Povestea nefardată a Castelului „Octavian Goga” din Ciucea: „O femeie a leşinat văzând într-o zi fantoma poetului şi a Veturiei”!

2553

Profesorul Aurel But, fost director al Muzeului Memorial „Octavian Goga” de la Ciucea, timp de 32 de ani, este un personaj cu totul neconvenţional şi extrem de fascinant. Acesta, fiu al locului, cunoaşte majoritatea istoriilor legate de fabulosul castel – încă de la construcţia lui, trecând prin perioada în care i-a aparţinut poetului şi soţiei sale, şi până în zilele noastre. Incitat, acest povestitor desprins parcă din stirpea lui Ion Creangă, deapănă întâmplări care ar putea face oricând subiectul unui roman de aventuri – dar şi SF, deoarece Veturia, văduva poetului, era o iniţiată în spiritism şi practici ezoterice. La ceas de seară, But ne-a relatat şi câteva întâmplări, din „biografia” castelului, care nu pot fi incluse decât în această categorie.

 

Goga: „Nu se refuză o văduvă, mai ales că-i a prietenului meu”

Înainte de a trece la povestirea întâmplărilor castelului, de-a lungul câtorva decenii, Aurel But ţine să-mi facă un scurt istoric al acestuia. Începe profesorul: „Domeniul a fost cumpărat de Octavian Goga în octombrie 1920, cu un contract semnat la Budapesta şi contrasemnat la Bucureşti, la preţul de 280.000 de coroane. În 1919, poetul primeşte o scrisoare de la văduva poetului Ady Endre, care-i spune că ar fi o mângâiere sufletească dacă îi cumpără zestrea pe care o are de la tatăl său. În contextul acesta s-a făcut vânzarea muzeului, iar poetul a achitat în urma actului de vânzare-cumpărare, cu bani luaţi de la Banca Agrară din Cluj”. În timpul vizitei la Ciucea făcută de poet în compania lui Alexandru Hodoş, redactorul şef al revistei sale, „Ţara noastră” şi a Veturiei, aici au găsit – după cum se confesează văduva poetului – nişte încăperi fără uşi şi fără geamuri, „totul era o ruină”. L-a întrebat pe Goga – dezamăgită de privelişte – la ce-i trebuie moşia fetei lui Boncza, văduva lui Ady Endre, însă poetul îi răspunde: „Chestiunea nu se pune aşa. Niciodată nu se refuză o văduvă, cu atât mai mult că-i văduva unui prieten de-al meu. Iar de aceea am să-i cumpăr zestrea lui Czinska, şi de-ar fi să o dau cadou cuiva”. În 15 ianuarie 1921 se căsătoreşte cu Veturia şi „tânăra” familie începe refacerea domeniului, în 1922. „În 1927 se încheie lucrările şi aici trebuie menţionat că se împrejmuieşte domeniul cu zid de piatră, se etajează şi măreşte „clădirea-castel”. Această clădire a fost numită „castel” de către ciuceni după ce-a fost ridicat de Boncza la sfârşitul veacului al XIX-lea, pentru că avea două turnuri crenelate. Ady stătuse aici împreună cu tânăra lui soţie doar doi ani, între 1915 – 1917, în plin Război Mondial, dar acesta se retrage la Budapesta şi moare în anul 1919. „Casa Albă” şi „Casa Ady” rămân neschimbate, compartimental şi arhitectural şi aici poetul cumpără în anul 1923 de la Cultul Reformat şi partea de sus a incintei, împreună cu clădirea-mănăstire aparţinând Ordinului Ursulinelor”. Relevante în acest sens sunt următoarele însemnări din jurnalul Veturiei: „Când m-a adus soţul meu la Ciucea mi-am dat seama că mă aflu în faţa propriului meu mormânt. Spun asta dându-mi seama cât este aici de lucru”. Şi Veturia a fost cea care s-a ocupat de refacerea domeniului, cu meşteri, poetul fiind prins în activităţile publice: conducător şi publicist la revista „Ţara noastră”, membru în şase guverne, ultima parte a vieţii ca prim-ministru.

Prof. Aurel But, la intrare în Casa Albă

Veturia Goga, un talent multiplu cu o voinţă de fier

Profesorul But descrie apoi personalitatea extrem de puternică a Veturiei: „Această „Penelopă de Ciucea” era un talent înnăscut la pian, care a studiat particular la Paris, a debutat la Sibiu pe scenă – ca atriţă melodramatică, iar în 1910 este premiată cu ocazia interpretării „Cântecului Nibelungilor” a lui Wagner, cu înaltă clasă. De altfel, biblioteca de la Ciucea deţine în patrimoniul său opera completă a lui Richard Wagner, pe care puţine biblioteci din Europa o au. Bună prietenă cu Fitzgerald Wagner, fiul lui Richard şi cu soţia acestuia, nora lui Wagner – care a invitat-o în 1914 la un festival Wagner la Bayreuth – relaţia cu „wagnerienii” este continuată şi prin vizita nurorii lui Wagner la Ciucea, Cluj şi Bucureşti, prin 1972, când domeniul Ciucea era muzeu. De altfel, Veturia i-a cerut sprijinul lui Ioan Brad, salariat pe atunci al Ministerului Culturii pentru a-i facilita un traseu împreună cu nora lui Wagner şi o cazare la Athenee Palace”. În urma celui de-Al Doilea Război Mondial, Veturia şi domeniul traversează o perioadă grea: este judecată de Tribunalul Poporului, i se confiscă toată averea – casele de la Bucureşti, Cluj şi Predeal – însă rămâne cu Ciucea, unde i se dă „carantină”, iniţiindu-i-se statutul de chiabur. Ajunge cumva la Huedin, în „plasa raională”, de unde vorbeşte la telefon cu Dr. Petru Groza, finul său de cununie. „Petrică, ăştia, comuniştii tăi, m-au făcut chiabur şi eu n-am ce mânca” – i-a zis ea. Îşi vinde, ţăranilor din sat, terenul pe care-l avea peste Crişul Repede, circa 15 ha, bani cu care termină Mausoleul – monumentul funerar la care a lucrat timp de 20 de ani. Iniţial monumentul trebuia făcut de Brâncuşi, dar cei doi n-au ajuns la un numitor comun, aşa că face apel la G.M.Cantacuzino, arhitectul primului hotel ridicat în staţiunea Mamaia. Mausoleul are 12 metri înălţime, piatra e adusă de la Deva, calcaroasă, iar cavoul şi faţada sunt placate cu mozaic de Murano provenind de la firma Orsini din Italia, mozaicul întinzându-se pe o suprafață de 542 de metri pătraţi. Totul, după grafica lui Nora Steriade. Placarea de mozaic s-a făcut cu mâna ei, timp de 17 ani, după o metodă bizantină. Într-o zi, lucrând la bolta cavoului şi-a răsturnat  bidonaşul cu petrol – şi Veturia comentează acest incident arătând că din nou Providenţa a fost alături de ea: bidonaşul a căzut în stânga schelei şi lampa în partea cealaltă a schelei, altminteri ar fi ars cu totul. Notează Veturia Goga: „Lucram 12 -16 ore pe zi. Nu-mi mai simţeam mâinile. Înainte de a mă apuca de lucru am avut o luptă cu mine însumi dacă voi putea urmări  pictura după desenul lui Nora”.

Tabloul în mărime naturală a VeturieiPoetul O.Goga şi Veturia, la căsătorie

Lumini şi umbre ciudate, noaptea, în sufrageria Veturiei

Iar în încăperile castelului, familia Goga a adunat numeroase bunuri artistice cu prilejul călătoriilor făcute în Europa – şi nu numai: gravură germană şi englezească, grafică de la autori binecunoscuţi precum Jules Pascin, artă plastică – pictură flamandă, etc. Pe lângă achiziţiile făcute în călătorii, colecţia este întregită prin relaţia poetului şi-a Veturiei cu mari artişti ai vremii, atât din ţară cât şi din străinătate, şi aici i-aş aminti pe Nagy Istvan, Nora Steriadi, Camil Ressu, Grigorescu, etc. „O operă de artă mai specială este portretul Veturiei, în mărime naturală, de Camil Ressu, în care este aplicată metoda prin care aceasta urmăreşte cu privirea şi – aparent – şi cu corpul toate unghiurile faţă de planul tabloului, aşa că din orice punct al salonului de primire ai privi, există senzaţia că Veturia fixează cu privirea vizitatorii. De altfel, în discuţii repetate cu personalul de supraveghere Veturia le sugera că şi după moartea sa o să le vadă pe cele care vor fi corecte sau nu cu bunurile şi cu vizitatorii. Astfel, Veturia a inoculat, pare-se, personalului dintotdeauna  – căci se păstrează şi azi  – frica de elemente supranaturale, de fantome, pentru că toată lumea o ştia ca iniţiată în acest domeniu”, explică profesorul. De asemenea, profesorul descrie un vas chinezesc de porţelan care, pus într-un anumit loc, în castel, şi lovit cu nişte beţe speciale „scoate” un cântec: „S-a încercat o demonstraţie de către un profesor universitar de la Conservatorul din Sanghai care, în urmă cu câţiva ani, însoţit de un grup de studenţi a vizitat muzeul, demonstrând că pe vasul respectiv este imprimat un cântec mai special. Vasul a fost primit de către Goga în timp ce era prim-ministru, de la o delegaţie chinezească”. Însă – asemeni unui castel ce se respectă – nici fenomenele paranormale nu lipsesc din  perimetrul său: „Nu o singură dată supraveghetorii de noapte au sesizat lumini şi umbre ciudate în sufragerie, încăperea din care până şi clarvăzătoarea Carmen Hara – aflată, departe, în America – susţine că vorbeşte cu Octavian Goga, prezentând veridic până şi culorile pereţilor- fără să fi văzut vreodată încăperea. Totodată susţine că Octavian Goga o ajută mult în previziunile sale. De asemenea, la o reuniune a unor literaţi – cu prilejului unei ediţii a cunoscutului Festival Naţional de Poezie „Octavian Goga”- unei doamne cu calităţi de medium, însoţite de soţul său, i s-a făcut rău după ce l-a văzut pe poet împreună cu Veturia – susţinea aceasta – în spatele „Casei Albe”, supăraţi pe vorbele auzite din partea unor oaspeţi mai exaltaţi care spuseseră lucruri neadevărate despre ei”.

Vasul chinezesc Muzeul-Goga-Ciucea-05

Directoare pe viaţă a muzeului

În perioada comunistă viaţa Veturiei şi a muzeului devin extrem de dificile: „Fiind o lucidă şi pragmatică, în 1966 aceasta face o ofertă de donaţie către statul român – Sfatul Popular al Regiunii Cluj – în 17 Făurar 1966. Clauza donaţiei  era ca aici să fiinţeze un muzeu care să poarte numele poetului. Statul acceptă donaţia, începe inventarul bunurilor iar la 1 ianuarie 1967 Veturia este numită directoare pe viaţă a Muzeului Memorial, unde va sta aproape treisprezece ani, până la decesul său din 1979. Iată că la cincizeci de ani de la înfiinţarea sa, dorinţa Veturiei se împlineşte din nou datorită testamentului, scris de mâna dânsei, prin care îi revin toate bunurile materiale statului român. Aşa că procesele de revendicare, intentate de nişte strănepoţi de frate de-ai Veturiei, ce s-au dezbătut pe actul de donaţie, îşi pierd valabilitatea”. Astfel, Veturia, o directoare atipică, investeşte în  muzeu toţi banii primiţi ca drepturi de autor după creaţia lui Goga şi există nouă scrisori, publicate de Ion Brad, căruia, gradual, Veturia îi cere să pună o vorbă bună pentru angajarea unei femei de serviciu, dar şi meşteri: „Am o singură angajată şi şaizeci de încăperi, care au două sute de geamuri de curăţat”. Într-o altă scrisoare îi cere acestuia sprijinul în vederea introducerii încălzirii centrale, arătându-i că a deschis o expoziţie etnografică cu cinci sute de piese în clădirea-mănăstire, că a organizat o expoziţie în „Casa Ady” şi că a pus pe clădire o placă de marmură. De asemenea, cu sprijinul marilor muzee ale Clujului, neobosita văduvă a poetului reuşeşte să organizeze instituţia cu panotări expoziţionale, instaurând o disciplină nemţească, cu toate că muzeul era vizitat zilnic de sute de turişti, cel puţin şapte-opt autocare ticsite aşteptau permanent în faţa muzeului. Adaugă apoi enciclopedica noastră gazdă: „Vizitatorii nu intrau pe covoarele persane decât cu papuci de pânză, iar doamna Veturia era foarte severă, făcea observaţii indiferent de rangul pe care-l avea interlocutorul ei. Odată, l-a invitat pe primarul comunei, Buzea să i-l trimită pe noul şef de post. L-a primit pe acesta în apartamentul său de la castel şi l-a servit cu un minuscul pahar de vin de măceşe. De emoţie miliţianul a dat direct pe gât licoarea, urându-i sănătate. Veturia a reacţionat imediat apostrofându-l: „Beţivule, aşa se serveşte? Tu o să mă păzeşti pe mine”? Era, probabil, o formă de intimidare. Colegii povestesc de asemenea că spre finalul vieţii când era purtată cu un fel de cărucior, dacă era zgâlţâită, intra în funcţiune o nuia de alun cu care-i “corecta” pe cei ce o transportau”. De asemenea, în perioada când Aurel Duca era la conducerea Regiunii Cluj, susţinută de Ioan Gheorghe Maurer a reuşit să obţină pavarea aleilor cu piatră cubică de Bologa şi ridicarea Teatrului de vară, cu 350 de locuri. O lucrare extraordinară, aflată în ruină – care-şi aşteaptă, de ani buni renaşterea”.

depunând o coroană împreună cu d-na ilea

Recuperatoare a bunurilor furate de armata sovietică

Veturia era atât de bine poziţionată în societatea vremii încât şi după ce soldaţii sovietici au jefuit domeniul Goga ea tot s-a descurcat: „A făcut atunci apel la profesorul Iuliu Haţieganu, care avea o reşedinţă în Ciucea şi se afla în relaţii bune cu un general sovietic, încă din vremea studiilor sale din Germania. Şi generalul a recuperat bunurile, lăsându-i pe deasupra Veturiei şi paisprezece militari, ca despăgubire, să o ajute la muncile din „ograda” ei.  Tot aşa, în timpul  cedării Ardealului, în 1940, aceasta a arborat steagul negru la poarta domeniului şi a fost apostrofată serios de către ofiţerii unguri. Le-a răspuns că este văduvă şi nu-şi revine din supărare după moartea soţului. Pe deasupra, s-a deplasat la consulatul german de la Cluj şi s-a plâns că armata maghiară a intrat abuziv pe domeniul său, iar reacţia consulatului a fost că le-a cerut ungurilor să facă, automat, un inventar al bunurilor, în prezenţa Veturiei, şi să plătească şi chirie dacă intenţionează să-şi stabilească în castel cartierul general”. Au mai fost etape grele în viaţa muzeului: pentru că nu s-a investit, timp de douăzeci şi cinci de ani muzeul nu a fost încălzit, fiind astfel atacat de patru rânduri de ciuperci de casă – două la castel, unul la „Casa Albă” şi altul la „Casa Ady”. Au fost lucrări grele şi costisitoare, cu pierderi de piese care n-au mai putut fi recuperate şi abia după înregistrarea acestor pierderi s-au investit, în urmă cu zece ani, în realizarea unei încălziri centrale performante. Mărturiseşte apoi amfitrionul nostru, trăgând puternic aer în piept: „Pe lângă duşmanii biologici după revoluţie au fost şi cinci furturi importante. Vă dau cuvântul meu că au fost nopţi întregi când stăteam împreună cu colegii şi prietenii, înarmaţi cu furci şi bâte în jurul castelului. Noi îi aşteptam pe hoţi afară şi unul dintre ei, Mărginean, zilier la noi, era ascuns în podul castelului. În luna mai 1990 au fost sustrase nouă icoane pe sticlă şi lemn, de o mare valoare, din biserica de lemn, apoi în 6-7 iulie 1990 au fost furate piese din expoziţia castelului: tapiseria lyoneză din secolul al XVIII-lea, în valoare de 500.000 de dolari, două tablouri de Dărăscu şi Aurel Pop, câteva cărţi scumpe, luate la întâmplare. Tapiseria a fost recuperată în Constance, Germania, de către poliţia germană iar tablourile la Oradea. Din păcate, două din icoane au fost imputate personalului muzeului, aşa că le-am plătit noi, fiecare cu opt salarii – chiar dacă hoţii erau prinşi. Atunci, în timpul procesului din 1993 au venit persoane din anturajul hoţilor care m-au ameninţat cu moartea în caz că-mi continui acţiunea, iar judecătorul – culmea! – mi-a cerut la final să-i dau în judecată pe hoţi şi să mă constitui parte civilă”. Se destinde apoi şi îşi încheie relatarea istoriei muzeului şi, totodată, înflăcărata pledoarie: „După pensionarea mea din 2014, manageriatul a fost preluat de către d-na Ioana Lidia Ilea, clujeancă, venită acasă de la Bucureşti, de la Ministerul Culturii. Aceasta s-a implicat minunat în problemele muzeului, inclusiv în instanţă, cu ocazia procesului de retrocedare. Sunt liniştit că muzeul se află acum pe „linie dreaptă” şi este condus de un manager competent care va putea să-l dezvolte şi să-i valorifice aşa cum trebuie extraordinarul său patrimoniu”!

1 COMENTARIU

  1. Interesant. Cei care „stau de vorbă” cu spiritele, comit un păcat foarte grav, cel al vrăjitoriei-necromanției și vor da socoteală pentru asta. Trebuie stat cât mai departe de astfel de oameni, pentru binele sufletesc și trupesc. Găsiți rugaciunea către Sfântul Ciprian.

LĂSAȚI UN MESAJ