea ocazie au dispărut şi ele, fiind transportate direct la Bucureşti, după ce cameramanul Securităţii, consemnase, pe cameră, evenimentul. În schimb, pe 31 octombrie, în cotidianul de limbă maghiară “Igazsag” a apărut necrologul a paisprezece dintre victime, dovadă clară a tragediei – cea de-a cincisprezecea, Szekely Iuliana murind, aşa cum s-a relatat anterior, în spital, după cinci zile.

Cât despre odiseea familiei Szekely, aceasta a continuat – cu un şir îndelungat de umilinţe. „Ne-au oferit un loc de mormânt pentru mama, în cimitirul Mănăştur, însă l-am refuzat pentru că aveam loc pentru ea, lângă tata, în acelaşi cimitir. Cooperativa ne-a oferit în schimb un bon valoric, de 2.000 de lei, permiţându-ni-se să cumpărăm de la <Central>, pe banii noştri, aşa cum era regula în comunism, produse alimentare şi alte lucruri. Aşa că am cumpărat două kile de alcool rafinat, salam şi alte alimente, cu care am organizat masa de înmorântare a mamei – şi nu cheful ce urma să-l facem de pensionare, în cinstea ei. Urmaşilor unora dintre victime – cele care fuseseră membre de partid sau uteciste – li s-au dat ajutoare destul de consistente de la partid – în schimb, nouă, care n-am avut nimic în comun cu regimul nu ne-au dat nimic”, arată, în continuare, bărbatul. Bărbatul tună şi fulgeră, de asemenea, împotriva episcopului Laszlo Tokes, care le făcuse promisiuni televizate, la revoluţie, urmaşilor celor morţi în accidentul de la 27 octombrie 1987 de la Cluj: “S-a lăudat că ne va da ajutoare ca lumea, tuturor – şi, când colo, prin 1990 a venit cu pacheţele conţinând un kil de zahăr, altul de ulei şi câteva alimente, ceea ce a însemnat pentru noi o nimica toată.”

 

scara munca invalizilor net

Astăzi, la locul tragediei

Păşesc în curtea instituţiei unde a avut loc, în urmă cu 28 de ani cea mai mare tragedie a ultimelor decenii din Cluj-Napoca. Pe drum, îl consult şi pe istoricul Tudor Sălăgean, pentru a afla dacă domnia sa are ştiinţă dacă vreo tragedie de o asemenea amploare ar fi avut loc în ultimele decenii, la Cluj. Mărturiseşte că nu ştie ca vreun accident cu atâtea victime să fi avut loc în istoria recentă în muncipiu, aşa că expresia mea nu e deloc hazardată… Mă prezint la poartă, unde mă ia în primire d-na Silvia, ofiţerul de serviciu al “Tehnolemn”-ului, firma care a preluat, în anul 2005, denumirea şi sediul Cooperativei “Munca Invalizilor”. Cu amabilitate, mă înştiinţează că la această oră aici nu mai lucrează decât 13 persoane care au făcut parte din vechea cooperativă, împreună cu dânsa şi cu managerul Solomon Mornea, ei fiind la această oră “veteranii” instituţiei. Declară că a venit aici – ea şi dl. manager – abia în 1988, la un an după producerea tragediei. “Totuşi, un lucru pot să vă spun, cu mâna pe inimă: chiar şi astăzi, deşi au trecut 28 de ani de la nenorocirea aceea – iar sălile au fost zugrăvite şi recondiţionate, în câteva rânduri – la etajul III al clădirii persistă încă acel miros inconfundabil, dulciu, de ars, semn că aici a avut loc un incendiu mare”, arată, oarecum tulburată, femeia.

necrolog munca invalizilor net

P.S. Pentru memoria lor veşnică, iată lista celor 15 muncitori de la Cooperativa “Munca Invalizilor”, decedaţi ca urmare a exploziei produse în acea zi fatidică de 27 octombrie, 1987: FLORESCU ECATERINA, SANTA GYONGYI, SZEKELY IULIANA, SZEP IDA – ADRIANA, TAUFFE  IZABELLA – TUNDE, BLAGA MARIA, VITMAN IULIA, STOR VALERIA, INCZE IRINA, MOLDOVAN LILI, SZABADOS ISTVAN, SZABADOS MARGIT, RUSU MARIA, BÎLC ILEANA, CHIOREAN PUŞCAŞ ELENA.

Sorin Grecu

11 COMENTARII

  1. Eu spun sa se mai gândească domnul Sekej mai bine cine era acolo șef de secție? Era totul alcineva! Era chiar tatăl meu.Care după incident a fost de nenumărate ori trezit noaptea și dus la sediul securității!!!!

  2. Atunci a venit si Emil Bobu la Cluj, trimis de Ceausescu. In anii 70-80 a mai avut loc o explozie , la Sanex, si acolo victime, suspiciuni de sabotaj. Felicitari domnule Grecu, ne mai amintim si noi de Clujul asta batran!

  3. Astazi, 31.10.2015 a avut loc o mare tragedie care m-a pus pe ganduri si anume incendiul din Bucuresti in care au murit pana la ora actuala 27 de persoane. De cand am auzit povestea azi dimineata m-am gandit la un singur lucru toata ziua.. si matusa mea, regretata fie, a avut acelasi sfarsit tragic. Matusa mea era Tauffer Tunde care a murit acum 28 de ani in acest incident si pe care eu nici nu am apucat sa o cunosc! Am cautat articole referitoare la cele intamplate in fabrica mortii si am realizat cu stupoare ca acesta este singurul. Am izbucnit in plans citind randurile si stiind ca o fata, de varsta mea, a murit intr-un incident de genul si nici pana astazi nu s-a putut face dreptate. Rusine Romania! Rusine Clujului! Nici dupa atatia ani….

  4. De doamna Chiorean Puscas Elena au ramas 5 copiii din care unu minor am cunoscut-o bine cred dumnezeu sa o ierte si sa o odihneasca in pace

  5. Ziua despre care vorbiti a fost in 28.10.1987 o zi pe care nu o voi uita niciodata eu aveam 17 ani iar sora mea Tauffer Izabella Tunde de 19 ani care ar fi avut toata viata inainte …………..

  6. in urma accidentului nu a fost condamnat nimeni deoarece s-a musamalizat totul pina in ianuarie cind ceausescu a implinit 70 de ani si s-a dat amnistie generala. intradevar totul a plecat de la ventilatorul instalatiei de aerisire.era ziua de 28 octombrie 1987,zi care nu o voi uita niciodata

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.